SCRIPTURE
STUDIES
„Vie Imparatia
Ta”
Capitolul 2 -- „Timpul Sfîrşitului” sau „Ziua
Pregătirii Sale”
Daniel 11
((C25)) „Timpul sfîrşitului”, o
perioadă de 115 ani cuprinsă între 1799-1914, este special arătată
în Scripturi. Această perioadă se numeşte şi „Ziua
pregătirii”. In acest interval de timp cunoştinţa generală
s-a înmulţit, s-au făcut o mulţime de descoperiri şi
de invenţii de tot felul care pregătesc calea favorurilor din
Mileniul apropiat. Aceste invenţii care suprimă în mare parte mîna
de lucru, care economisesc timp, care procură oamenilor numeroase
comodităţi vor fi, sub domnia de dreptate a lui Christos, o
binecuvîntare pentru toţi şi vor contribui la umplerea pămîntului
de cunoştinţa lui Dumnezeu. Aceasta e şi o zi, o perioadă
de pregătire într-un alt înţeles, căci înmulţirea
cunoştinţei în sînul masselor populare a făcut să se
nască în ele gustul de libertate şi de lux. Aceste binecuvîntări,
venite înainte de stabilirea împărăţiei de dreptate a lui
Christos, contribuiesc încetul cu încetul la formarea de clase sociale
rivale, printre care una este clasa conducătoare. Rezultatul va fi răscoala
masselor, dărîmarea asociaţiunilor financiare, a trusturilor,
precum şi a tuturor puterilor actuale, civile şi ecleziastice.
Astfel ziua actuală este o zi de pregătire (prin faptul acestei
răsturnări) pentru stabilirea dominaţiei universale a împărăţiei
lui Dumnezeu pentru care ne rugăm de atîtă vreme.
((C26)) Cei din urmă patruzeci de ani ai
timpului sfîrşitului sînt numiţi „sfîrşitul”, sau
„secerişul” vîrstei evanghelice; citim într-adevăr: „Secerişul
este sfîrşitul veacului”. (Mat. 13:39.) Dorim să atragem în
deosebi atenţia asupra caracterului şi evenimentelor generale
prezise şi deja menţionate din această perioadă,
rezervînd însă trăsăturile speciale ale secerişului
pentru un alt capitol.
((C27)) Data acestei perioade este arătată
de profetul Daniel; noi ştim totuşi că Daniel nu înţelegea
nimic despre ea, fiindcă zise: „Şi eu am auzit, dar n-am înţeles”.
(Dan. 12:8.) La stăruitoarele sale întrebări, i se răspunse
că aceste cuvinte vor rămîne ascunse şi sigilate pînă
la timpul sfîrşitului. Urmează deci că nimeni nu putea înţelege
profeţia înainte de 1799. Şi este arătat, după cum
vom vedea, că ea va începe să fie înţeleasă de la
1829 încoace şi nu va fi destăinuită decît cu începere
de la 1875.
((C28)) Capitolul 11 din Daniel este consacrat
principalelor evenimente care ne conduc la această perioadă a
timpului sfîrşitului, în timp ce capitolul 12 pleacă de la
acel timp şi merge pînă la sfîrşit sau seceriş. Cei
ce studiază profeţia vor observa că data începutului
timpului sfîrşitului este arătată în mod deosebit,
remarcabil; ea a fixată cu preciziune deşi e ţinută
ascunsă pînă la timpul hotărît pentru a fi înţeleasă.
In timp ce capitolul 11 marchează astfel în special o perioadă
fără să citeze nici nume, nici date, capitolul 12 menţionează
trei perioade, adică 1260, 1290 şi 1335 de zile profetice, care
adeveresc şi întăresc cele expuse în capitolul 11, şi
anume că timpul sfîrşitului trebuia să înceapă în
1799.
((C29)) Dacă capitolul 11 face aluzie la cîteva
caractere şi evenimente dintre cele mai însemnate ale istoriei, după
cum vom vedea, mărturia lui este totuşi încă tăinuită
pentru mulţi care studiază profeţia, deoarece punctul ei
esenţial, acela de care depinde mult, a avut o împlinire aparentă.
Acest mod de a tăinui sau ascunde înţelesul unei profetii pînă
la timpul descoperirii ei este neobişnuit. Cei ce studiau altădată
profeţia erau atît de încredinţaţi că acest punct
esenţial s-a împlinit deja încît în unele Biblii engleze o notă
marginală arată: „S-a împlinit de la 171 la 168 a. Chr.” In
Dan. 11:31 citim: „Şi oşti trimise de el vor sta, şi vor
pîngări templul, întărirea, şi vor desfiinţa jertfa
cea continuă, şi vor ridica (în locul ei) urîciunea pustiirii
(sau care pustieşte)”.
((C30)) Se pretinde în adevăr că
această profeţie fu împlinită de regele Siriei, Antioh
Epiphane sau Ilustrul, cînd intră cu forţa în Ierusalim şi
interzise să se aducă lui Dumnezeu jertfe în templu, unde aşeză
chiar idolul lui Jupiter Olympianul.
((C31)) Această împlinire aparentă
poate să mulţumească pe cercetătorul superficial care
crede tot ce i se spune; el pierde astfel orice interes pentru profeţie,
crezînd că ea s-a împlinit într-un trecut îndepărtat. Dar
cel ce studiază serios va observa că fusese prezis (vers. 14) că
oamenii brutali ai poporului lui Daniel vor încerca să împlinească
vedenia (sau vor părea că o împlinesc), însă nu vor
izbuti; şi mai departe, că timpul sfîrşitului era un timp
hotărît (vers. 35); că prin urmare nu se putea avea o deplină
şi corectă interpretare a ei înainte de acel timp. Asadar nu ne
putem aştepta s-o găsim în trecut. Cercetătorul serios nu
va pierde din vedere nici faptul că Domnul nostru atrase atenţia
ucenicilor săi tocmai la această profeţie, două sute
de ani după pretinsa ei împlinire. Isus ne îndeamnă să aşteptăm
această împlinire în viitor: „De aceea, cînd veţi vedea (în
viitor) urîciunea pustiirii stînd în locul sfînt”. (Mat. 24:3,15.)
El adaugă chiar un avertisment, acela de a nu se lăsa înselaţi
cu privire la adevărata urîciune, zicînd: „Cine citeşte, să
înţeleagă”.
((C32)) Credem că dovezile prezentate în
volumul precedent au arătat clar că marele sistem papal
constituie urîciunea pustiirii, care, de-a lungul veacurilor, a abuzat de
lume şi de biserică în numele împărăţiei lui
Christos. In ădevăr, această urîciune a fost multă
vreme „aşezată în locul sfînt”--în templul lui Dumnezeu,
biserica creştină. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul
ce ni-l dă de a putea vedea tot mai lămurit trăsăturile
ei caracteristice respingătoare şi de a putea astfel scăpa
de toate rătăcirile ei. Lăudat fie Dumnezeu că zilele
sale sînt numărate şi că sanctuarul purificat (Dan. 8:14)
va fi în curînd proslăvit şi plin de mărirea lui Dumnezeu.
((C33)) Să trecem acum la examinarea lui
Daniel 11, verset cu verset.
((C34)) Versetul 2 începe cu imperiul
medo-persian, al cărui al patrulea şi ultim rege fu Dariu III
Codoman.
((C35)) Regele viteaz despre care vorbeşte
versetul 3 este Alexandru cel Mare al Macedoniei. Este interesant de a
relata aici un fragment din istoria de Willard privitor la el:
((C36)) „Alexandru cel Mare, după ce
invadase Iudeea, trimise un ordin la Ierusalim ca să i se
aprovizioneze oştirea şi să i se dea trupe. Jaddus, marele
preot de atunci, răspunse că el jurase fidelitate regelui
Persiei şi că nu putea părăsi cauza acestuia atîta
timp cît era în viaţă. De îndată ce terminase asediul
Tyrului, merse asupra Ierusalimului pentru a-şi răzbuna acest
refuz. Informat despre planul său şi absolut incapabil de a
lupta împotriva lui, marele preot imploră în strîmtorarea sa cerul.
In timpul nopţii avu o vedenie care-i indica să deschidă
porţile oraşului şi să presăreze drumul cu flori.
Imbrăcat în strălucitoarele sale veştminte preoţeşti,
marele preot, urmat de toţi preoţii îmbrăcaţi în
alb, ieşi în întîmpinarea cuceritorului. Cînd se întîlniră,
Alexandru se proşternu înaintea lui şi i se închină.
Intrebat de prietenii săi, uimiţi, pentru ce, el, căruia toţi
i se închină, se închină la rîndul său marelui preot,
Alexandru răspunse: «Eu nu lui mă închin, ci lui Dumnezeu al cărui
slujitor este el. Indată ce i-am văzut veşmintele, am
recunoscut în el pe acela care mi s-a arătat în vedenie, în
Macedonia, cînd mă gîndeam la cucerirea Persiei; el m-a asigurat
atunci că Dumnezeul său va merge înaintea mea şi mă
va duce la biruinţă«. El îmbrăţişă apoi pe
preoţi şi merse în mijlocul lor, intrînd astfel în Ierusalim
unde aduse în mod solemn jertfe în templu. Marele preot îi arătă
atunci profeţia lui Daniel şi o interpretă ca prezicînd
nimicirea imperiului persian de către oastea sa”.
((C37)) Lui Alexandru cel Mare nu-i trebui decît
treisprezece ani pentru a cuceri lumea; însă împărăţia
lui nu rămase urmaşilor săi, deoarece la moartea sa ea fu
împărţită între cei patru generali ai săi; ea fu
deci îmbucătăţită, cum arată versetul 4.
((C38)) Observăm aici că această
profeţie corespunde celei din Dan. 8:3-9,20-25. Acolo se arată că
din una din părţile imperiului lui Alexandru (vezi vers. 8,9,21)
va ieşi un „corn mic” sau putere care va deveni peste măsură
de mare. Aceasta se referă evident la Roma care se ridică la
putere pe ruinele Greciei. La început fără însemnătate,
ea recunoscuse supremaţia Greciei, şi devenise o parte din
imperiul lui Alexandru cel Mare pentru a se ridica apoi încetul cu încetul
la putere.
