Studies in the Scriptures

Tabernacle Shadows

 The PhotoDrama of Creation

 

SCRIPTURE STUDIES

Batalia Armaghedonului

 

((269))

STUDIUL VII

STRÂNGEREA Popoarelor şi pregătirea elementelor pentru marele foc al indignării lui Dumnezeu

Cum şi de ce sunt strânse popoarele — Pregătirea elementelor sociale pentru foc — Îngrămădirea bogăţiilor — Creşterea sărăciei — Fricţiunea socială se apropie de punctul aprinderii — Un cuvânt din partea preşedintelui federaţiei americane a muncii — Bogaţii sunt condamnaţi uneori prea aspru — Egoismul şi libertatea În combinaţie — Independenţa aşa cum este văzută de către cei bogaţi şi de către cei săraci — De ce nu mai pot continua condiţiile actuale — Mecanizarea un factor important În pregătirea pentru marele foc — Concurenţa feminină — Opinia muncitorilor despre situaţie, raţională şi neraţională — Legea cererii şi ofertei, inexorabilă pentru toţi — Perspectiva de concurenţă industrială externă este Înspăimântătoare — Domnul justin McCarthy se teme pentru Anglia — Kier Hardie, M. P., despre perspectiva muncii În Anglia — Cuvintele profetice ale distinsului jos. chamberlain către muncitorii englezi — Agresiunea naţională legată de interesele industriale — Domnul liebknecht despre războiul social şi industrial din Germania — Rezoluţiile congresului internaţional al sindicatelor muncitoreşti — Uriaşii din aceste zile — Lista trusturilor şi a uniunilor patronale — Robia barbară faţă de robia civilizată — Masele Între cele două pietre de moară — Condiţiile sunt generale şi depăşesc puterea umană În privinţa reglementării lor

„«De aceea aşteptaţi numai», zice Domnul, «până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei îmânieiş Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând».” Ţef. 3:8, 9.

((270))

STRÂNGEREA popoarelor în aceste zile din urmă, pentru împlinirea profeţiei de mai sus, este remarcabilă. Descoperirile moderne şi invenţiile au făcut într-adevăr ca cele mai îndepărtate margini ale pământului să se apropie unele de altele. Călătoria, facilităţile poştale, telegraful, telefonul, comerţul, tipărirea cărţilor şi ziarelor etc., au adus întreaga lume într-o măsură considerabilă în comuniune de gândire şi acţiune, până acum necunoscute. Această stare a lucrurilor a făcut deja necesare legi şi regulamente internaţionale pe care trebuie să le respecte fiecare naţiune. Reprezentanţii lor se întâlnesc în consilii şi fiecare naţiune are miniştri sau reprezentanţi în toate celelalte naţiuni. Expoziţiile internaţionale au fost organizate şi ele ca rezultat al acestei apropieri a naţiunilor. Din partea unei naţiuni nu mai poate exista acea exclusivitate care să le oprească pe toate celelalte naţiuni de la porturile ei. Porţile tuturor sunt cu necesitate deschise şi aşa trebuie să rămână; şi chiar şi barierele diferitelor limbi sunt trecute cu uşurinţă.

Popoarele civilizate nu mai sunt străine în nici o parte a pământului. Splendidele lor echipamente maritime duc pe reprezentanţii lor de afaceri, pe reprezentanţii lor politici şi pe căutătorii de plăceri curioşi până în cele mai îndepărtate locuri, uşor şi confortabil. Vagoane de tren magnifice îi duc spre ţinuturile interne şi ei se întorc acasă încărcaţi de informaţii şi de idei noi, cu mintea trezită la proiecte şi întreprinderi noi. Chiar şi naţiunile păgâne înapoiate s-au trezit din visele de secole şi se uită cu mirare şi uimire la vizitatorii lor din străinătate şi află despre realizările lor minunate. Şi ele la rândul lor trimit reprezentanţi peste hotare ca să poată profita de noile lor cunoştinţe.

În zilele lui Solomon a fost considerat un lucru minunat faptul ca regina din Seba să străbată cam cinci sute de mile pentru a auzi înţelepciunea şi a vedea măreţia lui Solomon; dar acum mulţi, chiar şi cei fără titlu, călătoresc în toată ((271)) lumea, o mare parte a ei fiind atunci necunoscută, să vadă bogăţia ei acumulată şi să afle despre progresul ei; iar înconjurul lumii poate fi făcut acum în confort şi lux în mai puţin de optzeci de zile.

Într-adevăr popoarele sunt „strânse” într-un mod neaşteptat, dar în singurul mod în care ele ar putea fi strânse, şi anume, în interes şi pentru activitate comună; dar, vai! nu în dragoste frăţească, fiindcă egoismul marchează fiecare pas al acestui progres. Spiritul întreprinzător, a cărui forţă motrice este egoismul, a provocat construcţia căilor ferate, a vapoarelor cu aburi, a telegrafelor, a cablurilor, a telefoanelor; egoismul reglează comerţul şi relaţiile internaţionale, şi orice altă energie şi întreprindere, exceptând predicarea Evangheliei şi fondarea instituţiilor de binefacere; şi chiar şi în acestea sunt temeri că mult din ce se face este inspirat de alte motive decât dragoste curată pentru Dumnezeu şi pentru omenire. Egoismul a adunat naţiunile şi le pregăteşte statornic pentru răsplata prezisă şi care acum se apropie cu repeziciune — anarhia — care este atât de grăitor descrisă, ca „focul geloziei lui Dumnezeu” sau al mâniei, care este pe punctul de a mistui complet actuala ordine socială — lumea care este acum (2 Pet. 3:7). Dar aici se vorbeşte numai din punct de vedere uman, fiindcă profetul atribuie lui Dumnezeu această adunare a popoarelor. Însă ambele sunt adevărate; căci în timp ce omului îi este permis să-şi exercite liberul arbitru, Dumnezeu, prin providenţa Sa conducătoare, modelează afacerile omului pentru îndeplinirea propriilor Sale scopuri înţelepte. Şi prin urmare, în timp ce oamenii, realizările lor şi căile lor sunt agenţi şi mijloace, Dumnezeu este marele Comandant care strânge acum naţiunile şi adună regatele de la un capăt al pământului până la celălalt, ca pregătire pentru transferarea stăpânirii pământului în mâinile Celui „care are dreptul la ea” — Emanuel.

