Studies in the Scriptures

Tabernacle Shadows

 The PhotoDrama of Creation

 

SCRIPTURE STUDIES

Batalia Armaghedonului

 

((47))

STUDIUL III

NECESITATEA ŞI DREPTATEA ZILEI DE RĂZBUNARE

Asupra acestei generaţii, tip şi antitip — Marea strâmtorare un efect legitim al cauzelor anterioare — Responsabilitatea „creştinătăţii” şi atitudinea ei faţă de ele — A autorităţilor civile, a conducătorilor religioşi, a diferitelor clase ale maselor de oameni din ţările civilizate — Relaţia naţiunilor păgâne cu creştinătatea şi cu strâmtorarea — Judecata lui Dumnezeu — „«Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti», zice Domnul.”

„Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generaţia aceasta.” Mat. 23:34-36; Luca 11:50, 51.

CELOR care nu sunt obişnuiţi să cântărească principiile din punctul de vedere al unei filosofii morale exacte, ar putea să li se pară straniu ca o generaţie următoare de oameni să sufere pedeapsa nelegiuirilor acumulate de câteva generaţii precedente; totuşi, deoarece aceasta este judecata clar indicată a lui Dumnezeu, care nu poate greşi, ar trebui să aşteptăm ca gândirea matură să arate dreptatea deciziei Sale. În cuvintele de mai sus, Domnul nostru a spus că aşa trebuia să fie cu generaţia Israelului trupesc căreia i Sa adresat la sfârşitul Veacului Iudeu tipic. Asupra lor trebuia să vină tot sângele drept vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel cel drept până la sângele lui Zaharia, care a fost omorât între templu şi altar. Mat. 23:35.

Aceasta a fost o profeţie teribilă, dar a căzut în urechi neatente şi necredincioase; şi adevărat, după literă şia ((48)) avut împlinirea cam cu treizeci şi şapte de ani mai târziu, când conflictul civil şi invadatorii ostili au împlinit temuta recompensă. Despre acel timp citim că locuitorii Iudeii erau dezbinaţi de gelozii în multe facţiuni care se războiau şi că neîncrederea reciprocă ajunsese la cea mai mare dezvoltare. Prietenii erau înstrăinaţi, familiile erau destrămate şi fiecare om suspecta pe fratele său. Furtul, impostura şi asasinatul erau răspândite şi viaţa nimănui nu era sigură. Nici chiar templul nu era un loc sigur. Marele preot a fost înjunghiat în timp ce făcea serviciul public de închinare. Apoi, împinşi la disperare din cauza masacrării fraţilor lor din Cezareea, şi se pare sortiţi măcelului în toate părţile, întreaga naţiune s-a unit în revoltă. Iudeea a fost astfel adusă la răscoală deschisă împotriva Romei şi la sfidarea întregii lumi civilizate.

Vespasian şi Titus au fost trimişi să-i pedepsească, şi grozavă a fost răsturnarea lor. Cetăţile lor au fost măturate una după alta, până când în sfârşit Titus a asediat Ierusalimul. În primăvara anului 70 d. Cr., când cetatea era aglomerată de mulţimile venite la sărbătoarea Paştelui, el şi-a condus legiunile în faţa zidurilor ei şi locuitorii captivi au ajuns repede pradă foametei şi săbiei invadatorilor şi conflictului civil. Când cineva reuşea să se strecoare afară din cetate era răstignit de către romani; şi atât de înspăimântătoare era foametea încât părinţii îşi ucideau şi îşi mâncau propriii lor copii. Numărul celor care au pierit este declarat de către Iosefus ca fiind peste un milion, iar cetatea şi templul au fost prefăcute în cenuşă.

Acestea au fost faptele, ca împlinire a profeţiei de mai sus asupra răzvrătitului Israel trupesc la sfârşitul veacului lor de favoare specială ca popor ales al lui Dumnezeu. Iar acum, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, potrivit semnificaţiei mai largi a profeţiei, trebuie să vină ((49)) paralela acelei strâmtorări peste Israelul spiritual nominal, care, în sensul lui cel mai larg, este creştinătatea — „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, şi ca atare, într-un sens chiar mai teribil decât acela care a fost peste Iudeea şi peste Ierusalim. Cu greu ne putem imagina o strâmtorare mai severă decât aceea descrisă mai sus, decât în sensul că va fi mai generală, mai larg răspândită şi mai distructivă, după cum sugerează grăitor echipamentele moderne de război. În loc de a fi limitată la o naţiune sau provincie, năvala ei va fi peste toată lumea, în special peste lumea civilizată, creştinătatea, Babilonul.

De aceea putem privi acea pedeapsă a mâniei peste Israelul trupesc ca o preumbrire a indignării şi a mâniei mai mari care vor fi vărsate peste creştinătate la sfârşitul acestui veac. Cei care, în graba lor, înclină să vadă că acest procedeu al Atotputernicului cu această generaţie este nedrept, numai n-au înţeles legea perfectă a răsplătirii, care desigur, deşi adesea înceată, produce rezultatele ei inevitabile. Dreptatea, da, necesitatea şi filosofia ei, sunt foarte evidente pentru cei chibzuiţi şi reverenţioşi, care, în loc să fie înclinaţi să-L acuze pe Dumnezeu de nedreptate, îşi apleacă inima asupra instrucţiunilor Cuvântului Său.

Marea strâmtorare un efect legitim al cauzelor precedente

Astăzi ne aflăm într-o perioadă care este culminarea veacurilor de experienţă care ar trebui să fie, şi este în anumite privinţe, în mare măsură spre profitul lumii; în special pentru acea parte a lumii care a fost, direct şi indirect, favorizată cu lumina adevărului divin — creştinătatea, Babilonul — a cărei responsabilitate pentru această administrare a avantajului este în consecinţă ((50)) foarte mare. Dumnezeu îi face pe oameni răspunzători, nu numai pentru ceea ce ştiu, ci şi pentru ceea ce ar putea şti dacă şi-ar apleca inima asupra instrucţiunilor — asupra lecţiei pe care experienţa (a lor şi a altora) este intenţionată so dea ca învăţătură; şi dacă oamenii nu dau atenţie lecţiilor din experienţe, sau neglijează sau dispreţuiesc cu voia învăţăturile ei, trebuie să sufere consecinţele.

În faţa aşa-zisei creştinătăţi stă istoria deschisă a tuturor timpurilor trecute, precum şi revelaţia divină inspirată. Şi ce lecţii conţin ele! — lecţii de experienţă, de înţelepciune, de cunoştinţă, de har şi de avertizare. Dând atenţie experienţelor generaţiilor trecute în diferitele aspecte ale industriei umane, ale economiei politice etc., lumea a făcut progres foarte lăudabil în lucrurile materiale. Multe din comodităţile şi avantajele civilizaţiei actuale ne-au venit în mare măsură din aplicarea lecţiilor observate în experienţele generaţiilor trecute. Arta tiparului a adus aceste lecţii la îndemâna fiecărui om. Generaţia actuală numai în acest punct are mare avantaj în toate felurile: toată înţelepciunea şi experienţa acumulată a trecutului este adăugată la a ei proprie. Dar marile lecţii morale pe care oamenii ar trebui de asemenea să le fi studiat şi învăţat au fost în mod foarte general nesocotite, chiar şi atunci când ele au fost în mod accentuat impuse atenţiei publice. Istoria este plină de asemenea lecţii pentru mintea gânditoare înclinată spre dreptate; iar oamenii din prezent au mai multe asemenea lecţii decât cei din oricare generaţie trecută. Minţile gânditoare, din când în când, au observat şi au atras atenţia asupra acestui fapt. Astfel, Profesorul Fisher, prefaţându-şi relatarea despre ridicarea, progresul şi căderea imperiilor, cu adevărat spune: „Că există o domnie a legii în succesiunea evenimentelor umane, este o convingere garantată de faptele observate. Evenimentele nu vin în existenţă fără legătură cu antecedentele care duc la ele. Ele sunt înţelese ca rezultate naturale ale ((51)) timpurilor care au trecut înaintea lor. Evenimentele precedente leau preumbrit”.