((C39)) Evenimentele istorice expuse pe scurt în
Dan. 8:9,10 sînt relatate cu mai multe amănunte în cap. 11:5-19. In
acest raport Egiptul este închipuit prin regele de la miazăzi, în
timp ce Grecii, şi mai tîrziu Romanii, urmaşii lor la
putere--cornulo cel nou crescut din Grecia--sînt arătaţi ca
regele de la miazănoapte. Istoria poporului lui Dumnezeu--a poporului
lui Daniel--e amestecată acolo cu istoria acestor popoare. Dumnezeu făgăduise
să binecuvinteze pe poporul său şi Daniel avea încredere
în această făgăduinţă. Ar fi plictisitor şi
inutil de a povesti amănunţit aici toată această
perioadă istorică, conflictele între generalii lui Alexandru
şi urmaşii lor, pînă la versetul 17 care se referă la
Cleopatra, regina Egiptului. De vreme ce sîntem toţi de acord pînă
aici, nu e nevoie să mergem mai departe în domeniul trecutului.
((C40)) Acei care pretind că versetul 31 se
referă la Antioh Ilustrul (Epiphane) vor deasemeni să aplice
versetul 18 şi sfîrşitul capitolului la micile conflicte şi
lupte ce avură loc între Seleuc, Filopator, Antioh Epiphane sau
Ilustrul şi Ptolemeu Philometor. Este de altminteri ceea ce înţelegeau
în deobşte Iudeii; de aceea, continuînd această interpretare
pentru cap. 12 ei aveau atunci puternice motive să aştepte o
grabnică liberare prin Messia. Citim, în adevăr, că pe
vremea naşterii Domnului nostru, „tot poporul era în aşteptarea
lui Messia” (Luca 3:15), nădăjduind de la el eliberarea de
jugul roman. Dar începînd de la versetul 18, noi care vedem adevărata
„urîciune”, nu mai sîntem de acord cu ei pentru că noi înţelegem
că profeţia relevă numai caracterele deosebite care se
succedară pînă la papalitate; apoi ea vorbeşte despre
papalitate pînă la sfîrşitul puterii ei temporale şi
persecutoare. Ajunsă la acest punct, ea descrie cu mult amănunt
unul din caracterele cele mai remarcabile ale istoriei--Napoleon
Bonaparte.
((C41)) Poate cineva ar întreba, de ce modul de
a înfăţişa profeţia în versetele precedente e
schimbat şi de ce trăsăturile proeminente ale istoriei sînt
doar abia atinse. Răspundem că aceasta a fost în parte metoda
lui Dumnezeu pentru a sigila şi ascunde profeţia. Pe de altă
parte, totul în profeţie a fost aşa fel aranjat ca să nu
fie o piatră de poticnire pentru Izrael la prima venire a lui Messia.
Dacă faptele istorice a douăzeci de veacuri ar fi fost
dezvoltate atît de pe larg ca cele menţionate în versetele 3-17 din
acest capitol, aceasta ar fi fost lungă, greoaie şi neînţeleasă;
şi aceasta ar fi dat încă Evreilor şi bisericii primitive
o idee despre lungimea perioadei care trebuia să se scurgă înainte
de stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu; şi Dumnezeu nu
avea o asemenea intenţie.
((C42)) Noi înţelegem că versetele 17
pînă la 19 se aplică la timpul şi întîmplările în
care figurează Marc Antoniu şi Cleopatra, atunci cînd Antoniu căzu
şi cînd Egiptul („regele de la miazăzi”) fu înghiţit
de imperiul roman. Noi aplicăm versetul 20 la Cezarul August, reputat
pentru sistemul său de a impune taxe grele tuturor tributare Romei.
Această impunere la taxe în Iudeea şi în lumea civilizată
de atunci este menţionată de Scripturi în istorisirea naşterii
Domnului nostru (Luca 2:1), unde se spune: „Poruncă ieşi de la
Cezarul August ca să se înscrie toată lumea”. Această mărturisire
corespunde întocmai descrierii lui Daniel: „Şi în locul său
se va ridica unul, care va face să treacă un strîngător de
dare prin mărirea regatului”. Partea din urmă a descrierii se
armonizează şi cu faptele, căci perioada de domnie a lui
Cezar August este arătată în istorie ca epoca cea mai glorioasă
a marelui imperiu roman--epoca de aur a Romei.
((C43)) Biblia (traducerea Nouă) redă
versetul 20 astfel: „Cel ce-i va lua locul, va aduce un asupritor în
cea mai frumoasă parte a împărăţiei”. Aceasta pare
să se refere în special la Palestina şi este în deplin acord
cu expunerea lui Luca. Cele două aplicaţiuni sînt corecte.
Aceasta era epoca glorioasă a imperiului roman şi
recensorii--strîngătorii de dări--merseră în Palestina,
cea mai frumoasă parte a împărăţiei. Afară de
aceasta, remarcăm că Cezarul August fu primul guvernator care
introduse în lume un sistem de impozite bine organizat.
((C44)) Mai departe citim despre acest
guvernator eminent: „Dar în puţine zile se va nimici, dar nu în
urgie, nici în rezbel”. Se raportează că Cezarul August muri
de o moarte paşnică, pe cînd înaintaşul său şi
cei şapte urmaşi ai săi la puterea imperială avură
un sfîrşit violent; moartea îl răpi cîţiva ani după
ce ajunse la culmea puterii şi după ce „aduse un asupritor în
cea mai frumoasă parte a împărăţiei”.
((C45)) Versetul 21 descrie exact pe Tiberiu
Cezar, urmaşul lui August: „Şi în locul său se va ridica
un om dispreţuit, căruia nu i s-a hotărît onoarea de rege;
dară va veni cînd totul va fi în pace, şi va cuprinde regatul
prin măguliri”. Istoria confirmă profeţia. White zice:
((C46)) „Tiberiu avea 56 de ani cînd se urcă
pe tron; el simulă un mare desgust pentru o asemenea sarcină . .
. Insă cînd orice piedică fu înlăturată din cale-i,
tiranul dete frîu liber patimilor sale crude şi sensuale”.
((C47)) Iar Willard la rîndul său zice:
„La început Tiberiu îşi ascunse gîndurile şi părea că
domneşte cu moderaţie; dar în curînd îşi lepădă
masca . . . Senatul, căruia îi încredinţase toate drepturile
politice ale poporului, decăzu complect, sancţionînd cu slugărnicie
actele sale; el aducea mereu tămîia linguşirii aceluia care
umplea străzile de sînge. Sub domnia acestui om dintre cei mai decăzuţi
fu crucificat în Iudeea Domnul nostru Isus Christos”.
((C48)) Aceste descrieri se acordă întocmai
cu cele date de profet şi sînt încă confirmate de versetul următor
(22): „Şi oştile se vor revărsa ca un rîu înaintea lui,
dar vor fi nimicite împreună cu Prinţul legămîntului”.
Această din urmă declaraţie pare fără îndoială
a se aplica la Domnul nostru Isus Christos, care, după cum a arătat
istoricul, fu crucificat sub Tiberiu de către reprezentantul său
Pilat, guvernatorul roman al Iudeei, şi de către ostaşii
romani.
((C49)) „Şi după legămîntul făcut
cu dînsul (senatul recunoscîndu-l de împărat), el va întrebuinţa
viclenie; căci se va sui, şi cu puţin popor va învinge. (Tiberiu
organiză Garda Pretoriană, puternică de 10.000 de oameni la
început şi dublatăm mai tîrziu. Acest mic grup de oşteni
care forma garda imperială era continuu la Roma. Prin ea se impunea
el poporului şi senatului, desfiinţînd alegerile populare, adunările,
etc.) Va năvăli chiar asupra locurilor celor paşnice şi
grase ale provinciei; şi va face ceea ce n-au făcut părinţii
săi, nici părinţii părinţilor săi: va împărţi
între dînşii prăzile şi răpirile şi averile;
şi va unelti uneltirile sale asupra întăririlor; şi
aceasta pentru un timp”. --vers 23 şi 24.
((C50)) August şi urmaşii săi se
străduiră mai curînd să menţină în mod paşnic
stăpînirea lor asupra teritoriilor cucerite anterior, decît să
încerce noi cuceriri. In acest scop ei puseră peste aceste
ţări guvernatori locali investiţi cu autoritate; durata
funcţiunilor acestor din urmă atîrna de menţinerea ordinei
în provinciile lor, de fidelitatea lor faţă de Cezari şi
de strîngerea regulată a dărilor. Ei nu continuară mult
timp politica lor de la început care consista în a despuia şi jefui
lumea pentru a duce la Roma pradă, trofee. Mulţumită
acestei purtări dibace şi prudente, Roma guvernă lumea mai
deplin şi cu un mai mare prestigiu decît atunci cînd armatele sale
cutreerau provinciile.
((C51)) Dacă profeţia a particularizat
anumite istorisiri, şi dacă în cazul lui August şi Tiberiu
ea le-a particularizat, ba se poate spune că chiar le-a
individualizat, aceasta n-a fost totuşi decît un mijloc de-a ajunge
la un scop determinat, acela de-a indica momentul transferării dominaţiei
universale de la Grecia la Roma, de la cei patru generali ai lui Alexandru
cel Mare, reprezentînd patru împărţiri ale acestui imperiu (cele
„patru coarne” ale „ţapului” grec menţionat în Dan.
8:8), la imperiul roman care atunci şi înainte forma oareşcum o
parte din Grecia. Aceşti patru generali, urmaşi ai lui Alexandru,
sînt arătaţi tot atît de lămurit în istorie ca şi
în profeţie.--vezi Dan. 8:8; 11:4,5.
((C52)) In Istoria Universală de Willard,
pagina 100, se spune: „Imperiul (grec) fu desfăcut în patru părţi,
revenind o parte fiecăruia din generalii asociaţi. Ptolemeu asumă
puterea regală în Egipt. Seleuc în Siria şi în Asia de Sus,
Lisimah în Tracia şi în Asia Mică pînă la munţii
Taurus; Cassandru luă pentru sine Macedonia”.
((C53)) Potrivit acestei împărţiri,
Italia aparţinea departamentului lui Cassandru, formînd partea
septentrională a imperiului şi e arătată în profeţie
ca „regele de la miazănoapte”. Egiptul, partea meridională
este „regele de la miazăzi”. Influenţa Romei, care la început
nu era deci decît o parte a împărăţiei de nord--regele de
la miazănoapte--crescu treptat şi regatele lui Seleuc, Lisimah
şi Cassandru trecură provincie după provincie în mîinile
ei. Egiptul--regele de la miazăzi--rămase singur în afara stăpînirii
ei. El fu cîtva timp rivalul ei în putere. Istoricii ne spun că el
era cel mai mare popor negustor de atunci, că avea „33.000 de oraşe”
şi că venitul lui anual „se urca la 14.800 talanţi de
argint”, cam 100.000.000 de franci--sau 3 miliarde de lei. El căzu
totuşi în stăpînirea „regelui de la miazănoapte”
(Roma) în zilele Cleopatrei, lui Antoniu şi ale Cezarului August. Căderea
lui se datorează în parte faptului că tatăl Cleopatrei,
fiind pe patul de moarte, puse pe fiii săi şi împărăţia
sa sub protecţia senatului roman, şi în parte înfrîngerii lui
Antoniu de către August.