((272))

Profetul ne spune de ce Domnul adună astfel naţiunile, zicând: „Să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul îîntreaga structură socialăş va fi mistuit de focul geloziei Mele”. Acest mesaj ne-ar aduce numai tristeţe şi spaimă, dacă n-ar fi fost asigurarea că rezultatele vor produce binele pentru lume, răsturnând domnia egoismului şi stabilind, prin Împărăţia Milenară a lui Cristos, domnia dreptăţii menţionată în cuvintele profetului: „Atunci voi da popoarelor buze curate îconvorbirile lor nu vor mai fi egoiste, ci curate, adevărate şi iubitoare, în scopulş ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând”.

„Adunarea popoarelor” nu numai că va contribui la severitatea judecăţii, dar şi va face imposibil ca cineva să scape de ea; şi astfel va face ca marea strâmtorare să fie un conflict scurt şi decisiv, după cum este scris: „Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Său”. Rom. 9:28; Isa. 28:22.

Elementele sociale se pregătesc pentru foc

Uitându-ne în jurul nostru, vedem „elementele” pregătindu-se pentru focul acestei zile — focul mâniei lui Dumnezeu. Egoismul, cunoştinţa, bogăţia, ambiţia, speranţa, nemulţumirea, frica şi disperarea sunt componentele a căror frecare va aprinde curând patimile violente ale lumii şi va face ca diferitele ei „elemente” sociale să se topească de căldura mare. Privind în lume, observaţi ce schimbări au avut loc în legătură cu aceste patimi în secolul trecut şi mai ales în ultimii patruzeci de ani. Mulţumirea cu îndestulare din trecut a dispărut de la toate clasele — bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei, educaţi şi ignoranţi. Toţi sunt nemulţumiţi. Toţi se zbat în mod egoist şi tot mai mult după „drepturi”, sau deplâng „nedreptăţile”. Este adevărat, există nedreptăţi, nedreptăţi dureroase care ((273)) ar trebui corectate şi drepturi care ar trebui apreciate şi respectate; dar tendinţa timpului nostru, odată cu creşterea cunoştinţei şi a independenţei, este de a ne uita numai la latura chestiunilor care este cea mai apropiată de interesul personal şi de a nu aprecia latura opusă. Efectul prezis de profeţi va fi în cele din urmă de a îndrepta mâna fiecărui om împotriva aproapelui său, care va fi cauza imediată a marii catastrofe finale. Cuvântul şi providenţa lui Dumnezeu şi lecţiile trecutului sunt uitate sub convingerile puternice în privinţa drepturilor personale etc., care-i împiedică pe oamenii din fiecare clasă să aleagă calea mai înţeleaptă, mai moderată, pe care ei nici măcar nu o pot vedea din cauză că egoismul îi orbeşte faţă de tot ce nu este în acord cu propriile lor prejudecăţi. Nici o clasă nu reuşeşte să ia în considerare cu imparţialitate binele şi drepturile altora. Regula de aur este în general ignorată; iar lipsa de înţelepciune, precum şi nedreptatea acestei căi, vor fi arătate în curând tuturor claselor, fiindcă toate clasele vor suferi grozav în această strâmtorare. Dar cei bogaţi, ne informează Scripturile, vor suferi cel mai mult.

În timp ce bogaţii îngrămădesc sârguincios comori fabuloase pentru aceste zile din urmă, demolându-şi depozitele şi construind altele mai mari, îşi spun lor şi urmaşilor lor: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani ... mănâncă, bea şi înveseleşte-te!” Dumnezeu, prin profeţi, spune: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Luca 12:15-20.

Da, noaptea întunecoasă prezisă (Isa. 21:12; 28:12, 13, 21, 22; Ioan 9:4) se apropie repede, şi, ca un laţ, va surprinde întreaga lume. Atunci, într-adevăr, ale cui vor fi aceste comori adunate, când, în necazul din acel ceas, ,,îşi vor arunca argintul pe străzi şi aurul lor le va fi ca o necurăţie”? „Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, ((274)) în ziua mâniei Domnului ... căci el i-a făcut să cadă în nelegiurea lor.” Ezec. 7:19.

Îngrămădirea comorilor

Este evident că noi ne aflăm într-un timp mai important decât toate celelalte pentru acumularea de avere şi pentru „dezmăţ” sau viaţă extravagantă din partea celor bogaţi (Iac. 5:3, 5). Să auzim unele mărturii din literatura actuală. Dacă chestiunea este dovedită în mod concludent, aceasta devine încă o dovadă că suntem în „zilele din urmă” ale actualei dispensaţii şi că ne apropiem de marele necaz care în cele din urmă va distruge ordinea prezentă a lumii şi va introduce noua ordine de lucruri sub Împărăţia lui Dumnezeu.

Distinsul Wm. E. Gladstone, într-un discurs raportat pe larg, după ce s-a referit la prezent ca la un veac „producător de bogăţie”, a spus:

„În faţa mea se află domni care au fost martorii unei mai mari acumulări de bogăţie în perioada vieţii lor, decât s-a văzut în toate timpurile anterioare, din zilele lui Iulius Cezar”.

Observaţi această afirmaţie făcută de unul din cei mai bine informaţi oameni din lume. Acest fapt, aşa de dificil de înţeles pentru noi — că a fost produsă şi acumulată mai multă bogăţie în ultimii cincizeci de ani decât în cele nouăsprezece secole anterioare — este cu toate acestea arătat de statistici ca o estimare foarte rezervată, iar noile condiţii astfel apărute sunt menite să joace un rol important în rearanjarea ordinii sociale a lumii, acum iminentă.