Acest lucru este de fapt adevărat: legea cauzei şi efectului nu este nicăieri mai proeminent marcată decât în paginile istoriei. Potrivit acestei legi, care este legea lui Dumnezeu, seminţele semănării trecute trebuie în mod necesar să încolţească, să se dezvolte şi să producă roadă; şi de aceea, un seceriş vine în mod inevitabil cândva. În Volumul II am arătat că timpul secerişului Veacului Evanghelic a venit deja; că a început în 1874, când sosise timpul ca Domnul secerişului să fie prezent, şi că în timp ce de la acea dată încoace este în desfăşurare o mare lucrare de seceriş, acum ne apropiem în grabă de sfârşitul perioadei de seceriş, când îşi au timpul cuvenit arderea neghinei şi adunarea şi călcarea ciorchinilor deplin copţi ai „viei pământului” (roadele coapte ale viei false — „Babilonul”). Apoc. 14:18-20.

Responsabilităţile creştinătăţii şi atitudinea ei faţă de ele

Babilonul, creştinătatea, a avut un lung termen de încercare a puterii şi a avut multe ocazii atât de a învăţa şi a practica dreptatea, cât şi multe avertizări în privinţa unei judecăţi viitoare. În tot acest Veac Evanghelic a avut în mijlocul ei pe sfinţii lui Dumnezeu — devotaţi, sacrificatori de sine, bărbaţi şi femei asemenea lui Cristos — „sarea pământului”. A auzit mesajul mântuirii de pe buzele lor, a văzut principiile adevărului şi dreptăţii exemplificate în vieţile lor, şi ia auzit reflectând despre dreptate şi despre judecata viitoare. Dar ea a nesocotit aceste epistole vii ale lui Dumnezeu; şi nu numai atât, dar aşazisele naţiuni creştine ale ei, în lăcomia lor după câştig, au adus ocară peste numele lui Cristos printre păgâni, urmând pe misionarul creştin cu blestematul trafic de rom şi cu alte rele „civilizate”; şi în mijlocul ei şi prin autoritatea ei, ((52)) adevărata împărăţie a cerurilor în embrion (compusă numai din sfinţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri) a suferit violenţă. Ea i-a urât şi i-a persecutat chiar până la moarte, aşa încât, prin decretele ei, de-a lungul secolelor, mii dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Ca şi Învăţătorul lor, ei au fost urâţi fără pricină; au fost respinşi ca gunoiul pământului pentru dreptate; şi lumina lor a fost tot mereu înăbuşită, pentru ca întunericul care era preferat, împreună cu ocaziile lui de a face nelegiuire, să poată domni. O, cât de întunecoasă este această mărturie a creştinătăţii! Sistemul-mamă este „îmbătat de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus”; iar ea şi fiicele ei, încă oarbe, sunt gata încă să-i persecute şi să-i decapiteze (Apoc. 20:4), deşi întrun mod mai rafinat, pe toţi cei care sunt loiali lui Dumnezeu şi adevărului Său, şi care încearcă, oricât de blând, să le arate clar Cuvântul Domnului care le mustră.

Puterile civile ale creştinătăţii au fost frecvent avertizate, când tot mereu imperiile şi împărăţiile au căzut sub greutatea propriei lor corupţii. Şi chiar şi astăzi, dacă puterile care sunt ar asculta, ele ar putea auzi ultima avertizare a profetului inspirat al lui Dumnezeu, zicând: „Acum, împăraţi, fiţi înţelepţi! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă tremurând! Sărutaţi pe Fiul ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia Lui este gata să se aprindă”. „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală [se împotrivesc] şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său: «Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor!» Dar împotrivirea lor nu le va folosi la nimic; pentru că „Cel care locuieşte în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi [deoarece cu persistenţă neglijează să dea atenţie avertizărilor Lui], în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte”. Ps. 2:10-12, 1-5.

((53))

Iarăşi, aşa cum este reprezentat prin principiile simple şi acum larg cunoscute ale legii Sale sfinte: „Dumnezeu stă în adunarea celor puternici [a celor în autoritate — K. J., n. e.]; El judecă în mijlocul dumnezeilor [judecătorilor — trad. reviz., subsol, n. e.] [stăpânitorilor, zicând]: «Până când veţi judeca strâmb şi veţi căuta la faţa celor răi? Faceţi dreptate celui slab şi orfanului, daţi dreptate celui apăsat şi săracului, scăpaţi pe cel nevoiaş şi lipsit, scoateţi-i din mâna celor răi!” (Ps. 82:1-4). Presa zilnică este mărturie constantă că importanţa şi folosul acestui sfat, prin exigenţele timpurilor actuale, sunt impuse atenţiei celor în autoritate; şi numeroase sunt vocile prevenitoare ale oamenilor chibzuiţi care văd pericolul neglijării generale a acestui sfat. Chiar şi oamenii din lume, care observă viitorul numai din punctul de vedere al folosului, înţeleg necestitatea de a se urma calea recomandată de profeţi.

Fostul Împărat William al Germaniei a văzut aceasta, aşa cum se observă din cele ce urmează, primite de la corespondentul la Berlin al lui Osservatore Romano (1880):

„Când Împăratul William a primit vestea despre ultimul atentat oribil la viaţa ţarului a devenit foarte serios, şi după ce a rămas tăcut câteva minute, a spus cu accent melancolic dar cu o anumită energie: «Dacă nu schimbăm direcţia politicii noastre, dacă nu ne gândim în mod serios să dăm învăţătură sănătoasă tineretului, dacă nu dăm primul loc religiei, dacă numai ne facem că guvernăm prin expediente de pe o zi pe alta, tronurile noastre vor fi răsturnate şi societatea va cădea pradă celor mai groaznice evenimente. Nu mai avem timp de pierdut şi va fi o mare nenorocire dacă nu ajung toate guvernele la un acord în munca salutară de represiune».”

Într-o carte larg răspândită în Germania, intitulată Reformă sau Revoluţie, autorul ei, Herr von Massow, care nu este nici socialist nici radical, ci conservator şi preşedinte al Comitetului Central pentru Coloniile de Muncă, acuză pe concetăţenii săi de „politica struţului”, că imită obiceiul proverbial al acelei păsări de a-şi ascunde capul în nisip crezând că devine invizibilă când nu vede. Von Massow scrie: ((54)) „Putem ignora faptele, dar nu le putem schimba. Nu este nici o îndoială că suntem în ajunul unei revoluţii. Toţi cei care au ochi să vadă şi urechi să audă trebuie să admită aceasta. Numai o societate afundată în egoism, mulţumire de sine şi căutarea plăcerii poate nega aceasta; numai o astfel de societate va continua să danseze pe vulcan, va refuza să vadă Mene-Techel şi va contiuna să creadă în puterea baionetelor.