((C54)) Dacă cuprindem înţelesul
şi scopul profeţiei, atunci nu vom mai aştepta să găsim
o istorisire personală şi amănunţită a monarhilor
acestor împărăţii, ci vom înţelege că
expresiunile „regele de la miazănoapte” şi „regele de la
miazăzi” înseamnă stăpînire romană sau imperiu
roman şi stăpînire egipteană sau regatul Egiptului.
((C55)) Versetul 25: „Şi (Roma) va scula
oastea sa şi curajul său asupra regelui de la miazăzi (Egiptul)
cu putere mare; şi regele de la miazăzi se va ridica la rezbel
cu oaste mare şi tare foarte; dar nu va putea să stea, căci
vor unelti uneltiri asupră-i”.
((C56)) De la anul 30 înainte de Christos cînd
Cezarul August făcu din Egipt o provincie romană, pacea domni între
cele două ţări pînă în anul 269 al erei creştine.
In acest timp, Zenobia, descendenta Cleopatrei, revendică pentru ea
puterea şi o exercită. Domnia ei fu de scurtă durată;
Aurelian împăratul roman, o învinse în anul 272. Istoria zice: „Siria,
Egiptul şi Asia-Mică trebuiră să recunoască
domnia Zenobiei, regina din Palmira. Dar aceasta avu de înfruntat forţele
superioare ale imperiului şi abilitatea militară a primului căpitan
al epocii. Aurelian recunoscu totuşi valoarea ei: «Poporul roman«,
zicea el, «vorbeşte cu dispreţ de războiul pe care-l duc
împotriva unei femei; el nu cunoaşte caracterul şi renumele
Zenobiei. Pregătirile ei de războiu sînt admirabile, bărbăţia
ei este mare«. Firmus, aliatul Zenobiei in Egipt, fu repede învins
şi omorît, iar Aurelian se întoarse la Roma acoperit de glorie
şi cu mari bogăţii, aşa cum arată versetul 28:
„Atunci se va întoarce în pămîntul său cu mare avuţie;
şi inima sa va fi îndreptată împotriva sfîntului legămînt;
şi-şi va împlini voia şi se va întoarce iarăşi
în pămîntul său”.
((C57)) Notăm un extras din povestirea lui
Gibbon asupra marşului său triumfal pe străzile Romei, ca
dovadă a bogăţiilor ce adunase:
((C58)) „Bogăţiile Asiei, armele
şi steagurile popoarelor învinse, argintăriile şi veşmintele
strălucitoare ale reginei din Siria erau orînduite simetric sau într-o
dezordine artistică . . . Frumoasa Zenobia era împodobită cu
lanţuri de aur şi un sclav susţinea pe acela care i înconjura
gîtul; ea se încovoia sub greutatea giuvaeerelor şi mergea înaintea
falnicului car cu care nădăjduise să intre victorioasă
pe porţile Romei”.
((C59)) Profetul declară că la înapoierea
sa Aurelian va fi potrivnic sfîntului legămînt (creştinismului),
iar Mosheim spune la rîndul său:
((C60)) „Cu toate că Aurelian s-a dedat
cu pasiune idolatriei şi avea o mare ură pentru creştini,
el nu luă totuşi nici o măsură împotriva lor timp de
patru ani. In al cincilea an al domniei sale, însă, îndemnat fie de
propriile lui superstiţii, fie de ale altuia, el se pregăti să-i
persecute. Şi dacă ar fi trăit, persecuţiunile lui ar
fi fost mai nemiloase decît oricare din precedentele, pentru că
pornirile lui erau crude şi feroce şi era influenţat de
preoţi şi de închinătorii la idoli mai mult decît oricare
din înaintaşii săi. Dar înainte ca edictele sale să fi
ajuns în toate provinciile, împăratul fu asasinat. Astfel numai cîţiva
creştini au suferit pentru credinţa lor sub domnia
lui”.tinismului, tomul II, pag. 101.
((C61)) Acest spirit de persecuţiune împotriva
creştinismului se manifestă după înapoierea sa din
campania de cucerire, cum arată profeţia. Aurelian era un
adorator al soarelui, şi victoria sa asupra Zenobiei o atribuia
soarelui. Imediat după bătălie se duse în măreţul
templu consacrat soarelui ca să mulţumească acestuia pentru
favorurile sale. Şi deoarece creştinii socoteau că acest
astru nu este vrednic de închinare, se presupune că refuzul lor de a
participa la acest cult a provocat împotrivirea lui subită şi
violentă.
((C62)) Versetul 26: „Cei ce vor mînca bucate
de la masa lui îi vor aduce pieirea; oştile lui se vor împrăştia
ca un rîu, şi morţii vor cădea în mare număr”.
(C.) Aurelian fu asasinat de proprii săi generali; oastea lui fu
victorioasă după ce încercă mari pierderi.
((C63)) Versetul 27 nu se aplică la Roma
şi la Egipt, ci la doi regi sau două puteri în imperiul roman--puterea
imperială stingîndu-se treptat, iar puterea clericală prinzînd
încetul cu încetul viaţă şi ambiţie. Fiecare din ele
căuta să se servească de cealaltă pentru a-şi
ajunge scopul în timp ce tăgăduia asemenea intenţiuni.
Cetim: „Iar inimile acestor doi regi nu vor căuta decît a-şi
face rău unul altuia, şi la aceeaşi masă stînd vor
vorbi minciuni; dar aceasta nu va izbuti (atunci), căci sfîrşitul
va fi pentru un timp hotărît”. O perioadă de 1260 de ani
fusese într-adevăr fixată de Dumnezeu ca durata puterii
prigonitoare a papalităţii, de aceea unirea sau liga clerului cu
puterea civilă nu putea „izbuti” atunci, pentru că cei 1260
de ani, socotiţi cu începere de la această dată, ar fi
adus „sfîrşitul” prea de timpuriu. Chestiunea a trebuit să
fie amînată, reţinută şi realizată treptat prin
decăderea imperiului în Italia. Paginile istoriei bisericeşti
ne arată intrigile episcopilor creştini pentru a dobînd puterea
în imperiul roman. Este probabil că împăraţii se întrebară
multă vreme dacă n-ar fi avantajos pentru ei să recunoască
noua religie şi că Constantin înfăptui doar, la un moment
prielnic, planul pe care alţii îl chibzuiseră. El fu totuşi
împiedicat de popor să înfăptuiască atît de repede cum
ar fi voit unirea bisericii cu Statul.
((C64)) Noi considerăm versetele 29 şi
30 ca o paranteză menită să ascundă pentru cîtva timp
înţelesul profeţiei întrerupînd ordinea cronologică a
naraţiunii. Credem că ele se referă la un conflict ce avu
loc mult mai tîrziu între reprezentanţii imperiului roman şi
cei a Egiptului; niciun alt conflict nu se putea isca între cele două
ţări, şi aceasta trebuia să aibă loc precis la
„timpul hotărît”--la timpul sfîrşitului, în 1799. Pentru
acest motiv vom relua mai tîrziu examinarea aceştor versete.
((C65)) Versetul 31 e în legătură cu
gîndul exprimat în versetul 27 şi vedem că se referă la
cea mai mare dintre cele două puteri ale imperiului roman--papalitatea.
Am văzut foarte pe scurt istoria principalilor suverani pînă la
Aurelian, şi am ajuns la formarea a două puteri
antagoniste--puterea civilă şi puterea bisericească--ce se
iviră puţin după aceea. Am văzut ridicarea treptată
şi prodigioasă a papalităţii, caracterul şi opera
ei în raport cu adevărul divin şi cu biserica. Am văzut
acest sistem reprezentat ca rege sau putere, fără indicaţie
de personalităţi, papi sau conducători. Stim că în
conflictul dintre cîrmuitorii civili şi religioşi, papalitatea
a ieşit victorioasă; profetul spune: „Şi oşti
trimise de el (după traducerea engleză de Young: ieşi-vor
din sînul său puternici şi fi-vor acolo) şi vor pîngări
templul (fr. «sanctuarul cetăţii«), şi vor desfiinţa
jertfa cea deapururi, şi vor aşeza în loc urîciunea care
pustieşte” (textul francez).
((C66)) Prin aceasta înţelegem că
biserica şi puterea civilă nu izbutiră să-se înghită
una pe alta, cum aceasta părea probabil la un moment dat; totuşi
„puternicii” se ridicară şi terfeliră principiile
fundamentale atît ale puterii civile cît şi ale adevăratei
religiuni. „Sanctuarul cetăţii”--drepturile sacre ale
autorităţii civile pe care Dumnezeu le lăsase pentru cîtva
timp pradă neamurilor, împărăţiilor acestei lumi--fu
nimicit încetul cu încetul de către acei care, în biserică,
erau setoşi de mărire şi stăpînire şi care căutau
prin toate mijloacele să cucerească puterea civilă pentru a
putea înfăptui planurile lor bisericeşti. Sanctuarul lui
Dumnezeu (lăcaşul Său sfînt--Biserica) fu de asemeni
terfelit şi necinstit) prin strădaniile persistente ale acestor
„puternici” ce tindeau să dobîndească puterea împreună
cu domnitorii civili şi stăpînirea asupra poporului. Aceste fură
începuturile papalităţii care plănuia să ajungă
la putere ca imperiu sacerdotal.
((C67)) Nu e de mirare că aceşti „puternici”
încăpăţinaţi care puneau la o parte planurile lui
Dumnezeu au pierdut însăşi esenţa, sîmburele adevărului
şi au păstrat numai forma şi aparenţa exterioară.
Ei uitară că noi trebuie să fim supuşi în prezent „stăpînirilor
existente” (care sînt rînduite de Dumnezeu pentru încercarea noastră
actuală şi pregătirea noastră pentru înălţarea
viitoare la putere, la glorie şi la domnie asupra lumii); ei hotărîră
să domnească, dacă e posibil, înainte de timpul hotărît
de Dumnezeu; de aceea se găsiră în dezacord cu planul Său.