Cu câţiva ani în urmă, Boston Globe a dat următoarea relatare despre unii din oamenii bogaţi din Statele Unite:

„Cei douăzeci şi unu de magnaţi ai căilor ferate care s-au întâlnit luni în New York pentru a discuta problema competiţiei în căile ferate, au reprezentat un capital de 3.000.000.000 $. Oamenii care trăiesc acum îşi pot aminti timpul când în ţară erau numai câţiva milionari. Acum sunt ((275)) 4.600 de milionari şi câţiva al căror venit anual se spune că este de peste un milion.

În New York există, după un calcul rezervat, surprinzătorul număr de 1.157 indivizi şi proprietăţi care valorează 1.000.000 $ fiecare. În Brooklyn există 162 de persoane şi proprietăţi valorând cel puţin 1.000.000 $ fiecare. Deci, în două oraşe există 1.319 milionari, dar mulţi dintre aceştia au valori mai mari de 1.000.000 $ — sunt multimilionari, iar natura acestor averi mari este diferită şi de aceea ele aduc venituri diferite. Ratele dobânzii pe care o scot unii dintre cei mai remarcabili sunt calculate în cifre rotunde astfel: a lui John D. Rockefeller 6%; a lui William Waldorf Astor 7%; proprietatea lui Jay Gould, care, fiind investită în corporaţii, este totuşi practic nedivizată, 4%; a lui Cornelius Vanderbilt 5% şi a lui William K. Vanderbilt 5%.

Calculând la ratele anterioare şi la dobânda adăugată la fiecare jumătate de an, pentru a avea în vedere reinvestiţia, veniturile anuale şi zilnice ale celor patru indivizi şi ale proprietăţilor numite sunt după cum urmează:

 

  Anual Zilnic
William Waldorf Astor . . . . . . . . . 8.900.000 $ 23.277 $
John D Rockefeller. . . . . . . . . . . . 7.611.250 $ 20.853 $
Proprietăţile lui Jay Gould . . . . . . . 4.040.000 $ 11.068 $
Cornelius Vanderbilt . . . . . . . . . . . 4.048.000 $ 11.090 $
William K. Vanderbilt . . . . . . . . . . 3.795.000 $ 10.397 $

                                                                         
Estimarea de mai sus este în mod evident una rezervată, deoarece chiar şi în urmă cu şaisprezece ani s-a observat că dividendele trimestriale ale domnului Rockefeller din acţiunile companiei Standard Oil, unul din principalii deţinători ai acesteia fiind el, au fost reprezentate printrun cec de patru milioane de dolari; iar astăzi aceleaşi proprietăţi aduc un venit cu mult mai mare.

Publicaţia Niagara Falls Review, chiar înainte de zorii acestui secol, a trâmbiţat următoarea notă de prevenire:

((276))

„Unul dintre cele mai mari pericole care acum ameninţă stabilitatea instituţiilor americane este înmulţirea milionarilor individuali şi concentrarea consecutivă a proprietăţilor şi a banilor în numai câteva mâini. Un articol recent dintr-un ziar proeminent din statul New York dă cifre care trebuie să servească pentru a atrage atenţia generală asupra evoluţiei acestei dificultăţi. Următoarele nouă averi sunt considerate a fi cele mai mari din Statele Unite:

 

William Waldorf Astor . . . . . . . . . . . . . . . . .  150.000.000 $
Jay Gould . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100.000.000 $
John D. Rockefeller . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  90.000.000 $
Cornelius Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . .  90.000.000 $
William K. Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80.000.000 $
Henry M. Flager . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  60.000.000 $
John L. Blair . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  50.000.000 $
Russell Sage. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  50.000.000 $
Collis P. Huntington. . . . . . . . . . . . . . . . . . .  50.000.000 $
Total . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . 720.000.000 $

 

Estimând venitul din aceste sume imense după dobânda medie obţinută din alte investiţii similare, rezultatele ar fi următoarele:

 

Anual Zilnic

Astor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.135.000 $ 25.027 $
Rockefeller . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5.481.000 $ 16.003 $
Gould . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  4.040.000 $ 11.068 $
Vanderbilt C . . . . . . . . . . . . . . . . .  4.554.000 $ 12.477 $
Vanderbilt W. K. . . . . . . . . . . . . . .  4.048.000 $ 11.090 $
Flagler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  3.036.000 $ 8.318 $
Blair . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.045.000 $ 8.342 $
Sage. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  3.045.000 $ 8.342 $
Huntington. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.510.000 $ 4.137 $

 

Aproape toţi aceşti oameni trăiesc într-un stil relativ simplu, şi în mod evident este imposibil ca ei să cheltuiască mai mult decât o parte din imensele lor venituri zilnice şi anuale. Surplusul devine prin urmare capital şi contribuie la creşterea şi mai mare a averilor acestor indivizi. Acum familia Vanderbilt posedă următoarele sume imense:

((277))

(În ultimii câţiva ani unele din aceste cifre au crescut mult.)
Cornelius Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . .  90.000.000 $
William K. Vanderbilt . . . . . . . . . . . . . . . . . .  80.000.000 $
Frederick W. Vanderbilt . . . . . . . . . . . . . . . .  17.000.000 $
George W. Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . .  15.000.000 $
D-na Elliot F. Sheppard . . . . . . . . . . . . . . . .  13.000.000 $
D-na William D. Sloane. . . . . . . . . . . . . . . . .  13.000.000 $
D-na Hamilton McK. Twombly. . . . . . . . . . . .  13.000.000 $
D-na W. Seward Webb . . . . . . . . . . . . . . . .  13.000.000 $
Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254.000.000 $

 

Şi mai uluitoare sunt acumulările făcute prin trustul Standard Oil, care tocmai a fost desfiinţat — urmat de compania Standard Oil. Averile din el au fost după cum urmează:

 

John D. Rockefeller. . . . . . . . . . . . . . . . . .  90.000.000 $
Henry M. Flagler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60.000.000 $
William Rockefeller. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40.000.000 $
Benjamin Brewster. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Henry H. Rogers. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Oliver H. Payne (Cleveland). . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Wm. G. Warden (Filadelfia) . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Proprietatea Chas. Pratt (Brooklyn). . . . . . . 25.000.000 $
John D. Archbold . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.000.000 $
Total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 325.000.000 $

A durat numai douăzeci de ani pentru ca aceste averi să fie adunate în mâinile a opt sau nouă oameni. Deci, aici este pericolul. În mâinile lui Gould, ale familiilor Vanderbilt şi Huntington sunt marile căi ferate din Statele Unite. În posesia lui Sage, a familiei Astor şi a altora sunt mari suprafeţe de teren din zona New York-ului care cresc în mod constant în valoare. Unite şi prin acumulare naturală, averile acestor nouă familii ar ajunge în douăzeci şi cinci de ani la 2.754.000.000 $. William Waldorf Astor singur, numai prin forţa acumulării, va avea probabil o valoare de o mie de milioane înainte de a muri; iar aceşti bani, ca şi cei ai familiei Vanderbilt, vor merge la familia sa, ca şi în cazul altora, şi se va crea o aristocraţie a bogăţiei extrem de periculoasă pentru stat, dând naştere unui comentariu curios asupra acelei aristocraţii prin naştere sau talent pe care americanii o consideră a fi atât de dăunătoare în Marea Britanie.

((278))

Există sau se ridică şi alte averi mari, dintre care dăm numai câteva:

 

William Astor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40.000.000 $
Leland Stanford . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30.000.000 $
D-na Hetty Green. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  30.000.000 $
Philip D. Armour. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  30.000.000 $
Edward F. Searles . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
J. Pierpont Morgan. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Proprietatea Charles Crocker. . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Darius O. Mills . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Andrew Carnegie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Proprietatea E. S. Higgins. . . . . . . . . . . . . . . 20.000.000 $
George M. Pullman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20.000.000 $
Total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  295.000.000 $

 Astfel vedem capitalul în sume aproape de neconceput în proprietatea câtorva, şi în mod necesar luat îocazia luatăş de la cei mulţi. Nu există nici o putere în om de a rezolva în mod paşnic această problemă delicată. Ea va merge din rău în mai rău”.

Unii milionari americani şi cum au obţinut ei milioanele

Editorul publicaţiei Review of Reviews dă ceea ce el numeşte „câteva extrase dintr-un ziar foarte instructiv şi distractiv, a cărui singură greşeală este opinia lui optimistă despre caracatiţa plutocrată”, în aceste cuvinte:

„Un american care scrie din cunoştinţă personală intimă, dar care preferă să rămână anonim, spune în Cornhill Magazine cu multă simpatie povestea câtorva milionari ai uriaşei Republici. El pretinde că, chiar dacă patru mii de milionari deţin împreună patruzeci de miliarde de dolari din cele şaptezeci şi şase de miliarde care formează totalul bogăţiei naţionale, totuşi balanţa lasă 500 de dolari pe cap de cetăţean faţă de numai 330 de dolari în urmă cu patruzeci şi cinci de ani. El argumentează că milionarii s-au îmbogăţit nu prin aceea că au făcut pe celelalte clase mai sărace, ci mai bogate.

«Comandorul Vanderbilt, care a făcut primele milioane ale familiei Vanderbilt, s-a născut numai în urmă cu un secol. ((279)) Capitalul său au fost tradiţionalele picioare desculţe, buzunarul gol şi credinţa în norocul său — temelia atâtor averi americane. Munca grea, de la vârsta de şase ani până la vârsta de şaisprezece ani, i-a furnizat cel de-al doilea capital şi mai palpabil, adică o sută de dolari bani gheaţă. Aceşti bani i-a investit într-o barcă mică, şi cu acea barcă şi-a deschis o afacere proprie — transportul legumelor spre New York. La douăzeci de ani s-a căsătorit, şi atât soţul cât şi soţia s-au dovedit a şti să facă bani. El îşi conducea barca. Ea ţinea un hotel. Trei ani mai târziu, el avea zece mii de dolari. După aceea banii i-au venitrepede — aşa de repede încât atunci când a izbucnit războiul civil, băiatul care începuse cu o barcă ce valora o sută de dolari a putut să prezinte naţiunii unul din vasele sale, în valoare de opt sute de mii de dolari, şi totuşi să se simtă confortabil în privinţa finanţelor şi a flotei sale. La vârsta de şaptezeci de ani avea o avere de şaptezeci de milioane.

Averea familiei Astor îşi datorează existenţa minţii unui om şi creşterii naturale a unei mari naţiuni, John Jacob Astor fiind singurul bărbat din patru generaţii care a fost un adevărat câştigător de bani. Banii pe care i-a câştigat, când i-a câştigat, au fost investiţi în proprietate în oraşul New York; mărimea proprietăţii este limitată deoarece oraşul este situat pe o insulă. Prin urmare, dezvoltarea oraşului New York, care s-a datorat prosperităţii Republicii, a făcut din această mică avere din secolul al XVIII-lea cea mai mare avere americană din secolul al XIX-lea. Primul şi ultimul membru al familiei Astor care merită să fie studiat ca un maestru al milioanelor a fost prin urmare John Jacob Astor care, plictisindu-se de munca sa ca ajutor în măcelăria tatălui său în Waldorf, a plecat cam cu o sută zece ani în urmă să-şi încerce norocul în lumea nouă. Într-un sens, pe vapor şi-a făcut de fapt întreaga avere. El a întâlnit un bătrân comerciant de blănuri care l-a iniţiat în secretele comerţului indian cu blănuri. El a preluat acest comerţ şi a făcut bani din el. Apoi s-a căsătorit cu Sarah Todd, o tânără perspicace şi energică. Sarah şi John Jacob şi-au făcut obiceiul să-şi petreacă toate serile în magazinul lor sortând piei. ... În ((280)) cincisprezece ani John Jacob şi Sarah soţia lui au acumulat două sute cincizeci de mii de dolari. ... O speculaţie norocoasă cu obligaţiuni americane, atunci la un preţ foarte mic, a dublat averea lui John Jacob; şi această avere a intrat în întregime în proprietate imobiliară, unde a rămas până acum.