Marea majoritate a celor educaţi nu are nici o idee de magnitudinea urii care fierbe printre păturile de jos. Partidul Social-Democrat este privit ca oricare alt partid politic; totuşi acestui partid nu-i pasă de drepturile politice, nu-i pasă de reforma administrativă sau de legi noi. Acest partid se bazează pe dorinţa claselor de jos de a se bucura de viaţă, o dorinţă de a gusta plăceri despre care cei care n-au avut niciodată o bancnotă de o sută de mărci au o concepţie cu totul deformată. ... Ordinea, desigur, va fi restabilită curând [după regimul socialist]; dar în ce stare va fi ţara! Vor fi nenumăraţi schilozi, văduve şi orfani; băncile de stat şi private vor fi fost jefuite; căile ferate, telegrafele, drumurile, podurile, locuinţele, fabricile, monumentele — totul va fi demolat, şi nici Uniunea, nici Statele, nici oraşele şi parohiile nu vor putea găsi milioanele pentru costul reparării chiar şi a unei mici părţi din ceea ce este distrus. Este aproape incredibil că nimic nu se face pentru a înlătura pericolul. Nu caritatea este necesară, ci inimi calde, dispuse să arate interes pentru clasele de jos. Iubirea, iubirea atotcuprinzătoare, va birui mare parte din ura care fierbe. Mulţi se pot pierde în aşa măsură încât nimic nu-i va aduce înapoi; dar există de asemenea milioane care pot fi totuşi câştigaţi pentru lege şi ordine dacă se dă dovada că este posibil ca ei să obţină o ocupaţie vrednică de o fiinţă umană; că ei nu trebuie, cum este acum cazul, s-o ducă mai rău ca animalele care cel puţin au adăpost în grajd şi sunt hrănite”.

Scriitorul continuă pe larg şi deschide ochii oamenilor din Berlin la pericolul în care trăiesc. „Berlinezii”, spune el, „îşi imaginează că sunt siguri sub protecţia gărzilor, cu un efectiv de vreo 60.000. O speranţă zadarnică! În timpul toamnei, ((55)) când cei cărora le-a expirat termenul îşi părăsesc regimentele şi înainte de a veni noii recruţi, garnizoana deabia are un efectiv de 7.000. O insurecţie condusă de vreun fost ofiţer nemulţumit ar putea repede găsi 100.000 şi chiar 160.000 de muncitori care să participe la ea. Toţi aceşti oameni au făcut serviciul militar şi sunt la fel de bine pregătiţi ca şi împotrivitorii lor şi înţeleg necesitatea disciplinei. Firele de telegraf şi de telefon ar fi tăiate; liniile ferate ar fi avariate pentru a împiedica venirea întăririlor; ofiţerii care s-ar grăbi la posturile lor ar fi interceptaţi. Revoluţionarii ar putea arunca în aer cazărmile şi i-ar putea împuşca pe Împărat, pe miniştri, pe generali, pe oficiali — pe toţi cei care poartă uniformă — înainte ca o singură trupă de cavalerie sau baterie de artilerie să poată veni în ajutorul lor”.

Dar oare cei în autoritate dau atenţie prevenirilor şi lecţiilor solemne din această oră? Nu: după cum a prezis profetul despre ei — „Dar ei nu cunosc, nici nu înţeleg; umblă în întuneric; ... [până când] se clatină toate temeliile pământului” [temeliile societăţii — principiile legii şi ordinii până acum stabilite] — se clatină teribil — se clatină ca să poată fi îndepărtate. Evr. 12:27; Ps. 82:5; Isa. 2:19.

Fostul împărat al Germaniei a fost foarte indiferent la temerile tocmai citate, exprimate de bunicul său. Cu ani în urmă, dăruindu-i prinţului Bismarck o sabie magnifică întro teacă de aur, împăratul a spus:

„Înaintea ochilor acestor trupe vin să prezint Luminăţiei Voastre darul meu. N-aş putea găsi un dar mai bun decât o sabie, cea mai nobilă armă a germanilor, un simbol al acelui instrument la care Înălţimea Voastră, în serviciul bunicului meu, aţi ajutat să se făurească, să se ascută şi de asemenea să se mânuiască — un simbol al acelui mare timp de construcţie în care mortarul a fost sângele şi fierul — un remediu care nu dă greş niciodată, şi care, în mâinile regilor şi prinţilor va păstra în caz de nevoie unitatea Patriei, întocmai cum, atunci când a fost aplicat în afara ţării, a dus la unire internă”.

((56))

The Spectator din Londra comentând această expresie spune:

„Aceasta este desigur o declaraţie cât se poate de alarmantă, precum şi şocantă. Există două explicaţii curente ale ei în Germania — una că este îndreptată împotriva pretenţiei oricărui stat german de a se separa de imperiu, iar cealaltă, că anunţă decizia împăratului şi a aliaţilor lui de a trata pe socialişti şi anarhişti, dacă este necesar, prin forţă militară. În ambele cazuri anunţul a fost nenecesar şi indiscret. Nimeni nu se îndoieşte că Imperiul German, care a fost construit de fapt cu sabia la Langensalza, precum şi în război cu Franţa, ar decreta ocupaţia militară a oricărui Stat secesionist; dar a ameninţa vreun partid, chiar şi pe socialişti, cu legea marţială în timp ce încearcă să câştige prin vot, este de fapt a suspenda constituţia în favoarea unei stări de asediu. Noi nu presupunem că împăratul a intenţionat ceva de felul acesta, dar pare clar că este preocupat de situaţie; că simte rezistenţa socialiştilor şi că concluzia lui este — «Ei bine, ei bine, eu am încă sabia şi acesta este remediul care nu dă greş niciodată.» Mulţi regi au ajuns la această concluzie înaintea lui, dar puţini au fost lăsaţi în voia lor până acolo încât să considere înţelept să gândească asupra unui astfel de subiect cu voce tare. Este o ameninţare, oricum am explica-o; şi monarhii înţelepţi nu ameninţă până când ora de atac este sosită, şi încă mai puţin ameninţă cu violenţa militară ca remediu chiar şi pentru neplăceri interne. «Sabia un remediu» pentru relele interne, «care nu dă greş niciodată!» La fel s-ar putea spune şi că bisturiul chirurgului este un remediu pentru febră, care nu dă greş niciodată. Prinţul Schwartzenburg, un conservator al conservatorilor, cu o armată irezistibilă în spate, a încercat acest remediu în împrejurări mai favorabile, şi concluzia lui după experienţă îndelungată a fost întruchipată în cea mai înţeleaptă din toate zicătorile politice bune, pe care împăratul german ar fi bine s-o ia în considerare — «Poţi face orice cu baionetele — cu excepţia că nu poţi şedea pe ele».

Ce ar fi putut spune un imperator roman mai tare decât că «sabia este un remediu care nu dă greş niciodată»? Într-o propoziţie de felul acesta se află esenţa tiraniei; şi dacă împăratul a rostit-o într-adevăr după ce s-a gândit, Germania nu are în el un ((57)) conducător, ci un stăpân absolut, de tipul pe care istoria modernă ni-l arată a fi învechit. S-ar putea dovedi, desigur, că împăratul a vorbit pripit, sub influenţa acelei emoţii pe jumătate poetice, pe jumătate ieşite dintr-un simţ exagerat al propriei sale personalităţi, pe care a trădat-o adeseori înainte; dar dacă vorbirea lui trebuie acceptată în lumina unui manifest către poporul său, tot ce se poate spune este: «Ce păcat; ce sursă de speranţă a dispărut!»”