Unul din paşii cei mai decisivi ai apostaziei fu de „a face să
înceteze jertfa cea deapururi”. Doctrina romană a transubstanţierii
(cuminecătura sau împărtăşirea creştinilor cu
trupul şi sîngele lui Christos, sub forma pîinii şi a vinului)
şi a liturghiei fu culmea degenerescenţei doctrinale. Le vom
examina mai tîrziu, în legătură cu altă profeţie. De
la introducerea acestei rătăciri fatale şi blasfematoare,
Dumnezeu numeşte sistemul o urîciune şi se vorbeşte despre
ridicarea lui la putere în aceste cuvinte: „Vor aşeza în loc urîciunea
care pustieşte”. Istoria „evului de întuneric”, din care am
dat cîteva priviri în volumul precedent, mărturiseşte că
papalitatea a meritat acest nume şi că influenţa ei a fost
degradantă si ruinătoare.
((C68)) Versetul 32 şi o parte din 31: „Şi
cu linguşiri el va ademeni la nelegiuire pe cei ce s-au lepădat
de legămînt”. Membrii bisericii cari nu vieţuiau potrivit legămîntului
lor cu Domnul fură uşor ademeniţi, se lăsară atraşi
de onorurile, titlurile ce le oferea ierarhia papală, a cărei
influenţă începea să se facă simţită. Un
mare număr fură biruiţi de puterea rătăcirii, însă
nu toţi căzură, căci citim: „Dar poporul care cunoaşte
pe Dumnezeul său, va fi tare şi va face lucruri mari (fr. «va
lucra«). Şi înţelepţii poporului vor învăţa
mulţimea”. Aceasta arată împărţirea bisericii în
două clase distincte, numite în Dan. 8:11-14 ca sanctuar şi oştire:
o clasă coruptă prin linguşirile şi oamenii lumeşti,
care frînge legămîntul ei cu Dumnezeu, pe cînd cealaltă este
adevărat întărită prin persecuţiunile la care o
expune credincioşia sa faţă de Dumnezeu. In această
din urmă clasă se găsiră unii care înţeleseră
situaţia şi care învăţară pe credincioşi că,
după Scripturi, antichristul, sau omul păcatului, se va dezvolta
prin o mare apostazie în biserică.
((C69)) Cei ce părăsiră legămîntul
cîştigară mulţimea şi puterea şi se alăturară
imperiului; iar cei cîţiva credincioşi fură persecutaţi,
alungaţi, întemniţaţi, torturaţi, omorîţi în
mod revoltător, aşa cum mărturiseşte istoria şi
cum a prezis profetul: „Dară vor cădea de sabie şi de
flacără, de captivitate şi de răpire, mai multe zile”.
O paranteză explicativă formată din v. 34 şi o parte
din v. 35 taie citaţiunea care sfîrşeşte prin aceste
cuvinte: „pînă la timpul sfîrşitului, căci aceasta va
fi numai pentru un timp hotărît”. Durata acestei perioade de
persecuţie nu e indicată aici, decît că ea va înceta la
timpul hotărît, la timpul sfîrşitului. Alte texte ne învaţă
că ea fu de 1260 de ani şi că luă sfîrşit în
1799, dată citată cu deosebire de Daniel şi de Ioan în
Apocalipsul, şi scoasă în relief de istorie.
((C70)) Versetele 34 şi 35: „Şi cînd
vor cădea, vor fi ajutaţi cu puţin ajutor”. Perioada
puterii persecutoare a papalităţii, 1260 de ani, nu trebuie să
se termine decît în 1799; dar înainte de sfîrşit, Dumnezeu dete
puţin ajutor prin mişcarea Reformaţiunii. Dacă la început
această mişcare aduse o agravare a persecuţiunilor, mai tîrziu
ea îmbărbătă şi sprijini pe cei ce cădeau
victime ale credincioşiei lor faţă de Cuvîntul lui
Dumnezeu. Graţie Reformaţiunii, adevărul nu fu complet înnăbuşit.
Dar vai! odată cu ajutorul, reapărură şi luinguşitorii.
Indată ce persecuţia slăbi, adversarul a recurs, pentru a
învinge miscarea reformatoare, la acelaşi vicleşug prin care
izbutise înainte să corupă şi să ruineze biserica.
Regi şi prinţi începură să împartă titluri
şi demnităţi protestanţilor şi se uniră cu
protestantismul. Aceasta avu deplorabile urmări şi îndepărtă
pe mulţi creştini de la legămîntul lor cu Dumnezeu; citim
încă: „Mulţi se vor uni cu ei prin linguşiri. Şi
dintre înţelepţi (conducători, reformatori, învăţători
cari arătaseră altora erorile papalităţii) cîţiva
vor cădea, pentru ca (cei cîţiva credincioşi) să fie
din nou încercaţi şi curăţiţi şi înălbiţi”.
((C71)) Versetele precedente au descris astfel
cu minuţiozitate personalităţile istorice principale în
de-aproape legătura cu transferarea dominaţiei la Grecia, apoi
la Roma; ele au arătat după aceea dezvoltarea treptată,
dibace şi ascunsă a papalităţii care creştea în
putere la sînul Romei civile. Apoi se ajunge la punctul important care
arată dominaţia papală înfrîntă.
((C72)) Se poate spune că dominaţia
papală dispăru la începutul veacului trecut, căci după
Revoluţia franceză, autoritatea ei asupra stăpînirilor
şi regatelor (chiar şi asupra propriului ei teritoriu, în
Italia) nu mai fu decît nominală şi nu reală. Să ne
amintim deopotrivă că pînă atunci, dintre toate naţiunile,
Franţa fusese cea mai fidelă şi cea mai supusă autorităţii
papale. Doar regii ei, nobilimea ei şi poporul ei fură aceia
cari se supuseră mai repede poruncilor papei--care organizară
cruciade, merseră la războiu etc. Zelul lor a mers atît de
departe încît după măcelul din noaptea sfîntului Bartolomeu
niciunui protestant nu i-a mai fost îngăduit să trăiască
pe teritoriul lor. Prin urmare nici o altă naţiune afară de
Franţa n-ar fi putut da papalităţii o lovitură atît
de fulgerătoare şi ne nimicitoare.
((C73)) Este deci logic ca, ajunsă aici,
profeţia să scoată în relief personalitatea lui Napoleon
care aduse tocmai acest prodigios eveniment, nu prin o descriere a
persoanei lui, ci prin cea a trăsăturilor sale caracteristice,
cum fu în cazul lui August şi Tiberiu Cezar. Caracterul lui Napoleon
Bonaparte corespunde întocmai acestei descrieri. Versetele 31 pînă
la 35 descriu deci papalitatea, erorile şi urîciunile ei, Reformaţiunea
şi „puţinul ajutor” pe care îl aduce; ele ne duc la „timpul
sfîrşitului” şi ne arată că, cu tot „puţinul
ajutor”, unii vor cădea în persecuţiunea pînă la timpul
sfîrşitului. Şi aşa s-a şi întîmplat: Grozava
Inchiziţie pustiii toate ţările supuse papei--Spania, Franţa
etc., pînă în momentul cînd ea fu desfiinţată în mod
definitiv de către Napoleon.
((C74)) Versetele următoare descriu pe
Napoleon, unealta întrebuinţată de Providenţă pentru
a zdrobi puterea papalităţii şi a începe chinul ei care va
sfîrşi prin o nimicire completă cînd „Domnul o va nimici
prin strălucirea prezenţei Sale”.--2 Tes. 2:8.
((C75)) Cariera lui Napoleon Bonaparte,
recunoscut de însăşi contemporanii săi ca „omul
destinului”, e atît de clar descrisă de naraţiunea profetică
încît aceasta fixează în mod pozitiv pînă şi data „timpului
hotărît”. Această metodă de a fixa o dată e corectă.
Dacă evenimentele menţionate aici în profeţie concordă
cu cariera lui Napoleon relatată în istorie, atunci vom putea
determina şi data lor cu tot atîta precizie ca şi în cazul lui
Cezar August, Tiberiu sau Cleopatrei. Cariera lui Napoleon, în lumina
profeţiei, marcă anul 1799 ca sfîrşitul celor 1260 de ani
ai puterii papale şi începutul perioadei numită „timpul sfîrşitului”.
Descrierea profetică continuă astfel:
((C76)) Versetul 36: „Impăratul va face
ce vavoi, se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi
dumnezeii, şi va spune lucruri ne mai auzite împotriva Dumnezeului
dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece mînia, căci
ce este hotărît se va împlini”. Napoleon nu avea titlul de rege,
însă cuvîntul rege, în profeţie, e un termen general pentru a
arăta un cîrmuitor puternic. El făcu „ce voi” poate ca
niciun alt om pe pămînt. Puterea sa de voinţă şi
caracterul său hotărît, graţie cărora învingea
dificultăţi de neînvins pentru alţii, erau cunoscute de toţi.
Pentru a înţelege adevărata semnificaţie a versetului de
mai sus, trebuie să ne amintim că cuvîntul „dumnezeu” înseamnă
„un puternic” şi că în Scripturi el arată adesea regi
şi cîrmuitori; ca în „Dumnezeul dumnezeilor”, de pildă,
cuvîntul „dumnezei” se aplică la cîrmuitori, regi şi prinţi,
iar expresiunea „dumnezeul dumnezeilor”, sau cîrmuitorul cîrmuitorilor,
se referă la papa. Cea mai mare parte a oamenilor au recunoscut
oarecare autoritate religioasă, însă Napoleon nu recunoscu nici
una. Numai voinţa sa, planurile sale existau şi-l ridicau
deasupra oricărui alt cîrmuitor. Chiar faţă de „dumnezeul
dumnezeilor” (cîrmuitorul cîrmuitorilor--papa) se comportă într-un
mod care uimi, pretinzîndu-i supunere ca unui servitor, tratîndu-l într-un
mod care zgudui superstiţiile lumii de atunci precum şi
demnitatea ierarhiei papale. Apoi, cum se declară aici, va propăşi
pînă ce-şi va împlini misiunea, aceea de a pedepsi papalitatea
şi de a frînge influenţa ei asupra spiritului popoarelor. Iată
ce spune istoria:Campaniile lui Napoleon, pag. 89, 95, 96.
((C77)) „In timp ce prinţii seculari care
încheiaseră tratate cu Francezii aderau cu bună credinţă
şi plăteau contribuţiunile stipulate, suveranul pontif se făcu
vinovat de o imprudentă violare a angajamentelor sale. Inconjurat de
preoţi cari erau singurii săi sfătuitori, el a recurs la
tertipurile lui obişnuite, la vechile lui vicleşuguri şi înşelăciuni
pioase; şi eforturi mari s-au făcut pentru a aţîţa
spiritul poporului împotriva Francezilor . . . Preoţii pretinseră
că cerul intervenise şi că diferite minuni fuseseră săvîrşite
în diferite biserici pentru apărarea sfintei credinţe catolice
în supremaţia papală şi a arăta prin aceasta
dezaprobarea cerească faţă de purtarea Francezilor.