Leland Stanford, Charles Crocker, Mark Hopkins şi Collis P. Huntington au mers în California în timpul goanei după aur din 1849. Când a fost pusă în discuţie calea ferată transcontinentală, aceştia patru «au văzut milioane în ea» şi au încheiat contracte pentru a face Uniunea Pacificului. Cei patru oameni, fără nici un ban în 1850, sunt astăzi în posesia unei averi combinate de 200.000.000 $.

Unul dintre ei, Leland Stanford, a plănuit să-şi întemeieze o familie; dar acum zece ani i-a murit singurul fiu, iar el a decis atunci să fondeze o universitate în memoria acelui fiu. Şi a făcut-o în manieră princiară, căci fiind încă «în trup», el a «lăsat prin document» împuterniciţilor trei ferme cuprinzând 86.000 de acri, şi, datorită splendidelor vii de pe ele, valorând 6.000.000 $. La aceasta a adăugat 14.000.000 $ în acţiuni şi obligaţiuni, iar la moartea sa a lăsat universităţii o moştenire de 2.500.000 $ — un dar total de la un singur om unei instituţii de învăţământ, de 22.500.000 $, despre care se spune că este „un record mondial”. Soţia lui şi-a anunţat intenţia de a lăsa universităţii averea ei, în jur de 10.000.000 $”.

Cel mai remarcabil exemplu de câştig de bani prezentat în istoria milioanelor americane este acela oferit de trustul Standard Oil.

Acum treizeci de ani, cinci tineri, cei mai mulţi dintre ei trăind în micul oraş Cleveland (statul Ohio), şi toţi relativ săraci (probabil că întregul grup nu se putea lăuda cu 50.000 $), au văzut posibilităţi financiare în petrol. În limbajul expresiv al bătrânului cârmaci de pe râu, «când au văzut ocazia s-au pus pe treabă» şi au reuşit. Astăzi acelaşi grup de cinci oameni are o valoare de 600.000.000 $. ... John D. Rockefeller, creierul şi «forţa» acestui mare «trust», este un om cu faţa rumenă, cu ochi atât de blânzi şi cu un comportament aşa de binevoitor, ((281)) încât este foarte greu să-l numim „monopolist acaparator”. Acum «hobby-ul» său este educaţia, şi el stăpâneşte acest hobby într-o manieră robustă, bărbătească. El a luat Universitatea din Chicago sub aripa sa, şi deja suma de 7.000.000 $ a trecut din buzunarul său în trezoreria acestui nou lăcaş de învăţământ din al doilea oraş al Republicii”.

Într-un articol din Forum, domnul Thomas G. Shearman, un statistician din New York, a dat numele a şaptezeci de americani a căror avere împreună este de 2.700.000.000 $, o medie de 38.500.000 $ fiecare; şi declară că s-ar putea face o listă de zece persoane a căror avere ar fi în medie de 100.000.000 $ fiecare; şi o altă listă de o sută de persoane a căror avere ar fi în medie 25.000.000 $ fiecare; şi că ,,venitul mediu anual al celor mai bogaţi o sută de americani nu poate fi mai mic îfiecareş de 1.200.000 $, şi probabil depăşeşte 1.500.000 $”.

Comentând asupra acestei ultime afirmaţii, un scriitor autorizat (Rev. Josiah Strong) spune:

„Dacă o sută de muncitori ar putea câştiga fiecare câte 1.000 $ pe an, ei ar trebui să lucreze o mie două sute sau o mie cinci sute de ani pentru a câştiga cât este venitul anual al acestor o sută din cei mai bogaţi americani. Iar dacă un muncitor ar putea câştiga 100 $ pe zi, el ar trebui să lucreze până ar avea cinci sute patruzeci şi şapte de ani şi să nu-şi ia nici o zi liberă, pentru a putea câştiga cât valorează proprietatea unor americani”.

Următorul tabel compară bogăţia celor patru naţiuni mai bogate din lume în 1830 şi 1893; şi arată cum bogăţiile sunt „îngrămădite” din punct de vedere naţional în aceste ,,zile din urmă” ale acestui veac de acumulare aproape fabuloasă.

  1830 1893
Bogăţia totală a Angliei . . . . . .  16.890.000.000 $ 50.000.000.000 $
A Franţei. . . . . . . . . . . . . . . . . 10.645.000.000 $ 40.000.000.000 $
A Germaniei. . . . . . . . . . . . . . . 10.700.000.000 $ 35.000.000.000 $
A Statelor Unite . . . . . . . . . . . . 5.000.000.000 $ 72.000.000.000 $

Pentru ca cititorul să poată avea o idee privind modul în care statisticenii ajung la concluziile lor într-o problemă atât

((282)) de vastă, dăm următoarele, ca o estimare aproximativă clasificată a bogăţiei Statelor Unite:

 

Proprietate funciară în oraşe mari şi mici . . . . . . . . . . 15.500.000.000 $
Proprietate funciară fără cea din oraşe mari şi mici . . . 12.500.000.000 $
Proprietate personală (nespecificată). . . . . . . . . . . . . 8.200.000.000 $
Căi ferate şi echipamentele lor. . . . . . . . . . . . . . . . . . 8.000.000.000 $
Capital investit în manufacturi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5.300.000.000 $
Produse manufacturate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5.000.000.000 $
Produse (inclusiv lâna). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.500.000.000 $
Proprietate deţinută şi bani investiţi în ţări străine . . . . 3.100.000.000 $
Clădiri publice, arsenale, nave de război. . . . . . . . . . . 3.000.000.000 $
Animale domestice în ferme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.480.000.000 $
Animale domestice în localităţi şi oraşe . . . . . . . . . . . 1.700.000.000 $
Bani, monedă străină şi naţională, bancnote. . . . . . . . 2.130.000.000 $
Terenuri publice (la 1,25 $/acru). . . . . . . . . . . . . . . . . 1.000.000.000 $
Produse minerale (de toate felurile) . . . . . . . . . . . . . . 590.000.000 $
Total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72.000.000.000 $

  

Acum câţiva ani s-a observat că bogăţia Statelor Unite a crescut la rata de patruzeci de milioane de dolari pe săptămână, sau de două miliarde de dolari pe an.