Declaraţia actualului ţar al Rusiei, că el va susţine autocraţia la fel de înfocat ca şi tatăl său, a fost un alt indiciu al neglijenţei de a da atenţie prevenirilor solemne ale ceasului său prielnic şi ale Cuvântului lui Dumnezeu. Şi remarcaţi cum a fost primită de către oamenii de pe domeniul său, în ciuda întregii energii oficiale exercitate acolo pentru a pune botniţă libertăţii de exprimare. Partidul Drepturilor Populare din Rusia a scos un manifest şi l-a răspândit în tot imperiul.

Manifestul era sub forma unei scrisori către ţar şi era remarcabil în privinţa exprimării clare şi pline de forţă. După ce-l critica pentru afirmarea absolutismului său, manifestul spunea:

„Cei mai avansaţi zemstvos au cerut numai armonia ţarului cu poporul, libertatea de exprimare şi supremaţia legii asupra arbitrarului executivului. Aţi fost înşelat şi speriat de reprezentările curtenilor şi birocraţilor. Societatea va înţelege perfect că birocraţia, care păzeşte cu gelozie propria sa omnipotenţă, a vorbit prin dumneavoastră. Birocraţia, începând cu Consiliul de Miniştri şi sfârşind cu cel mai de jos agent de ordine civilă de la ţară, urăşte orice dezvoltare, socială sau individuală, şi împiedică în mod activ comunicarea liberă între monarh şi reprezentanţii poporului său, dacă nu vin în îmbrăcăminte de gală, prezentând felicitări, icoane şi prinosuri.

Vorbirea dumneavoastră a dovedit că orice încercare de a vorbi deschis în faţa tronului, chiar şi în cea mai loială formă, despre nevoile strigătoare la cer ale ţării, sunt întâmpinate numai cu refuz aspru şi brusc. Societatea a aşteptat de la dumneavoastră încurajare şi ajutor, dar a auzit numai o memorare a omnipotenţei dumneavoastră, dând impresia înstrăinării complete a ţarului de popor. Dumneavoastră înşivă v-aţi ucis popularitatea şi aţi ((58)) înstrăinat toată acea parte a societăţii care se luptă în tăcere să înainteze. Unele persoane sunt foarte bucuroase de discursul dumneavoastră, dar curând veţi descoperi neputinţa lor.

În alt segment al societăţii, vorbirea dumneavoastră a produs un sentiment de daună şi depresie, pe care însă cele mai bune forţe sociale îl vor birui, înainte de a trece la străduinţa paşnică dar încăpăţânată şi deliberată necesară pentru libertate. În altă secţiune, cuvintele dumneavoastră vor stimula dispoziţia de a fi gata de luptă cu orice mijloace împotriva nesuferitei stări de lucruri actuale. Dumneavoastră aţi fost primul care aţi început lupta. Curând ea va continua.”

Astfel toate naţiunile „creştinătăţii” cu nepăsare se împleticesc în întunericul de mult preferat. Chiar şi această ţară frumoasă a lăudatei libertăţi, în multe privinţe atât de bogat favorizată mai presus de toate celelalte naţiuni, nu este o excepţie; şi ea de asemenea a primit multe preveniri. Să observăm cuvintele aproape profetice ale preşedintelui ei martir, Abraham Lincoln, scrise cu puţin timp înainte de asasinarea sa, unui prieten din Illinois. El a scris:

„Da, cu toţii ne putem felicita că nemilosul război se apropie de sfârşit. A costat o enormă cantitate de bogăţie şi sânge. Cel mai bun sânge al florii tineretului american a fost oferit liber pe altarul ţării noastre pentru ca naţiunea să poată trăi. A fost într-adevăr un ceas greu pentru Republică. Dar eu văd că în viitorul apropiat vine o criză care mă descurajează şi mă face să tremur pentru siguranţa ţării mele. Ca rezultat al războiului au fost întronate corporaţiile, apoi va urma o eră a corupţiei în locurile înalte, iar puterea banilor din ţară se va strădui săşi prelungească domnia prin aceea că va lucra asupra prejudecăţilor poporului până când toată bogăţia se va strânge în câteva mâini şi Republica va fi distrusă. Simt în acest moment mai multă nelinişte pentru siguranţa ţării mele decât oricând înainte, chiar şi decât în plin război”.

Şi iarăşi în 1896, reprezentantul Hatch din Missouri, întrun discurs în faţa Congresului despre chestiuni financiare şi sociale, după cum raportează presa publică, a spus:

((59))

„Remarcaţi ce spun! Dacă legea inexorabilă a cauzei şi efectului n-a fost scoasă afară din codul de legi al Atotputernicului, dacă nu se pune capăt foarte repede situaţiei, vă puteţi aştepta să vedeţi ororile Revoluţiei Franceze puse pe scena americană cu toate îmbunătăţirile moderne, şi aceasta în următorul deceniu. Şi eu nu sunt singurul. Domnul acela, Astor, care a plecat în Anglia cu câtva timp în urmă, şi-a cumpărat un loc pe insulă şi a devenit supus britanic, a văzut ce vine tot atât de clar cum văd şi eu, aşa că n-a pierdut ocazia şi a luat-o din loc când n-a fost aşa mare înghesuială la cabinele de lux cum va fi după un timp. El ştia foarte bine că dacă lucrurile vor continua aşa cum voi şi cu mine le-am văzut de un timp, nu va fi mult până când va fi aşa de mare înghesuială a celor din clasa lui care se vor grăbi să se îmbarce pe fiecare vapor care pleacă, încât ar putea fi împins jos de pe pasarelă”.

Distinsul H. R. Herbert, secretar al marinei Statelor Unite, într-un discurs ţinut în Cleveland, Ohio, la 30 aprilie 1896, a folosit următoarele cuvinte într-o vorbire foarte moderată în faţa oamenilor de afaceri:

„Intrăm într-o eră de întreprinderi mari care ameninţă să ocupe, cu excluderea altora, toate căile obişnuite ale progresului uman. Optimiştii vă pot spune că aceasta este pentru îmbunătăţirea condiţiilor vieţii umane, că întreprinderile mari vor ieftini produsele, vor ieftini transporturile. Magazinul mamut în care poţi găsi tot ce doreşti, şi găseşti ieftin, apare peste tot. Fabricile cu capital de milioane în spatele lor pun stăpânire rapid pe câmpul odată ocupat de întreprinderi mai mici de acelaşi fel.

Inteligenţa umană pare incapabilă să născocească, fără să limiteze periculos de mult libertatea naturală a cetăţeanului, vreun plan pentru împiedicarea acestor monopoluri, şi efectul este acumularea marii bogăţii de către cei puţini, îngustarea oportunităţilor celor mulţi şi dospirea nemulţumirii. Ca atare, conflictele între muncă şi capital vor avea o semnificaţie mai mare în viitor decât au avut în trecut.

Există oameni chibzuiţi care prezic că din antagonismul între muncă şi capital va ieşi un conflict care va fi fatal pentru guvernarea republicană printre noi, un conflict care va duce ((60)) mai întâi la anarhie şi vărsare de sânge, şi apoi la monarhie sub vreun conducător îndrăzneţ, care va fi capabil prin putere militară să scoată ordine din haos.

Uneori ne este indicat socialismul ca rezultatul logic al stării actuale. Se spune că primele experimente în această direcţie trebuie să fie făcute în oraşe, că angajatorii, cu mijloace nelimitate la îndemâna lor, şi angajaţii, cu slabă oportunitate de înaintare, decât prin vot, trebuie să lupte unii cu alţii, o clasă împotriva alteia, pentru controlul guvernelor municipale. Acesta este unul dintre pericolele viitorului. ... S-a presupus odată că fermierul american va rezista veşnic precum un bastion de neclintit, dar a venit o schimbare în spiritul multora dintre fermierii noştri”.