Bonaparte, văzînd că toate strădaniile lui pentru pace vor
eşua în faţa îngîmfării curţii din Roma, luă
imediat măsurile necesare pentru a aduce pe «Sanctitatea Sa« la
cuminţenie.
((C78)) „El porunci Generalului Victor să
invadeze statele pontificate. Oştirile papei fură împrăştiate
ca pleava de vînt; o panică generală cuprinse Statele Bisericii
. . . Sanctitatea Sa văzînd că Sfîntul Petru nu-i dădea
niciun ajutor, trimise soli către Bonaparte pentru a-l ruga să
facă pace. El o obţinu, însă în condiţiuni foarte
umilitoare: în afară de obligaţiunile tratatului încheiat mai
înainte şi violat de papa, acesta mai fu constrîns să cedeze o
parte din teritoriul său şi să plătească o sumă
de circa 30 milioane de livre franceze ca despăgubire şi reparaţiune
pentru ultima sa ruptură de angajament”.
((C79)) Această impunere, adăugată
la prima, făcea un total de peste 50 milioane de franci pe care papa
trebui să-i plătească Franţei în aur şi argint;
afară de aceasta el trebui să mai livreze şi alte valori,
statui, picturi, etc. Un scriitor catolic declară că „satisfacerea
acestor condiţiuni duse pe papa aproape de ruină”. Tratatul fu
încheiat la 19 Februarie 1797.
((C80)) S-ar putea crede că această
promptă răsturnare a puterii papale ar fi trebuit să fie
suficientă pentru a dovedi lumii că pretenţiunile sale la
dreptul divin de a guverna regii, şefii de stat, etc., nu erau decît
simple prezumţiuni; dar trebui ceva mai mult, şi lovitura finală
fu dată anul următor: generalul francez Berthier intră în
Roma, organiză acolo o republică la 15 Februarie 1798 şi,
cinci zile mai tîrziu, duse pe papa prizonier în Franţa unde şi
muri în anul următor. De atunci. dominaţia papală asupra
regatelor pămîntului nu mai fu decît o umbră faţă de
ceea ce fusese odinioară, şi papalitatea făcu arareori
aluziune la pretinsul ei drept de a numi şi detrona pe regi. Papa
care urmă lui Pius VI în 1800 sub titlul de Pius VII publică o
enciclica în care declara că, potrivit învăţăturii
Evangheliei, „toţi trebuie să se supună cîrmuirilor
existente”, ceea ce fireşte se aplica şi lui însuşi.
((C81)) Versetul 37: „Şi nu va ţine
seamă nici de dumnezeii (domnitorii) părinţilor săi,
nici de dorinţa femeilor; cu un cuvînt, nu va ţinţe seamă
de niciun dumnezeu (domnitor), ci se va sumeţi pe sine mai sus de toţi”.
((C82)) Napoleon nu numai că nu respectă
pe dumnezeul părinţilor săi, papalitatea, dar nici sectele
protestante, reprezentate aici ca femei, nu erau privite de el cu ochi
favorabili. In realitate, nimic nu-l conducea decît ambiţia sa
personală.
((C83)) (După cum adevărata Biserică
se numeşte simbolic mireasa lui Christos, şi după cum
biserica Romei în alianţa ei nelegiuită cu împărăţiile
pămînteşti e numită de Scripturi „desfrînată”,
tot astfel diferitele secte protestante sînt numite „femei”.)
((C84)) Versetul 38: „In schimb, (în locul
unuia din aceşti dumnezei), va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor
(forţa, puterea militară); acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau
părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu
pietre scumpe şi lucruri de preţ”.
((C85)) Alţi mari războinici
recunoscură mai presus de ei puteri supranaturale cărora le-au
adus omagiu pentru victoriile cîştigate. Alexandru cel Mare se duse
în templele păgîne pentru a-şi sărbători pe ale
sale; Cezarii făcură la fel; şi în timpurile mai noi, sub
papalitate, beligeranţii se rugau lui Dumnezeu, sfinţilor,
Fecioarei şi papilor pentru a obţine binecuvîntări şi
victorii. Dar Napoleon nu făcu de loc aşa ceva; el atribuia
succesele sale lui însuşi şi geniului său propriu. Nădejdea
lui era în oştirile sale; şi încrederea şi-o punea în
vitejia oamenilor săi, în iscusite şi prompte manevre şi
în capacitatea generalilor săi; acestora le adresa el rugăciunile
sale. Formula jurămîntului său către „Consiliul bătrînilor”
la înapoierea sa din Egipt, cînd luă comandamentul armatelor
franceze, arată că el nu avea încredere decît în el însuşi
şi în armatele sale. El nu jură nici pe Dumnezeu, nici pe
Biblie, nici pe papa, nici pe Franţa, ci zise: „Jur! Jur în numele
meu şi în numele vitejilor mei camarazi!” Cu toate că servea
propriei sale ambiţiuni, el pretindea că serveşte poporului;
tezaurele din Roma şi din alte oraşe şi ţări pe
care le despuie fură, în adevăr, predate poporului Francez, din
care soldaţii săi şi el însuşi făceau parte.
((C86)) Versetul 39: „Cu ajutorul acestui
dumnezeu străin (cel nou, puterea militară) va lucra împotriva
locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare
cinste, îl va face să domnească peste mulţi, şi le va
împărţi moşii ca răsplată”.
((C87)) Napoleon distribui prietenilor săi
şi credincioşilor săi generali poziţii foarte înalte
în ţările Europei pe care le cucerise. Erau acestea darurile
sale care nu erau acordate decît cu condiţia de a-i rămîne
credincios. Ele erau „gratuite”, fiind totuşi răsplata
credincioşiei faţă de el. In Istoria Universală de
Willard găsim următoarele (pag. 452):
((C88)) „Scopurile ambiţioase ale lui
Napoleon deveniră din ce în ce mai vădite. Anul precedent
Olanda fusese constituită în regat peste care fratele său,
Ludovic Bonaparte fusese pus rege. Neapole fu apoi dăruit lui Iosif
Bonaparte, fratele său mai mare, care primi de asemeni titlul de rege
al celor două Sicilii. Mai multe provincii fură constituite în
ducate sau mari feude ale imperiului şi dăruite rudelor şi
favoriţilor împăratului. Sora sa Paulina deveni prinţesă
de Guastalia; cumnatul său Murat mare duce de Berg şi de Cléves,
în timp ce Eugen Beauharnais, fiul împărătesei Josefina din
prima sa căsătorie, fu trimis ca vicerege în Italia.
Patrusprezece provincii din sudul şi vestul Germaniei fură
organizate în Confederaţia Rinului. Ele fură despărţite
de corpul germanic şi recunoscuseră pe Napoleon ca şeful
lor sub titlul de protector . . . Elveţia căzu deasemeni sub
dominaţia Franţei, Napoleon declarîndu-se «mediatorul« ei.”
((C89)) Politica lui Napoleon îl aduse
deasemeni să înfiinţeze diferite ordine onorifice printre ofiţerii
şi soldaţii săi: Legiunea de onoare, Ordinul Crucii de fier,
etc.
((C90)) Permiţînd astfel a identifica
acest caracter (Napoleon) ale cărui fapte marchiază începutul
„timpului sfîrşitului”, profeţia arată apoi care este
evenimentul deosebit ce arată data exactă a acestui început.
Acest eveniment fu invadarea Egiptului de către Napoleon; ea dură
aproape un an şi cinci luni. El se îmbarcă în Mai 1798 şi
se întoarse în Franţa la 9 Octombrie 1799. Această campanie e
descrisă pe scurt în versetele 40 pînă la 44.
((C91)) Versetul 40: „La timpul (fixat al) sfîrşitului,
regele de la miazăzi (Egiptul) se va ciocni cu el, şi regele de
la miazănoapte (Anglia) se va năpusti ca o furtună peste
el, cu cară şi călăreţi (mamelucii egipteni
etc.), şi cu multe corăbii (flota engleză comandată de
Nelson). Şi el (Napoleon) va înainta asupra ţărilor lui,
se va revărsa ca un rîu şi le va îneca (le va învinge)”.
((C92)) Istoria ne informează că după
o luptă din cele mai înverşunate, armata egipteană condusă
de Mourad Bey fu înfrîntă, . . . succesul Francezilor răspîndi
groaza departe în Asia şi în Africa şi triburile indigene se
supuseră cuceritorului . . . Destinul îi pregătea totuşi o
groaznică întorsătură. Flota lui, alcătuită din
treisprezece vase de linie şi din cîteva fregate, fu surprinsă
în rada de la Abukir de către Nelson, amiralul englez care îl urmărise
mult timp; atacul avu loc în seara zilei de 1 August 1798 cu o furie
şi o înverşunare ca o furtună, cum nu s-a mai văzut
în nici-o altă luptă navală.
((C93)) Versetele 41-43: „Va intra şi în
ţara cea minunată (Palestina) şi multe ţări vor cădea;
dar acestea vor scăpa din mîna sa: Edomul, Moabul şi fruntaşii
fiilor lui Ammon. (Napoleon în adevăr merse de-a lungul coastei
şi nu pătrunse în interiorul ţării). Işi va întinde
mîna peste felurite ţări, şi nici ţara Egiptului nu
va scăpa. Ci se va face stăpîn pe vistieriile de aur şi de
argint, şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi
Etiopienii vor veni în alai după el”.
((C94)) Versetele 44,45: „Işi va întinde
corturile palatului său între mare şi muntele cel măreţ
şi sfînt”. Aceasta se poate referi la muntele Tabor sau la muntele
Sinai--ambii pot fi numiţi măreţi şi sfinţi.
Muntele Tabor este măreţ şi sfînt pentru că fu
martorul schimbării la faţă a Domnului nostru; el e numit
de apostolul Petru „muntele cel sfînt”; Napoleon îşi întinse
pe el corturile şi dete aici una din cele mai importante bătălii
ale sale. Muntele Sinai e sfînt şi măreţ pentru că
aici fu încheiat legămîntul Legii între Dumnezeu şi Izrael.
Napoleon îl cercetă întovărăşit de garda sa şi
de un „corp ştiinţific”.