(Datoria totală a americanilor, publică şi privată, a fost estimată atunci la douăzeci de miliarde de dolari.)

Această îngrămădire de comori pentru zilele din urmă, menţionată aici, este legată mai ales de Statele Unite, dar acest lucru este adevărat despre întreaga lume civilizată. Pe cap de locuitor, Marea Britanie este mai bogată decât Statele Unite — cea mai bogată naţiune de pe pământ. Şi chiar şi în China şi în Japonia sunt milionari care au apărut recent. Înfrângerea Chinei în 1894 de către japonezi este pusă în primul rând pe seama avariţiei ofiţerilor guvernamentali, despre care se spune că au furnizat arme inferioare şi chiar imitaţii de tunuri şi de proiectile, deşi preţul mare plătit a fost pentru cele adevărate.

Desigur, numai o minoritate din cei care caută bogăţia o găsesc. Goana şi lupta pentru bogăţie nu este întotdeauna răsplătită. Urgia egoismului se întinde cu mult în afara celor care reuşesc, şi aşa cum a spus apostolul: „Cei care vor să se ((283)) îmbogăţească îcei care sunt hotărâţi să fie bogaţi cu orice preţş ... cad în ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase, care cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. Căci iubirea de bani îde bogăţieş este o rădăcină a tot felul de rele” (1 Tim. 6:9, 10). Majoritatea, lipsiţi de experienţă, îşi asumă riscurile şi află dezamăgire şi pierdere: puţini, înţelepţi în felul lumii şi ascuţiţi la minte, îşi asumă puţine riscuri şi seceră cele mai multe câştiguri. Astfel, de exemplu, „goana după aur din Africa de Sud” care odată s-a întins asupra Marii Britanii, Franţei şi Germaniei, a transferat de fapt sute de milioane de dolari din buzunarele şi din conturile bancare ale clasei de mijloc în cele ale capitaliştilor şi bancherilor bogaţi, care au riscat puţin. Rezultatul a fost, fără nici o îndoială, o mare pierdere pentru numita clasă de mijloc aşa de nerăbdătoare după bogăţii neaşteptate încât riscă tot ce au. Tendinţa acesteia este să facă pe mulţi din această clasă de obicei conservatoare, nemulţumită şi gata în câţiva ani pentru orice proiect socialist care promite să fie în avantajul lor.

Creşterea sărăciei

Dar este oare adevărat că sunt oameni săraci şi nevoiaşi în această ţară a belşugului, în care aşa de mulţi îngrămădesc asemenea bogăţie fabuloasă? Nu este oare greşeala lor dacă un bărbat sănătos sau o femeie sănătoasă nu reuşesc să se descurce confortabil? N-ar ajuta la cultivarea sărăciei şi dependenţei dacă „cei avuţi” ar începe să vâslească la bărcile claselor mai sărace? Astfel privesc problema mulţi dintre cei bogaţi, care în multe cazuri au fost ei înşişi săraci cu douăzeci şi cinci de ani în urmă şi care-şi aduc aminte că atunci toţi cei care au fost capabili şi dispuşi să muncească au putut găsi de lucru din belşug. Ei nu-şi dau seama ce schimbări mari au avut loc de atunci, şi că în timp ce averile lor au sporit minunat, condiţia maselor a regresat, mai ales în timpul ultimilor şapte ani. Este adevărat că în momentul actual salariile ((284)) sunt în general echitabile, fiind menţinute de sindicate etc., dar mulţi nu pot obţine de lucru, în timp ce mulţi dintre cei care au o situaţie lucrează numai cam cu jumătate de normă şi adesea mai puţin, şi cu greu pot, prin economie strictă, să trăiască decent şi onest.

Când apar depresiuni speciale, ca în 1893-1896, mulţi dintre aceşti oameni fără lucru sunt lăsaţi pe seama carităţii prietenilor lor care cu greu pot suporta această presiune suplimentară; iar cei care n-au prieteni sunt impuşi carităţilor publice, care în astfel de timpuri sunt total inadecvate.

Depresiunea din 1893 a trecut ca un val peste întreaga lume, iar marea ei presiune este încă simţită pe scară largă, deşi pentru unii a venit un răgaz pentru refacere. Dar, aşa cum indică Scripturile, acest necaz vine în valuri sau spasme — „ca durerile naşterii peste femeia însărcinată” (1 Tes. 5:3) — şi fiecare spasm care va urma va fi probabil mai sever — până la cel final. Cei bogaţi şi cei care trăiesc confortabil adesea găsesc dificil să înţeleagă sărăcia celei mai sărace clase, care devine repede tot mai mare la număr. Realitatea este că, chiar şi printre cei din clasa de mijloc şi din cea bogată care se gândesc la cei foarte săraci şi-i compătimesc pentru necazul lor, există înţelegerea completei imposibilităţi de schimbare a ordinii sociale actuale, aşa încât să le aducă o uşurare permanentă; şi astfel fiecare face puţinul de care crede că este capabil şi este dator să-l facă pentru cei mai aproape de el, şi încearcă să nesocotească sau să uite rapoartele despre nefericire care ajung sub ochii şi la urechile lui.