Puterile eclesiastice ale creştinătăţii au avut de asemenea învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă. Ele au fost avertizate prin procedurile providenţiale ale lui Dumnezeu cu poporul Său în trecut şi prin reformatori ocazionali. Totuşi puţine, foarte puţine, pot citi scrisul de pe perete şi ele n-au putere să biruie, sau măcar să oprească acest curent popular. Rev. T. De Witt Talmage părea că vede şi înţelege într-o anumită măsură; căci într-un discurs de actualitate a zis:

„Dacă Biserica lui Isus Cristos nu se ridică şi nu se dovedeşte prietenul poporului cum este şi prietenul lui Dumnezeu, şi în simpatie cu masele largi, care, avându-şi familiile în spate, luptă această bătălie pentru pâine, biserica, aşa cum este organizată în prezent, va deveni o instituţie defunctă şi Cristos va merge iarăşi pe ţărm şi va invita pescari simpli, oneşti, să vină în apostolia dreptăţii — faţă de om şi faţă de Dumnezeu. A venit timpul când toate clasele de oameni vor avea drepturi egale în marea luptă pentru câştigarea existenţei”.

Şi totuşi acest om, cu o administrare de talent şi influenţă pe care doar puţini o posedă, n-a părut să-şi urmeze în grabă convingerile exprimate în privinţa datoriilor creştinilor influenţi în ora de pericol.

Avertizările merg înainte şi convingerile despre datorie şi privilegiu se fixează în multe minţi; dar vai! nimic nare ((61)) rost; ele trec fără a fi luate în seamă. Puterea mare a fost, şi într-o anumită măsură mai este, în mâinile eclesiasticilor; dar în numele lui Cristos şi al Evangheliei Sale a fost şi mai este încă folosită egoist şi abuziv. „Slava unuia de la altul”, „scaunele dintâi în sinagogi” şi „să fie numiţi de oameni «Rabbi»”, doctor, reverend etc., şi caută câştig, fiecare din partea [sau denominaţia] sa” (Ioan 5:44; Mat. 23:6-12; Isa. 56:11), şi „frica de oameni este o cursă” — acestea îi împiedică pe unii chiar şi dintre servitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu de la credincioşie, în timp ce se pare că mulţi dintre păstorii subordonaţi n-au avut niciodată vreun interes pentru turma Domnului decât ca aceasta să le asigure lâna de aur.

În timp ce noi recunoaştem bucuroşi că printre clerul tuturor denominaţiilor bisercii nominale, care de-a lungul veacului a conţinut atât grâu cât şi neghină (Mat. 13:30), sunt şi au fost incluşi mulţi oameni educaţi, cultivaţi, rafinaţi şi pioşi, suntem forţaţi să admitem că mulţi care aparţin clasei „neghină” şi-au găsit calea atât spre amvoane cât şi spre strane. Într-adevăr, ispitele spre mândrie şi slavă deşartă, şi în multe cazuri spre comoditate şi bogăţie, prezentate tinerilor talentaţi care aspirau la amvon, au fost astfel încât să garanteze că trebuia să fie aşa, şi aceasta într-o măsură mare. Dintre toate profesiile, slujirea creştină a permis drumul cel mai rapid şi mai uşor spre faimă, comoditate şi prosperitate vremelnică generală, şi adesea spre bogăţie. Profesia juridică cere energie intelectuală şi efort în afaceri toată viaţa şi aduce greutatea grijii ei presante. Acelaşi lucru se poate spune şi despre profesia medicală. Şi dacă oamenii se ridică la bogăţie şi distincţie în aceste profesii, nu este numai fiindcă ei au spirit viu şi limbă pregătită, ci fiindcă au câştigat în mod cinstit distincţie prin folosirea atentă şi constantă a minţii şi prin efort laborios. Pe de altă parte, în profesia clericală, o purtare rafinată, plăcută, o abilitate moderată de a se adresa unei adunări ((62)) publice de două ori pe săptămână pe o temă luată din Biblie, împreună cu o educaţie moderată şi un caracter moral bun, îi asigură oricărui tânăr care intră în această profesie respectul şi reverenţa comunităţii sale, un salariu confortabil şi o viaţă liniştită, netulburată şi uşoară.

Dacă are talent superior, oamenii, care sunt admiratori ai oratoriei, vor descoperi repede şi nu mult va trece până când va fi chemat la o misiune mai avantajoasă; şi aproape fără să-şi dea seama va deveni faimos printre oameni, care arareori se opresc să întrebe dacă pietatea lui — credinţa, smerenia şi evlavia lui — au ţinut pasul în dezvoltare cu progresul său intelectual şi oratoric. De fapt, dacă acesta din urmă va fi cazul, el va fi mai puţin acceptabil, în special pentru congregaţiile bogate care, probabil mai frecvent decât cele foarte sărace, sunt compuse mai ales din „neghină”. Dacă pietatea lui va supravieţui presiunii acestor împrejurări, el va fi obligat, prea adesea pentru binele reputaţiei sale, să acţioneze contra dispoziţiilor şi prejudecăţilor ascultătorilor săi şi curând va constata că este nepopular şi nedorit. Aceste împrejurări au adus astfel la amvon o proporţie foarte mare de ceea ce Scripturile numesc „păstori plătiţi”. Isa. 56:11; Ezec. 34:2-16; Ioan 10:11-14.

Responsabilitatea celor care au întreprins slujirea Evangheliei în numele lui Cristos este foarte mare. Ei stau foarte proeminenţi în faţa oamenilor ca reprezentanţi ai lui Cristos — ca exponenţi speciali ai spiritului Său şi ca expunători ai adevărului Său. Şi, ca clasă, ei au avantaje faţă de ceilalţi oameni pentru a ajunge la o cunoştinţă a adevărului şi îl pot vesti fără piedici. Ei au fost uşuraţi de poverile muncii şi grijii pentru câştigarea celor necesare vieţii care-i încătuşează pe alţi oameni, şi, având nevoile materiale asigurate, li s-a acordat timp, tihnă, educaţie specială şi numeroase ajutoare de asociere etc., chiar pentru acest scop.

((63))

Aici, pe de altă parte, au existat aceste mari oportunităţi pentru zel pios şi sacrificiu de sine devotat pentru cauza adevărului şi dreptăţii; şi, pe de altă parte, mari ispite, fie pentru comoditate indolentă, fie pentru ambiţie după faimă, bogăţie sau putere. Vai! marea majoritate a clerului în mod evident a căzut sub ispite, mai degrabă decât să îmbrăţişeze şi să folosească ocaziile poziţiilor lor; şi ca rezultat ei sunt astăzi „conducători orbi ai orbilor” şi împreună cu turmele lor se poticnesc repede în groapa scepticismului. Ei au ascuns adevărul (pentru că este nepopular), au avansat eroarea (fiindcă este populară) şi au dat ca învăţătură preceptele oamenilor (fiindcă sunt plătiţi să facă astfel). De fapt, ei leau spus oamenilor, şi uneori tocmai aşa: „Credeţi ce vă spunem pe propria noastră autoritate”, în loc să-i îndrume spre a „cerceta toate lucrurile” prin cuvintele inspirate ale apostolilor şi ale profeţilor, şi să „ţină” numai „ce este bun”. De multe secole clerul Bisercii Romei a ţinut Cuvântul lui Dumnezeu îngropat în limbi moarte şi n-a permis traducerea lui în limbile vorbite de popor, ca nu cumva oamenii să cerceteze Scripturile şi astfel să dovedească deşertăciunea pretenţiilor ei. Cu timpul, din mijlocul stricăciunii ei sau ridicat câţiva reformatori evlavioşi, au salvat Biblia din uitare şi au dat-o poporului, şi a rezultat o mare mişcare protestantă — care a protestat împotriva doctrinelor false şi a practicilor rele ale Bisericii Romei.