((C95)) „Dar nişte svonuri, venite de la
răsărit şi de la miazănoapte, îl vor înspăimînta,
şi atunci va porni cu o mare mînie, ca să prăpădească
şi să nimicească cu desăvîrşire pe mulţi
(multe popoare). Apoi îşi va ajunge sfîrşitul, şi nimeni
nu-i va fi într-ajutor”.
((C96)) Pe cînd era încă în Egipt,
Napoleon află că o nouă alianţă fusese încheiată
împotriva Francezilor şi plecă numaidecît în această
ţară. Cu privire la aceasta, istoria de Willard zice: „Veşti
din Europa îl îndemnară să părăsească Egiptul lăsînd
comanda armatelor sale lui Kléber şi se înapoie în Franţa în
grabă şi pe ascuns . . . Nenorociri se abătuseră
asupra Franţei şi o a doua coaliţie se formase împotriva
ei, compusă din Anglia, Rusia, Neapole, Turcia şi Austria”. Să
comparăm aceste fapte ale istoriei cu cuvintele profeţiei:
„Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la
miazănoapte, îl vor înspăimînta, şi atunci va porni cu o
mare mînie, ca să prăpădească şi să
nimicească cu desăvîrşire pe mulţi (multe naţiuni)”.
Marea mînie a lui Napoleon şi încercarea lui de a nimici toate naţiunile
Europei sînt prea cunoscute pentru a mai fi repetate aici. Se părea
că planurile sale ambiţioase i-au reuşit; totuşi, după
cum prezisese profetul, el muri în exil cîţiva ani mai tîrziu părăsit
de toţi, el, marele om, geniul epocei.
((C97)) Versetul 40 declară că această
invazie a Egiptului va avea loc „la timpul sfîrşitului”, la
„timpul hotărît”, (versiunea engleză de Douay); versetele
29 şi 30 despre care am vorbit mai înainte ca despre o paranteză
şi care se referă la acelaşi eveniment arată aceasta
de asemenea. Să ne amintim că versetele 25-28 vorbesc despre
prima invazie a Egiptului; în versetele 29 şi 30 ni se dă să
înţelegem că marea invazie următoare a Egiptului va avea
loc „la timpul hotărît”, adică la „timpul sfîrşitului”,
cum aceasta este descris în versetele 40-45.
((C98)) „La timpul hotărît va porni iarăşi
spre miazăzi; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai
înainte (ultima expediţie nu va mai fi ca prima)”. Invazia
Egiptului de către Napoleon nu avu acelaşi rezultat ca cea îndreptată
contra Cleopatrei, nici ca cea împotriva reginei Zenobia. Cu toate că
victorios în Egipt ca general, Napoleon nu repurtă aceleaşi
victorii ca înaintaşii săi; şi motivul este arătat în
versetul următor: „Căci corăbiile din Chitim (ale
romanilor) trad. de Saci, vor veni împotriva lui”. De fapt, flota
engleză blocă pe Napoleon şi împiedecă cucerirea
Egiptului. Deoarece Anglia ca şi Franţa făceau parte din
vechiul imperiu roman şi în momentul campaniei din Egipt, Franţa
era în războiu cu restul acestui imperiu, pe care încerca să-l
cucerească, este admisibil să se spună „corăbiile
romane”. „Iar el (Napoleon), deznădăjduit, se va întoarce
înapoi. Apoi, mînios împotriva legămîntului sfînt, nu va sta cu
mîinile în sîn”.
((C99)) La înapoierea sa din Egipt, Napoleon părăsi
politica sa anterioară de dîrză opoziţie împotriva
papalităţii şi semnă un concordat sau contract cu
papa, prin care religia romano-catolică era introdusă din nou în
Franţa. Acest act fu desigur o manifestaţie contra adevărului.
Napoleon credea fără îndoială că va reuşi, graţie
acestei politici, să răstoarne mai uşor republica şi să
se proclame pe sine împărat; şi el „nu stete cu mîinile în
sîn”. Totuşi, după ce a dobîndit puterea imperială, el
nu mai continuă mult timp această politică, căci în
curînd se împotrivi sistemului religios numit „omul păcatului”,
întocmai cum se arat. aceasta în profeţie: „ci, (Napoleon) la întoarcere
(se va schimba), se va înţelege cu cei ce vor părăsi legămîntul
sfînt”, adică va începe să elaboreze noi planuri şi să
lucreze împotriva bisericii apostate a Romei. Aici deasemeni „unelti”
cu dibăcie. Capitolul 11 din Daniel trasează deci pe scurt
istoria lumii scoţînd în relief personajele istorice de la împărăţia
Persiei pînă la căderea dominaţiei papale. Aceasta fu o
perioadă de 24 de veacuri fixată într-un scop hotărît,
acela de a marca în mod precis chiar anul începutului timpului sfîrşitului--1799.
Şi chiar în acel an se terminară cei 1260 de ani ai puterii
asupritoare a papalităţii. Să nu se piardă din vedere
că acesta fu deasemeni ultimul an al mileniului papal sau al domniei
de o mie de ani, care începu în anul 800, după cum am arătat
în volumul precedent. Dar 1799 nu era decît începutul perioadei
cunoscută sub numele de „timpul sfîrşitului” în care va
dispărea orice urmă a acestui sistem.
((C100)) Am văzut, în cîteva cuvinte, în
versetele 34 şi 35 declinul Reformaţiunii şi cauzele lui.
Iubirea de lume, dorinţa de a domni, de-a avea influenţă,
funcţiuni înalte, fură capcanele care seduseră mai întîi
biserica şi provocară formarea papalităţii; şi
aceleaşi dorinţe, aceleaşi năzuinţe împiedecară
dezvoltarea Reformaţiunii. Printre alte rătăciri papale,
Luther şi tovarăşii săi denunţară, la început,
cu mare cutezanţă unirea bisericii cu Statul. Cu toate acestea,
după cîţiva ani de curajoasă rezistenţă împotriva
unei puternice opoziţii, cînd Reformaţiunea dobîndi o oareşcare
influenţă datorită numărului adepţilor ei, cînd
regii şi prinţii începură să linguşească pe
reformatori şi cînd căi de promovări sociale şi
politice se deschiseră înaintea lor, ei pierdură din vedere
nenorocirile pricinuite prin unirea bisericii cu Statul, nenorociri pe
care la început le-au recunoscut şi combătut în papalitate.
Bisericile reformate din Germania, Elveţia, etc., merseră pe înseşi
căile Romei, se uniră cu partidul politic, cu domnitorul sau
guvernul care binevoia să le primească şi să le
recunoască. Astfel căzură unii înţelepţi conducători
spirituali care, din promotori ai reformelor deveniră promotori ai
ispitei. Şi în acest chip mişcarea reformatoare, atît de bine
începută, fu în mare măsură oprită.
((C101)) Dar toate acestea nu puteau stingheri
planul divin. In înţelepciunea Sa, Dumnezeu făcu ca totul să
conlucreze spre cel mai mare bine. Aceste evenimente ca şi rătăcirea
papalităţii, serviră să încerce pe adevăraţii
sfinţi, să dovedească dacă ei serveau în adevăr
lui Dumnezeu sau urmau oamenilor. Acest mijloc a fost întrebuinţat
de atunci pînă astăzi „ca să fie astfel încercaţi,
curăţiţi şi albiţi”.--Dan. 11:35; 12:10.
((C102)) Dacă pe bun temeiu am stabilit începutul
timpului sfîrşitului în 1799, atunci ar trebui să ne aşteptăm
a vedea că de la această dată eroarea săvîrşită
prin unirea bisericii cu Statul începe să dispară treptat, deşi
poate vor trebui încă mulţi ani pentru a ieşi complet din
această cursă a diavolului. Aruncînd o privire înapoi, vedem că
faptele confirmă pe deplin aşteptarea noastră. De la 1799
încoace au avut loc separaţiuni între guverne şi biserici, dar
niciodată noi uniri; în realitate, această dată marchează
o nouă reformaţiune pe o bază mai solidă. Influenţa
papalităţii asupra regatelor Europei fusese odinioară atît
de mare încît blestemele ei erau temute de naţiuni şi erau
privite ca o pată copleşitoare, iar binecuvîntările ei
erau dorite pentru buna propăşire naţională. Cînd
protestanţii se separară de papalitate, lumea îi considera doar
ca un sistem mai puţin corupt substituit papalităţii,
şi favoarea lor, sfatul lor, sancţiunea lor fură deopotrivă
căutate adesea. Dar se întîmplă că Napoleon nesocoti cu
neruşinare atît binecuvîntările cît şi blestemele papei
şi cu toate acestea prospera peste măsură de mult. Acest
fapt slăbi considerabil influenţa papală asupra
guvernamentelor civile şi nu numai atît, dar ea stingheri deasemeni
mult influenţa diferitelor sisteme protestante, în materie civilă
şi politică--influenţă care se desfăşurase
din plin timp de două veacuri şi jumătate (începînd din
anul 1517).
((C103)) Noua reformaţiune, care datează
din ziua lui Napoleon, nu fu mai puţin hotărîtoare decît cea
adusă de Luther şi colegii săi, cu toate că ea nu fu o
mişcare religioasă, nici chiar o mişcare datorită
zelului religios: autorii ei nu ştiau că dînşii împlineau
o faptă înscrisă pentru ei în profeţie multe veacuri înainte.
Napoleon şi colaboratorii săi erau oameni nelegiuiţi, călăuziţi
de ambiţii egoiste, de setea de dominaţie. Dar Dumnezeu, pe care
ei nu-l cunoşteau, dirija activitatea lor şi făcea ca totul
să conlucreze la împlinirea planurilor Sale proprii. Dacă
reformaţiunea pe care mai întîi Dumnezeu o făcuse să se
nască în însăşi sînul bisericii ar fi continuat, dacă
reformatorii şi urmaşii lor ar fi rămas credincioşi
adevărului, marile planuri ale lui Dumnezeu s-ar fi înfăptuit
prin ei. Dar cînd ei fură biruiţi de amăgirile lumii,
Dumnezeu arată că El avea alte căi, alte mijloace pentru împlinirea
planurilor Sale.
((C104)) Opera lui Napoleon, în unire cu Revoluţiunea
franceză, spulberă farmecul superstiţiunilor religioase,
umili trufia aristocraţiei religioase, deşteptă lumea
şi-i dete o noţiune mai clară despre drepturile şi
privilegiile ei. Ea frînse dominaţia papală pe care odinioară
Reformaţiunea religioasă o rănise de moarte, dar pe care
mai tîrziu noua ei atitudine faţă de ea, o vindecase. (Apoc.