Următoarele extrase din presa zilnică ne amintesc condiţiile care erau în 1893 şi care nu peste mult timp se vor dubla şi încă cu dobândă. California Advocate spunea:

„Adunarea maselor de şomeri în marile noastre oraşe în număr de multe mii este un spectacol îngrozitor, iar strigătul lor jalnic după muncă sau pâine este auzit în toată ţara. ((285)) Este vechea problemă nerezolvată a sărăciei, intensificată de depresiunea fără precedent a afacerilor. Lipsa involuntară de ocupaţie este un rău care creşte în mod constant, odată cu civilizaţia. Este o umbră neagră care se strecoară în mod constant în urma civilizaţiei, crescând în dimensiuni şi în intensitate pe măsură ce civilizaţia avansează. Lucrurile sunt cu siguranţă într-o stare anormală, când oamenii sunt dispuşi să muncească, doresc să muncească, dar nu pot găsi de lucru, în timp ce însăşi viaţa lor depinde de muncă. Nu există adevăr în vechiul proverb că „lumea îi datorează fiecărui om mijloacele de existenţă”. Dar este adevărat că lumea îi datorează fiecărui om o şansă de a-şi câştiga existenţa. Multe teorii au fost avansate şi multe eforturi au fost făcute pentru a asigura „dreptul inalienabil la muncă” pentru fiecare om care vrea să muncească; dar toate aceste încercări s-au sfârşit până acum într-un eşec trist. Va fi întradevăr un binefăcător pentru omenire cel care va rezolva cu succes problema cu privire modul de a asigura ceva de lucru fiecărui muncitor care vrea să muncească, şi astfel să scape omenirea de blestemul inactivităţii involuntare”.

O altă relatare descrie cum, în Chicago, o mulţime de peste patru sute de şomeri au mărşăluit pe străzile din centrul oraşului, conduşi de unul dintre ei care ducea o pancartă pe care era mâzgălită trista inscripţie „Vrem să muncim”. În ziua următoare au mărşăluit cu mai multe drapele, purtând următoarele inscripţii: „Trăiţi şi lăsaţi şi pe alţii să trăiască”; „Vrem o şansă de a ne întreţine familiile”; „Muncă sau pâine” etc. O armată de şomeri a mărşăluit prin San Francisco cu drapele pe care erau înscrise următoarele: „Mii de case de închiriat şi mii de oameni fără adăpost”; „Flămânzi şi săraci”; „Mânaţi de biciul foamei spre a cerşi”; „Lăsaţi-ne în pace şi ne vom ajuta singuri” etc.

Un alt decupaj spune:

„Newark, N. J., 21 august — Şomerii au avut astăzi o paradă mare. În fruntea rândurilor mergea un om cu un steag mare negru pe care erau scrise cu litere albe cuvintele: ((286)) «Semnele timpului: eu mor de foame fiindcă el este gras». Dedesubt era o imagine a unui om mare, bine hrănit, cu joben pe cap, iar lângă el un muncitor flămând”.

Un alt ziar, referindu-se la greva minerilor englezi, spunea:

„Poveştile de necaz actual şi chiar de înfometare se înmulţesc în mod dureros în întreaga Anglie, iar stagnarea industriei şi deranjamentul căilor ferate iau proporţiile unei grave calamităţi naţionale. ... Aşa cum este de aşteptat, cauza reală constă în imensele redevenţe pe care concesionarii trebuie să le plătească pentru pământ proprietarilor de la care concesionează minele. Un număr considerabil de milionari, ale căror redevenţe pentru cărbune atârnă ca nişte pietre de moară de gâtul industriilor miniere, sunt şi nobili proeminenţi, iar conştiinţa publicului mânios face legătura între cele două lucruri cât ai pocni din degete. ... Ziarele radicale alcătuiesc liste neobişnuite cu lorzi, care nu diferă de listele trusturilor din America, arătând în cifre impozitele lor monstruoase pe câştigurile din proprietatea ţării.

Strigătul după pâine se ridică din oraş. Este mai profund, mai aspru, mai larg decât a fost vreodată. Vine din stomacuri roase de foame şi din corpuri slăbite. Vine de la oameni care bat străzile în căutare de lucru. Vine de la femei care stau fără nici o speranţă în odăi goale. Vine de la copii.

În oraşul New York săracii au atins limite de sărăcie cum n-au mai fost cunoscute niciodată înainte. Probabil nici o persoană în viaţă nu înţelege cât de cumplită este suferinţa, cât de îngrozitoare este sărăcia. Nici o persoană n-o poate vedea în întregime. Imaginaţia nimănui n-o poate înţelege.

Puţine persoane care vor citi acestea pot înţelege ce înseamnă a fi fără mâncare. Este unul din acele lucruri atât de înspăimântătoare încât nu pot fi explicate. Ei spun: «Cu siguranţă că oamenii pot obţine ceva de mâncare undeva, destul ca să poată supravieţui; pot merge la prietenii lor». Pentru cei loviţi nu există nici un «undeva». Prietenii lor sunt tot atât de săraci ca şi ei. Există oameni atât de slăbiţi din cauza lipsei de hrană încât nu pot munci dacă li se oferă de lucru”.

((287))

Un editorial din San Francisco Examiner spunea:

„Cum vine asta? Noi avem atât de multă hrană încât fermierii se plâng că nu primesc nimic pe ea. Avem atâtea haine încât fabricile de bumbac şi de lână se închid din cauză că nu este cine să le cumpere produsele. Avem atâta cărbune încât căile ferate care îl transportă intră în mâinile executorilor judecătoreşti. Avem aşa de multe case încât constructorii sunt fără slujbe. Toate necesităţile şi comodităţile vieţii sunt mai multe acum decât au fost vreodată în cei mai prosperi ani ai istoriei noastre. Când ţara are suficientă hrană, îmbrăcăminte, combustibil şi adăpost pentru toată lumea, de ce sunt grele timpurile? Evident natura nu este de vină. Cine sau ce este de vină atunci?