Dar curând şi protestantismul a devenit corupt, iar clerul ei a început să formuleze crezuri, învăţând poporul să privească la ele ca la doctrinele condensate ale Bibliei şi de cea mai mare importanţă. I-au botezat şi catehizat din fragedă pruncie, înainte de a învăţa să gândească; apoi, după ce au crescut la anii maturităţii, le-au cântat să adoarmă şi le-au dat de înţeles că în chestiuni religioase calea lor sigură este să le încredinţeze lor toate problemele de doctrină şi să le urmeze instrucţiunile, dându-le de ((64)) înţeles că numai ei aveau educaţia etc., necesare înţelegerii adevărului divin, şi că ei, de aceea, trebuie consideraţi autorităţi în toate aceste chestiuni fără să mai apeleze la Cuvântul lui Dumnezeu. Şi când cineva îndrăznea să pună sub semnul întrebării această pretinsă autoritate şi să gândească diferit, era privit ca eretic şi schismatic. Cei mai învăţaţi şi mai proeminenţi dintre ei au scris volume masive de ceea ce ei numesc Teologie Sistematică, toată fiind calculată, ca şi Talmudul printre evrei, să desfiinţeze în mare măsură Cuvântul lui Dumnezeu şi să dea ca învăţătură preceptele oamenilor (Mat. 15:6; Isa. 29:13); iar alţii dintre cei învăţaţi şi proeminenţi au acceptat funcţii profesorale onorabile şi avantajoase în Seminarii Teologice stabilite, ostentative, ca să pregătească pe tineri pentru slujirea creştină, dar de fapt pentru a învăţa ideile aşa-zisei „Teologii Sistematice” ale celor câteva şcoli ale lor — să încătuşeze gândirea liberă şi investigarea onestă, reverenţioasă a Sfintelor Scripturi în vederea unei credinţe simple în învăţăturile lor, fără a ţine seama de tradiţiile umane. În acest fel, generaţie după generaţie de „cler” a înaintat pe cărarea bătătorită a erorii tradiţionale. Şi numai ocazional a fost câte unul suficient de treaz şi loial adevărului ca să descopere eroarea şi să strige după reformă. Era cu mult mai uşor să se lase duşi de curentul popular, în special când în frunte erau oameni mari.

Astfel puterea şi avantajele superioare ale clasei clerului au fost folosite greşit, chiar dacă în rândurile lui au fost (şi sunt încă) unele suflete serioase, evlavioase care gândeau cu adevărat că fac serviciu lui Dumnezeu în sprijinirea sistemelor false în care au fost conduşi, şi de a căror erori au fost şi ei orbiţi în mare măsură.

În timp ce aceste reflecţii vor părea fără îndoială ofensatoare pentru mulţi din cler, în special pentru cei ((65)) mândri şi care-şi urmăresc propriile interese, nu ne temem că prezentarea lor candidă va ofensa pe vreunul dintre cei blânzi, care, dacă recunosc adevărul, vor fi binecuvântaţi printr-o mărturisire umilită a acestuia şi o hotărâre deplină de a umbla în lumina lui Dumnezeu aşa cum străluceşte din Cuvântul Lui, indiferent de tradiţiile umane. Noi ne bucurăm să zicem că până acum în perioada de seceriş am ajuns să cunoaştem câţiva clerici din această clasă, care, atunci când li s-a clarificat adevărul secerişului, au părăsit eroarea şi au urmat şi au servit adevărul. Dar majoritatea clerului, vai! nu este din clasa celor blânzi, şi iarăşi suntem obligaţi să recunoaştem forţa cuvintelor Învăţătorului — „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au avuţii!” fie că aceste avuţii vor fi reputaţie, faimă, învăţătură, bani, sau chiar confort obişnuit.

Oamenii obişnuiţi nu trebuie să fie surprinşi, prin urmare, că clerul din creştinătate, ca clasă, este orb faţă de adevărurile cuvenite în acest timp de seceriş, întocmai cum învăţătorii şi conducătorii recunoscuţi de la sfârşitul Veacului Iudeu tipic au fost orbi şi s-au împotrivit adevărurilor cuvenite în acel seceriş. Orbirea lor este întradevăr o răsplătire pentru talanţii şi oportunităţile folosite greşit, şi de aceea lumina şi adevărul nu pot fi aşteptate din partea aceea. La sfârşitul Veacului Iudeu conducătorii religioşi au sugerat poporului în mod semnificativ întrebarea: „A crezut în El vreunul dintre maimarii noştri sau dintre farisei?” (Ioan 7:48), şi acceptând sugestia lor şi supunându-se orbeşte îndrumărilor lor, unora le-au scăpat privilegiile şi n-au intrat în binecuvântările noii dispensaţii. La fel va fi cu o clasă asemănătoare în aceste zile din urmă ale Dispensaţiei Evanghelice: cei care urmează orbeşte îndrumările clerului vor cădea împreună cu el în groapa scepticismului; şi numai cei care umblă credincioşi cu Dumnezeu, împărtăşindu-se din spiritul ((66)) Său şi bazânduse cu smerenie pe toate mărturiile Cuvântului Său preţios, vor fi în stare să discearnă şi să înlăture „pleava” erorii care de mult este amestecată cu adevărul, şi să stea tari în credinţa Evangheliei şi în loialitatea inimii faţă de Dumnezeu, în timp ce masele sunt duse de curentul popular spre necredinţă în diferitele ei forme — Evoluţia, Critica Radicală, Teosofia, Ştiinţa Creştină, Spiritismul, sau spre alte teorii care neagă necesitatea şi meritul marelui sacrificiu de pe Calvar. Dar cei care-şi menţin poziţia cu succes în această „zi rea” (Efes. 6:13), făcând aşa, îşi vor dovedi metalul caracterului lor creştin; căci atât de puternic va fi curentul împotriva lor, încât numai adevărata devotare creştină lui Dumnezeu, zelul, curajul şi tăria vor putea îndura până la sfârşit. Aceste valuri de necredinţă care vin, în mod sigur vor lua cu ele tot ce le stă în cale. Este scris: „O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. ... Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost» şi faci din Cel-Prea-Înalt locuinţa ta. ... Cel ce stă în locuinţa tainică [a consacrării, comuniunii şi părtăşiei] a Celui-Prea-Înalt se va odihni în umbra Celui-Atotputernic. ... El te va acoperi cu penele Lui şi vei avea un refugiu sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este adevărul Lui.” Ps. 91.

Creştinii individuali nu se pot sustrage de la responsabilitatea lor personală, punând-o pe păstori şi pe învăţători sau pe concilii şi pe crezuri. După Cuvântul Domnului suntem judecaţi (Ioan 12:48-50; Apoc. 20:12), şi nu după opiniile şi faptele precedente ale semenilor noştri în nici o măsură. De aceea toţi ar trebui să imite pe nobilii bereeni care „cercetau Scripturile în fiecare zi”, ca să vadă dacă lucrurile date lor ca învăţătură erau adevărate (Fapt. 17:11). Datoria noastră ca creştini este să verificăm individual toate lucrurile pe care le acceptăm şi să reţinem ceea ce este bun. „Întrebaţi legea şi ((67)) descoperirea! De nu vă vor vorbi asemenea cuvântului acesta, atunci nu-i lumină în ei.” Fapt. 17:11; 1 Tes. 5:21; Isa. 8:20 (B. B., ediţia 1988 — n. e.).