13:3.) Perioada istorică care se termină în 1799 şi fu
marcată prin campania din Egipt a lui Napoleon, văzu sfîrşitul
dominaţiei papale asupra naţiunilor. In acel moment timpul fixat
(1260 ani de putere) fiind expirat, judecata prezisă împotriva
acestui sistem începu; ea trebuie în cele din urmă „s-o nimicească
şi s-o facă să piară pînă la sfîrşit”.--Dan.
7:26.
((C105)) Această dată (1799) marchează
clar deasemeni începutul unei noi ere de libertate a conştiinţei,
de recunoaştere a drepturilor şi privilegiilor individuale
şi această eră s-a distins deja prin progrese rapide în
direcţia unei complete împliniri a operei în perspectivă
pentru acest timp al sfîrşitului. Ca simplă ilustraţie, să
observăm numeroasele societăţi biblice înfiinţate--„Societăţile
biblice ciumate” după cum le numea Roma, care nu poate stăvili
opera lor. Cartea sfîntă care fu păstrată în lanţuri,
ţinută ascunsă sub haina limbilor moarte, şi a carei
citire o interzise Roma supuşilor ei rătăciţi, este
acum răspîndită cu milioanele la toate naţiunile şi
în toate limbile. Societatea biblică britanică şi străină
fu fondată în 1803; Societatea biblică din New York în 1804,
Societatea biblică din Berlin în 1805, Societatea biblică din
Filadelfia în 1808 şi Societatea biblică americană în
1817. Opera înfăptuită de aceste societăţi vreme de
un secol este strălucită. Milioane de Biblii sînt tipărite
anual şi vîndute ieftin sau chiar distribuite gratuit cu miile,
celor săraci. E greu a ne da seama de imensa influenţă a
acestei opere. Dacă este evident că o mare parte a acestei munci
este inutilă, rezultatul general este totuşi că se frîng
legăturile robiei şi superstiţiei în domeniul politic
şi bisericesc. Prin paşnica ei învăţătură,
Biblia a arătat că toţi, papi, preoţi şi laici,
precum şi regi, generali şi cerşetori vor avea să dea
socoteală unui singur Domn, şi această cunoştinţă
contribuie mai mult decît orice la nivelarea, la egalizarea diferenţelor
sociale.
((C106)) Mişcarea de reformă religioasă
din Europa zguduise serios influenţa papală. Totuşi
bisericile reformate imitaseră atît de bine politica ei de afiliere
la împărăţiile pămînteşti, cum şi pretenţiunile
ei de autoritate clericală asupra poporului, încît primul efect al
acestei reformaţiuni fu mult modificat şi lăsă poporul
şi guvernamentele civile sub teama superstiţioasă şi
sub dependinţa a tot ceea ce se numeşte autoritatea bisericii.
Multe superstiţii şi credinţe nesănătoase, ce
domneau înainte numai în papalitate, se răspîndiră acum în sînul
diferitelor secte protestante. In schimb, reforma politică ce se săvîrşi
în al nouăsprezecelea veac, datînd în special de la 1799,
„timpul sfîrşitului” fu o adevărată reformaţiune
cu toate că foarte diferită de precedenta. Revoluţiunea
şi proclamarea independenţei coloniilor din America, fericita
instituire a unei republice prosperă cu un guvern numit de popor
şi pentru popor, fără amestecul vreunei regalităţi
sau a vreunei preoţimi--toate acestea dăduseră o nouă
lecţie popoarelor care se deşteptau după un somn de
veacuri, necunoscătoare a drepturilor date lor de Dumnezeu. Popoarele
crezuseră într-adevăr că biserica fusese întemeiată
pentru a exercita autoritatea supremă pe pămînt, că ele
trebuiau să fie supuse regilor şi împăraţilor consfinţiţi
de ea--oricît de nedrepte ar fi cerinţele lor--numai pentru că
ea mărturisea că ei sînt aleşi de Dumnezeu pentru această
funcţiune.
((C107)) America deveni o sursă de uimire
pentru poporul atît de mult timp asuprit şi subjugat de preoţime.
Aceasta fu cu adevărat „libertatea care luminează lumea”. In
cele din urmă, asuprit de cler, de risipele nebuneşti ale
regilor săi, copleşit în plus de slabele recolte succesive
care-l sărăciau şi-l înfometau, poporul Franţei se
ridică în disperarea lui şi dezlănţui cumplita revoluţie
care ţinu 14 ani, de la 1789 pînă la 1804.
((C108)) Oricît de înfiorătoare au fost
scenele de anarhie şi de violenţă, ele nu fură decît
fructul legitim, efectul reacţionar al deşteptării unui
popor mult timp asuprit, care ajunse la conştiinţa ruşinei
şi degradării sale. Aceasta fu recolta unei furtuni pentru
puterile civile şi religioase care orbiseră şi aserviseră
în interesul lor, oamenii pentru cari a murit Christos.
((C109)) O reacţiune provenind dintr-o
asemenea cauză trebuia inevitabil să ducă la necredinţă.
Sub influenţa lui Voltaire şi a discipolilor săi, ale căror
scrieri năpădiră ţara şi aruncară dispreţul
şi ridicolul asupra creştinătăţii--sau mai bine
zis asupra bisericii apostate a Romei, singurul creştinism cunoscut
de popor--Franţa deveni deodată cu totul necredincioasă.
Aceşti scriitori deteră în vileag rătăcirile
catolicismului, absurdităţile lui, făţărniciile
lui, imoralităţile lui, cruzimile şi toată răutatea
lui; de aceea poporul dovedi un mai mare zel în exterminarea
catolicismului şi a oricărei religiuni, de cum dovedi odinioară
în a le susţine. Şi biata Franţă care fusese timp de
o mie de ani sub influenţa absolută a papalîtăţii
şi care îşi închipuia că adevăratul Christ şi
nu antichrist fusese mîrşavul ei stăpîn, striga împreună
cu Voltaire: „Jos mizerabilii!” Strădaniile depuse pentru doborîrea
execrabilului antichrist aduseră toate grozăviile revoluţiei,
care, pusă în paralelă cu înfiorătoarele masacre din
noaptea sfîntului Bartolomeu şi cu alte atrocităţi încurajate
de papalitate apăreau ca un minunat exemplu al dreptăţii răsplătitoare.
((C110)) Franţa necredincioasă se
ridică deodată cu toată puterea ei, distruse Bastilia,
proclamă declaraţiunea drepturilor omului, execută pe
regele şi pe regina, declară război tuturor regilor şi
simpatiză cu revoluţionarii din lumea întreagă. In acest
timp monarhii din celelalte ţări, ţinuţi în mare încordare,
înspăimîntaţi că epidemia revoluţionară s-ar
putea întinde şi în ţările lor şi, temîndu-se de
anarhia universală, formară alianţe pentru a se apăra
reciproc împotriva supuşilor lor pe care de fapt îi stăpîniau
cu teamă. Francezii lepădară creştinismul, confiscară
toate marile state şi venituri ale bisericii romano-catolice, cum
şi bunurile regelui şi ale nobilimei. Străzile Parisului văzură
din nou curgînd sîngele, însă de data aceasta nu mai era sîngele
protestanţilor, ci al preoţilor, al nobililor şi al
partizanilor lor. Numărul celor executaţi se evaluează la
1.022.000; ei fură nimiciţi în fel şi fel de chipuri născocite
pentru această împrejurare. In decursul urmăririlor şi
masacrelor, preoţii primiră insulte care trebuiau să le
amintească de vechea lor atitudine faţă de protestanţi,
cum şi de propria lor doctrină: „Scopul scuză
mijloacele”. Revoluţionarii pretindeau că scopul pe care-l urmăreau
era libertatea politică şi religioasă, şi că
moartea celor ce se împotriveau acestui obiectiv era unicul şi
singurul mijloc de a ajunge la aceasta.
((C111)) Ca toate lucrurile de acest fel, Revoluţia
franceză fu un mare rău care aruncă în strîmtorare şi
mizerie milioane de oameni. Ea fu totuşi un remediu parţial
pentru mari nenorociri şi ca multe alte evenimente, ea fu dirijată
de Dumnezeu pentru cel mai mare bine, pentru înmulţirea cunoştinţei
şi executarea planurilor Sale, astfel cum este arătat în profeţie.
Remarcăm aici că Revoluţia franceză e clar arătată
în Apocalipsul; e dovedit că această domnie a teroarei
ilustrează strîmtorarea finală ce trebuie să vină
peste toate naţiunile „creştinătăţii”. Această
epidemie de necredinţă şi de anarhism care, din Franţa,
se întinse peste lumea întreagă, fu întreţinută şi
înlesnită de falsele doctrine şi obiceiuri antiscripturale ale
„creştinătăţii” reprezentată nu numai de
papalitate, ci şi de „ortodoxie” în general. Creştinătatea
nominală nu e vindecată de această maladie; ea nu poate
evita apropiata criză, prezisă în Scripturi ca fiind cea mai
mare strîmtorare ce a cunoscut lumea vreodată.
((C112)) Influenţa Francezilor necredincioşi
se răspîndi în Europa odată cu armatele lui Napoleon şi
contribui mult la dărîmarea puterii prin Napoleon care uneltea ca
şef şi reprezentant al Franţei necredincioase; ea fu culmea
şi ajută mai mult decît tot restul la ruperea lanţurilor
superstiţiei religioase prin care „clerul” ţinuse atît de
mult timp „masele” sub dependenţa lui. Cînd neînfricatul
Napoleon sfidă anatemele papei Pius VI, cînd îi impuse chiar
anumite pedepse pentru faptul de a-i fi violat ordinele, îl sili în cele
din urmă să predea Franţei teritoriul papal care-i fusese dăruit
în urmă cu o mie de ani de către Carol Magnu (al cărui
urmaş Napoleon pretindea că este), ochii poporului se deschiseră
ca şi cei ai monarhilor Europei şi toţi înţeleseră
minciuna pretinsei autorităţi papale. O mare schimbare în
opinia publică din acea epocă privind această autoritate fu
provocată de faptul că Napoleon, atunci cînd se proclamă
singur împărat roman şi urmaş al lui Carol Magnu (marile războaie
europene ale lui Napoleon avură ca scop să redea imperiului întinderea
ce-o avea sub Carol Magnu), nu se duse la Roma pentru a fi încoronat de
papa cum făcuse Carol Magnu şi alţii, ci porunci el papei să
vină în Franţa ca să asiste la încoronarea lui. Acest
conducător victorios care de mai multe ori jefuise, sărăcise
şi umilise papalitatea, nu consimţi să fie încoronat de
papa, nevoind să primească de la el demnitatea-i imperială
şi să-i recunoască prin aceasta autoritatea; Pius VII fu de
faţă doar pentru a consfinţi şi recunoaşte
oficial ceremonia, pentru a binecuvînta coroana pe care Napoleon şi-o
luă singur de pe altar şi şi-o aşeză pe cap.