Acest principiu este bun atât în lucrurile naturale cât şi în cele spirituale. În timp ce diferitele corăbii ale statului plutesc în derivă spre nimicire, cei care văd talazurile în faţă, deşi nu pot schimba cursul evenimentelor în general, pot, într-o măsură cel puţin, folosi ocaziile prezente cu înţelepciune ca să-şi regleze propria conduită în vederea catastrofei inevitabile; ei pot pregăti bărcile de salvare şi colacul de salvare, aşa încât atunci când corăbiile statului vor eşua în marea învolburată a anarhiei, ei să-şi poată ţine capul deasupra valurilor şi să găsească odihnă dincolo de ele. Cu alte cuvinte, politica înţeleaptă, ca să nu mai zicem nimic de principiu, este în aceste zile să procedăm drept, generos şi blând cu semenii noştri din fiecare clasă şi stare a vieţii; căci marea strâmtorare va izvorî din mânia intensă a naţiunilor înfuriate — din nemulţumirea şi indignarea maselor luminate ale poporului împotriva claselor mai norocoase, aristocrate şi conducătoare. Subiectele de nemulţumire sunt actualmente discutate pe larg; şi acum, înainte ca furtuna mâniei să izbucnească, este timpul ca indivizii să-şi facă cunoscute principiile, nu numai prin cuvinte, ci şi prin conduita lor în toate relaţiile cu semenii lor. Acum este timpul pentru a studia şi a aplica principiile regulii de aur; a învăţa să ne iubim aproapele ca pe noi înşine şi să acţionăm în consecinţă. Dacă oamenii ar fi destul de înţelepţi să ia în considerare care anume, în viitorul foarte apropiat, trebuie să fie rezultatul cursului actual al lucrurilor, ei ar face aceasta din diplomaţie, dacă nu din principiu.

Nu este decât raţional să presupunem că în strâmtorarea care vine, chiar în mijlocul celei mai mari confuzii, vor fi discriminări în favoarea celor care s-au arătat drepţi, generoşi şi blânzi, şi mânie extremă împotriva celor care au ((68)) practicat şi au apărat opresiunea. Aşa a fost în mijlocul ororilor Revoluţiei Franceze; şi că iarăşi va fi aşa este sugerat de sfatul Cuvântului lui Dumnezeu care spune: „Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului” (Ţef. 2:3). „Depărteazăte de rău şi fă binele; caută pacea şi urmăreşte-o. Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor. Domnul Îşi întoarce faţa împotriva celor care fac rău, ca să le şteargă amintirea de pe pământ” (Ps. 34:14-16). Aceste cuvinte de înţelepciune şi avertizare sunt pentru lume în general. În privinţa „sfinţilor”, „turma mică”, „biruitorii”, lor le este promis că vor fi socotiţi vrednici să scape de toate acele lucruri care vin peste lume. Luca 21:36.

Relaţia naţiunilor păgâne cu creştinătatea şi cu marea strâmtorare

În timp ce mânia aprinsă a Domnului trebuie să fie vărsată în mod special peste naţiunile creştinătăţii, fiindcă ele au păcătuit împotriva luminii şi privilegiului mare, Scripturile arată clar că naţiunile păgâne n-au fost nici ele fără responsabilitate şi nu vor trece nepedepsite. Multe generaţii şi multe secole, ele şi-au găsit plăcerea în nedreptate. Părinţii lor din veacurile trecute L-au uitat pe Dumnezeu, fiindcă nu le-a plăcut să păstreze în amintire autoritatea Lui dreaptă: le-a plăcut mai degrabă întunericul decât lumina şi au urmat în mod voit nechibzuinţa propriilor închipuiri; iar urmaşii lor au mers statornic pe aceeaşi cale în jos, chiar până în zilele noastre.

În privinţa responsabilităţii acestor naţiuni, apostolul Pavel (Rom. 1:18-32) ne spune clar care este gândul Domnului zicând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nedreptăţi a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nedreptate. ((69)) Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit printre ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. Însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că [având această lumină a naturii — adică, mărturia naturii în privinţa existenţei, puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu, şi a conştiinţei care le indică ce este corect şi ce este greşit] nu se pot dezvinovăţi [în urmarea unei căi rele în viaţă]. Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu [cel puţin într-o anumită măsură], nu L-au slăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit: ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat [ca rezultat natural al unei astfel de căi]. Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci. Amin!

De aceea Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi josnice [adică, Dumnezeu n-a încercat sau nu S-a străduit să-i recupereze, ci i-a lăsat singuri să-şi urmeze calea rea aleasă şi să înveţe din experienţă roadele ei amare]. ... Fiindcă nau socotit ca bun să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor fără pricepere, ca să facă lucruri neîngăduite, fiind plini de orice fel de nedreptate, de desfrânare, de lăcomie, de răutate; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, îngâmfaţi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, fără milă. Şi măcar că ştiu hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu, că cei care fac asemenea lucruri sunt vrednici ((70)) de moarte, totuşi ei nu numai că le practică, dar îşi găsesc şi plăcerea în cei care le fac”.

În timp ce naţiunile păgâne, după cum s-a arătat aici, de mult au înăbuşit adevărul cunoscut în veacurile timpurii ale lumii în privinţa lui Dumnezeu şi a dreptăţii, şi au preferat mai degrabă întunericul decât lumina fiindcă faptele lor erau rele, şi din închipuirile lor rele şi deşarte au inventat religii false care le-au justificat căile lor rele, şi în timp ce generaţiile următore au susţinut şi au justificat cursul rău al părinţilor prin subscrierea la doctrinele lor şi prin urmarea în urmele lor, asumându-şi astfel şi acumularea vinei şi condamnării lor, chiar pe acelaşi principiu pe care naţiunile actuale ale creştinătăţii îşi asumă obligaţiile generaţiilor precedente, totuşi naţiunile păgâne n-au fost în totală necunoştinţă de faptul că prin Isus Cristos a venit în lume o mare lumină. Chiar şi înainte de venirea lui Cristos, Dumnezeul minunat al lui Israel a fost cunoscut printre multe naţiuni păgâne, prin procedurile Lui cu acel popor; şi de-a lungul întregului Veac Evanghelic sfinţii lui Dumnezeu au răspândit vestea bună.

Ici şi colo câţiva indivizi au dat atenţie adevărului, dar popoarele l-au nesocotit în general şi au umblat mai departe în întuneric. De aceea, „mânia Domnului este împotriva tuturor popoarelor” (Isa. 34:2). Popoarele păgâne, fără Evanghelie şi fără avantajele ei, sunt acum judecate ca nevrednice de a continua contractul puterii; în timp ce aşazisele naţiuni creştine, cu lumina şi privilegiile Evangheliei de care n-au umblat vrednici, sunt de asemenea, prin standardul ei de adevăr şi dreptate, judecate ca nevrednice de a-şi continua puterea.

Astfel orice gură este închisă şi toată lumea stă vinovată în faţa lui Dumnezeu. Dintre toate popoarele „Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar”.

((71))

Dreptatea lui Dumnezeu în pedepsirea acestor popoare este vizibilă; şi în timp ce popoarele păgâne vor primi o răsplătire dreaptă a faptelor lor, să nu fie uitată responsabilitatea mai mare a creştinătăţii; căci, dacă evreii au avut „avantaje mari, oricum” faţă de neamuri, mai ales fiindcă lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu (Rom. 3:1, 2), ce vom spune despre naţiunile creştinătăţii, cu avantajele lor încă mai mari, atât ale Legii cât şi ale Evangheliei? Totuşi, astăzi este adevărat în privinţa creştinătăţii, aşa cum a fost atunci în privinţa naţiunii evreieşti, că numele lui Dumnezeu este hulit din cauza lor printre păgâni (Rom. 2:24). Să se observe, de exemplu, impunerea traficului de alcool şi opiu asupra popoarelor păgâne, prin lăcomia după aur a popoarelor creştine.

Un martor demn de încredere, care vorbeşte din cunoştinţă personală, a scris acum câtva timp către The Voice din New York după cum urmează:

„Potrivit propriilor mele observaţii, declaraţiei multor misionari şi a altora, pe Coasta Congo-ului şi pe Coasta de Vest [a Africii], băutura face mai mult rău băştinaşilor decât comerţul cu sclavi de acum sau din trecut. Aceasta ia oamenii şi distruge satele; nu numai că-i ucide cu miile, ci depravează şi ruinează corpul şi sufletul, triburi întregi, şii lasă să devină părinţii unor creaturi degenerate născute în propriul lor chip depravat. ... Tuturor muncitorilor li se dă o porţie mare de rom în fiecare zi la amiază şi sunt forţaţi să ia cel puţin două sticle de gin ca plată pentru muncă în fiecare sâmbătă seara; la multe dintre fabrici, când expiră un contract de unul, doi sau trei ani, ei sunt forţaţi să ia un butoiaş de rom sau câteva recipiente sau damigene de gin să ducă acasă cu ei. Comercianţii băştinaşi sunt forţaţi să ia butoiaşe de băutură în schimbul produselor autohtone, chiar şi atunci când protestează şi când, neobţinând nici o reparare, varsă băutura în râu; comercianţii zicând: «Negroteii trebuie să ia rom, noi nu putem face destui bani ((72)) ca să mulţumim firma de acasă prin vânzarea de sare sau de haine». Oraşele vuiesc ca iadurile în fiecare duminică din cauza băuturii. Sunt sate unde fiecare bărbat, femeie şi copil este beat turtă, şi astfel serviciile religioase avute mai înainte sunt desfiinţate. Căpeteniile le spun cu tristeţe misionarilor: «De ce voi oamenii lui Dumnezeu n-aţi venit înainte să fi venit băutura? Băutura le-a mâncat capetele oamenilor mei şi le-a împietrit inimile: ei nu pot înţelege, nu le pasă de nimic ce este bun».”

Se spune chiar că unii dintre păgâni ţin Biblia creştină în faţa lor şi zic: „Practicile voastre nu corespund cu învăţăturile din Cartea voastră sfântă”. Se spune că un brahman i-a scris unui misionar: „Vă descoperim. Nu sunteţi atât de buni ca şi Cartea voastră. De-ar fi oamenii voştri atât de buni ca şi Cartea voastră, aţi cuceri India în cinci ani.” Vezi Ezec. 22:4.

Într-adevăr, dacă oamenii din Ninive şi împărăteasa de la miazăzi se vor scula la judecată împotriva generaţiei din Israel căreia Domnul nostru i S-a adresat direct (Mat. 12:41, 42), atunci Israel şi fiecare generaţie anterioară şi popoarele păgâne se vor ridica împotriva acestei generaţii a creştinătăţii; căci unde s-a dat mult se va cere mult. Luca 12:48.

Dar lăsând la o parte aspectul retributiv din punct de vedere moral, prin însăşi natura cazului, popoarele păgâne trebuie să sufere în căderea creştinătăţii, a Babilonului. Prin influenţele Cuvântului lui Dumnezeu, direct şi indirect, popoarele creştine au făcut mare înaintare în civilizaţie şi în prosperitate materială pe toate liniile, aşa încât în bogăţie, confort, dezvoltare intelectuală, educaţie, guvern civil, ştiinţă, artă, manufactură, comerţ şi fiecare ramură a industriei umane, ele sunt cu mult înaintea popoarelor păgâne care n-au fost atât de favorizate cu influenţele civilizatoare ale cuvintelor lui Dumnezeu, dar care, dimpotrivă, au avut un declin constant, aşa încât astăzi expun vederii numai ruinele fostei lor prosperităţi. Comparaţi de exemplu Grecia de astăzi cu Grecia antică, ((73)) care a fost odată locaşul învăţăturii şi afluenţei. Remarcaţi de asemenea ruinele actuale ale gloriei Egiptului antic, odată poporul de frunte al întregului pământ.

Drept urmare a declinului popoarelor păgâne şi a civilizaţiei şi prosperităţii popoarelor creştine, cele dintâi sunt mai mult sau mai puţin îndatorate celor din urmă pentru multe avantaje primite — pentru foloasele comerţului, ale comunicaţiei internaţionale şi ale unei lărgiri consecutive a ideilor etc. Apoi, de asemenea, mersul progresului în anii recenţi a legat toate popoarele în diferite interese comune, care, dacă sunt grav tulburate într-unul sau în mai multe popoare, repede le vor afecta pe toate. Ca atare, când Babilonul, creştinătatea, va cădea brusc, efectul va fi foarte serios asupra tuturor popoarelor mai mult sau mai puţin dependente, care, în limbajul simbolic al Apocalipsei, sunt de aceea reprezentate ca jelind mult căderea acelei cetăţi mari, Babilonul. Apoc. 18:9-19.

Dar nu numai prin căderea Babilonului vor suferi popoarele păgâne; căci valurile umflate ale agitaţiei sociale şi politice se vor răspândi repede şi le vor cuprinde şi le vor înghiţi pe toate; şi astfel tot pământul va fi măturat cu măturoiul distrugerii şi aroganţa omului va fi doborâtă, căci este scris: „«Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti», zice Domnul” (Rom. 12:19; Deut. 32:35). Şi judecata Domnului peste lumea creştină şi păgână va fi pe cele mai stricte linii ale echităţii.

((74))

Furtuna ce vine

„O, tristă mi-e inima pentru furtuna ce vine
Ca vulturii în stol din larg năpustind;
Adăpost caută pescăruşii iar brazii suspină
Şi toate dau semne pentru furtuna ce vine.

O vrajă fost-a şoptită din peşteră sau din ocean,
Păstorii adormit-au, sentinelele-s mute,
Răzleţitu-s-au turmele pe câmpuri şi munţi,
Şi nimeni nu crede că Învăţătoru-i aici.

Este aici, dar la postul de strajă pe cine găseşte?
Pe pământ, unde se află credinţa când El a venit?
Bogaţii mai tare în lux orice simţ îşi afundă,
Săracii cu greu de astăzi pe mâine o duc.

Bărbate, femeie, lasă plăcerea măruntă şi gluma!
Ascultă despre necazul ce vine, când spun.

* * *

La fel i-aş putea cere gheţarului să se oprească din cale
Sau valurilor-nalte ce se năpustesc din mare!”

 

Prefaţa -- Studiul 1 -- Studiul 2 -- Studiul 3 -- Studiul 4 -- Studiul 5 -- Studiul 6 -- Studiul 7 -- Studiul 8 -- Studiul 9 -- Studiul 10 -- Studiul 11 -- Studiul 12 -- Studiul 13 -- Studiul 14

 
Illustrated 1st Volume
in 31 Languages
 Home Page Contact Information