Istoria spune: „Apoi, ca pentru a arăta că autoritatea lui era
fiica faptelor sale, rezultatul succeselor sale civile şi militare,
luă diadema şi o aşeză pe capul împărătesei”.
De atunci niciodată mai mult papa n-a fost chemat să dispună
de coroana imperiului roman. Un scriitor catolic zice cu privire la încoronarea
lui Napoleon:
((C113)) „Napoleon se comportă deosebit
de Carol Magnu şi de alţi monarhi cari, în împrejurări
similare, se îndreptară spre Roma; în trufia lui, stărui, ca
Sfîntul Părinte să vie să-l încoroneze la Paris. Papa simţi
un extrem dezgust să se abată astfel de la vechile uzanţe.
De fapt el consideră aceasta ca o înjosire pentru gradul său înalt”.
((C114)) Şi privitor la umilinţele îngrămădite
asupra papalităţii de către Napoleon, istoria citează
următoarele fapte:
((C115)) „Un armistiţiu fu încheiat la
23 Iunie 1796 cu papa Pius VI; termenii acestui armistiţiu erau
umilitori pentru şeful bisericii, altădată cel mai puternic
suveran al Europei. Pontificele care călcase în picioare regi, întronase
şi detronase suverani, hotărîse soarta statelor şi împărăţiilor,
care-şi însuşise o autoritate extraordinară ca mare
arhiereu şi vicar al Atotputernicului pe pămînt, pontificele,
zicem, fu silit să bea pînă la fund paharul umilenţei. Dacă
beutura fu amară, ea era însă aceeaşi pe care înaintaşii
săi o dăduseră din belşug altora s-o bea. Pontificele
fu obligat să deschidă porţile sale vaselor franceze şi
să îndepărteze pavilioanele tuturor naţiunilor care se
aflau în războiu cu această republică; să permită
armatei franceze să ia în păstrare bunurile din Bolonia şi
Ferara; să predea cetăţuia Ancona; să dea Franţei
100 de tablouri, busturi, vase sau statui alese de comisari trimişi
de la Paris la Roma şi 500 de manuscripte vechi şi de mare
valoare, alese în acelaşi chip. Sanctitatea sa trebui în plus să
plătească Republicii 21.000.000 de franci în lingouri de aur
şi de argint”.
((C116)) Condiţiunile tratatului nefiind împlinite,
despăgubirea fu urcată la 50.000.000 de franci, şi pe lîngă
aceasta unele părţi din teritoriul papal au trebuit să fie
cedate Franţei. In cele din urmă, papa fu făcut prizonier
şi deportat în Franţa unde şi muri.
((C117)) Chiar şi Pius VII, care fusese
repus în funcţiunile pontificale şi care asista în 1804 la încoronarea
lui Napoleon, fu despuiat de orice putere în 1808-1809 prin decretul împăratului.
Monumentele şi tezaurele artistice ale Romei fură puse sub
protectoratul Franţei. Napoleon declară că „teritoriile
(Urbin, Ancona, Macerata) dăruite Sfîntului Scaun de către
ilustrul său înaintaş, Carol Magnu, trebuiau să fie
reunite pentru totdeauna cu regatul Italiei”.
((C118)) Un scriitor romano-catolic spune între
altele cu privire la aceasta:
((C119)) „S-a adăugat la condiţiunile
premergătoare că papa va rămîne şi pe mai departe
episcop al Romei, exercitînd funcţiunile sale spirituale cum făcuseră
înaintaşii săi de-a lungul veacurilor care au precedat domnia
lui Carol Magnu. Anul următor, încurajat de succesele armatelor
sale, împăratul decise că papa să fie despuiat de
suveranitatea sa nominală care nu mai era decît umbra puterii
temporale pe care o exercitase asupra capitalei sale şi asupra
districtelor învecinate. (Papalitatea poseda această suveranitate
din anul 539, aşadar cu mult timp înainte de Carol Magnu.) In
conformitate cu aceste deciziuni, Napoleon promulgă din palatul împăratului
Austriei un nou decret decizînd că Roma va fi un oraş imperial
liber: că administraţia lui civilă va fi condusă de un
consiliu numit de împăratul; că monumentele şi tezaurele
lui artistice vor fi puse sub protecţia Franţei şi că
Sanctitatea sa încetînd de a mai domni, o rentă i se va acorda”.
((C120)) In urma acestui decret, Pius VII lansă
o bulă de excomunicare împotriva lui Napoleon, acesta din urmă
îl făcu prizonier şi-l duse la 25 ianuarie 1813 în Franţa
unde semnă în sfîrşit concordatul de la Fontainebleau. Acest
act conferea lui Napoleon dreptul de a numi pe arhiepiscopi şi pe
episcopi şi anula în mod virtual autoritatea papală în acest
domeniu. Napoleon dobîndi astfel autoritatea unui papă, ceea ce
şi dorea el de multă vreme.
((C121)) Scriitorii romano-catolici n-au scăpat
din vedere să noteze importanţa evenimentelor care inaugurară
cel de la nouăsprezecelea veac. Ei nu numai că admit umilinţele
şi pagubele suferite de papalitate, dar mărturisesc că
domnia milenară papală (începută în anul 800 cînd Carol
Magnu dăduse în dar papalităţii statele menţionate
mai sus) se termină odată cu deposedarea acestor state de către
Napoleon; căci de la acest timp papalitatea n-a mai avut decît o
ombră de putere. Aceasta pretinde în schimb că ea împlini
domnia lui Christos asupra naţiunilor, prezisă şi menţionată
în Apoc. 20:1-4, şi că perioada actuală de strîmtorare
prin care trece este „puţinul timp” (ver. 7 şi 9), în care
Satan este dezlegat. Numai acei care cunosc adevărata Biserică
şi adevărata domnie, care văd în papalitate falsificarea
adevăratului Christos de către Satan, pot să înţeleagă
pe deplin aceste lucruri.
((C122)) Credem că cititorul s-a putut
convinge din cele premergătoare că perioada Revoluţiei
franceze şi a puterii lui Napoleon fu o perioadă însemnată
în istoria papalităţii şi că influenţa papală,
zdrobită atunci, n-a mai fost redobîndită niciodată de
atunci. Micile succese obţinute de la un timp la altul au fost de
scurtă durată. In 1870, Victor Emanuel luă papei orice
autoritate temporală; soldaţii lui Napoleon puseră capăt
Inchiziţiei, făcură să înceteze torturile şi
execuţiunile publice pentru convingeri religioase.
((C123)) Efectul distrugerii parţiale a
clericalismului şi a superstiţiei a condus la o necredinţă
făţişă; în schimb răsturnarea veneraţiei
superstiţioase faţă de nişte oameni a adus copiilor
lui Dumnezeu consacraţi (dintre care mulţi înainte abia cutezau
să cugete sau să studieze înseşi Scripturile) idei mai
nobile, mai înţelepte. Această revoluţie fu deci favorabilă
dezvoltării adevărului şi a adevăratului creştinism,
încurajînd studiul Bibliei. Ea continuă în realitate lucrarea cea
bună începută în timpul Reformaţiunii din ziua lui Luther
şi care fusese întreruptă prin ignoranţa şi slugărnicia
masselor, prin iubirea de putere, de onoare, de autoritate din partea
„clerului”.
((C124)) Am arătat pînă aici că
perioada numită „timpul sfîrşitului” a început în 1799; că
în acest timp papalitatea trebuie să fie nimicită bucată
cu bucată; că Napoleon luă înapoi nu numai donaţiile
de teritorii făcute de Carol Magnu (cu o mie de ani în urmă),
ci mai tîrziu şi jurisdicţiunea civilă în oraşul
Roma, jurisdicţiunea recunoscută nominal prin promulgarea
decretului lui Justinian în anul 533, dar după lege numai cu începere
de la răsturnarea monarhiei Ostrogoţilor în anul 539--exact
1260 de ani înainte de 1799. Aceasta fu limita exactă a timpului,
timpurilor şi jumătăţii de timp a puterii papale, cum
se dovedeşte aceasta adeseori în profeţie. Cu toate că a
pretins, întrucîtva, contrariul, papalitatea nu posedă astăzi
nici-o urmă de autoritate temporală sau civilă. Ea a fost
„mistuită pentru totdeauna”. Omul păcatului, lipsit de
puterea civilă, se laudă şi se mîndreşte încă;
dar civilmente neputincios, îşi aşteaptă nimicirea completă
într-un viitor foarte apropiat, prin mîinile masselor furioase (agenţii
inconştienţi ai lui Dumnezeu), potrivit indicaţiunilor
precise ale Apocalipsului.
((C125)) Acest „timp al sfîrşitului”
(sau „ziua pregătirii” lui Iehova--de la 1799 la 1914)
caracterizat prin o mare creştere a cunoştinţei comparat cu
veacurile dinainte (se va termina într-un timp de strîmtoare extremă.
El pregăteşte şi introduce totuşi acel timp binecuvîntat,
promis de-atîta vreme, cînd adevărata împărăţie a
lui Dumnezeu, sub conducerea adevăratului Christos, va statornici o cîrmuire
cu totul deosebită de cea a lui antichrist. Deoarece această
perioadă pregăteşte împărăţia şi
conduce acolo, ea duce de asemenea spre marele conflict dintre vechea
şi noua ordine de lucruri prin care aceasta din urmă va fi
inaugurată. Cu toate că vechea ordine de lucruri trebuie să
treacă şi să fie înlocuită prin noua ordine,
schimbarea nu se poate face fără să întîlnească
opoziţia violentă a celor ce trag folos din prezenta ordine. O
revoluţie universală va rezulta din aceasta care va distruge
complet şi pentru totdeauna vechea ordine şi va introduce şi
stabili pe cea nouă.
((C126)) Descoperirile, invenţiunile şi
avantajele care fac epoca noastră superioară oricărei alte
epoci sînt tot atîtea elemente conlucrînd împreună la pregătirea
inaugurării Mileniului, în decursul căruia reformele adevărate
şi salutare, progresele reale şi rapide în toate domeniile vor
fi regula tuturor şi pentru toţi.