Problema şomerilor este una din cele mai serioase probleme cu care se confruntă Statele Unite. Potrivit statisticilor făcute de Bradstreet's, la începutul anului erau cu ceva peste 801.000 de muncitori fără lucru în primele 119 oraşe din Statele Unite, iar numărul persoanelor dependente de aceştia pentru întreţinere era de peste 2.000.000. Dacă cele 119 oraşe au dat o estimare corectă pe ţară, totalul muncitorilor care voiau de lucru la începutul anului ar trece de 4.000.000 de persoane, reprezentând o populaţie dependentă în număr de 10.000.000. Deoarece şomerii caută oraşele, putem scădea liniştiţi un sfert din aceste cifre. Dar chiar şi cu această scădere, numărul total al muncitorilor care n-au de lucru este enorm, sfâşietor.

Drumul greu al sărăciei al cărui sfârşit este pauperismul a fost atât de mult străbătut în Europa, încât autorităţile Bătrânului Continent ştiu mai bine cum să procedeze cu ea decât comunitatea relativ prosperă de această parte a oceanului. Salariile în Europa sunt aşa de mici, încât în multe state sfârşitul vieţii trebuie să fie azilul pentru săraci. Nici o hărnicie şi nici o economie nu-l poate face în stare pe muncitor să pună deoparte prin pricepere pentru bătrâneţe. Diferenţa dintre venit şi cheltuieli este atât de mică, încât câteva zile de boală sau lipsă de lucru îl reduce pe muncitor la sărăcie. Guvernul de acolo a fost nevoit să se ocupe de aceasta mai mult sau mai puţin ştiinţific, în locul metodei neglijente, familiară pentru ((288)) America, unde vagabonzii înfloresc fără muncă, iar omul demn care cade în nevoie trebuie să sufere de foame”.

Editorul de la The Arena spune în Infernul civilizaţiei:

„Marea Moartă a dorinţei îşi lărgeşte hotarele sale în fiecare centru populat. Murmurele de nemulţumire mânioasă devin tot mai ameninţătoare cu fiecare an ce trece. Justiţia refuzată celor slabi prin puterea avariţiei ne-a adus faţă-n faţă cu o criză extraordinară, care încă mai poate fi evitată dacă avem înţelepciunea de a fi drepţi şi umani; dar problema nu mai poate fi privită cu dispreţ, ca fiind neimportantă. Nu mai este locală; ea afectează şi ameninţă întregul organism politic. Acum câţiva ani, unul dintre cei mai eminenţi clerici din America a declarat că nu se poate spune că în această Republică există sărăcie. Astăzi nici o persoană raţională nu neagă că această problemă este de mare importanţă. Nu demult am angajat un domn din New York să investigheze personal dosarele curţii de justiţie din oraş pentru a identifica numărul exact al mandatelor de evacuare eliberate în douăsprezece luni. Care a fost rezultatul? Datele au arătat faptul alarmant că în cele douăsprezece luni care s-au terminat la 1 septembrie 1892, în oraşul New York au fost emise douăzeci şi nouă de mii şapte sute douăzeci de mandate de evacuare.

Într-un articol din Forum, din decembrie 1892, referitor la nevoile speciale ale săracilor din New York, domnul Jacob Riis spune: «Mulţi ani a fost adevărat despre New York faptul că o zecime din toţi cei care mor în acest oraş mare şi bogat sunt îngropaţi în ţarina olarului. Din cele 382.530 de înmormântări înregistrate în ultimul deceniu, 37.966 au fost în ţarina olarului», iar domnul Riis continuă să facă aluzie la faptul cunoscut tuturor celor care studiază condiţiile sociale, care investighează personal sărăcia din marile oraşe, că acest reper al ţarinei olarului, oricât de grozav de semnificativ ar fi, nu este o măsură adecvată prin care să se estimeze problema sărăciei unui oraş mare. Asupra acestui punct el continuă:

«Cei care au avut vreo experienţă personală cu săracii şi ştiu cu ce frică agonizantă se luptă ei împotriva acestei culmi a nefericirii, cum plănuiesc şi urzesc şi pun deoparte pentru sărmanul privilegiu ((289)) de a fi puşi să se odihnească într-un mormânt care să fie al lor, deşi în viaţă n-au avut nici un şopron despre care să fi putut spune că era al lor, vor fi de acord cu mine că ar fi prea puţin să presupunem că în ciuda tuturor acestora, unde cade unul, în această groapă îngrozitoare, cel puţin doi sau trei trebuie să fie pe marginea ei gata să cadă. Şi cu această estimare de 20-30% din populaţia noastră care se luptă în permanenţă s-o ducă de azi pe mâine, dar sunt chinuiţi de îndoială că vor reuşi, se potrivesc destul de bine toate faptele cunoscute de administrare a carităţii din New York, chiar dacă sunt dispersate”.

În 1890 au fost două sute treizeci şi nouă de sinucideri raportate oficial în New York. Registrele justiţiei sunt ticsite, cum n-au fost niciodată înainte, de cazuri de tentativă de sinucidere. «Tu», a spus grefierul Smyth, adresându-se unei biete fiinţe care căutase moartea aruncându-se în East River, «eşti al doilea caz de tentativă de sinucidere care a ajuns la tribunal în această dimineaţă; şi» a continuat el, «n-am întâlnit niciodată aşa de multe tentative de sinucidere ca în ultimele câteva luni».

Noaptea se aşterne încet dar sigur în jurul sutelor şi miilor de concetăţeni de-ai noştri, noaptea sărăciei şi a disperării. Ei sunt conştienţi de apropierea ei, dar se simt neputincioşi în a-i controla înaintarea. «Chiriile cresc, iar munca se ieftineşte în fiecare an, şi ce putem noi face în legătură cu aceasta?» a spus recent un muncitor în timp ce vorbea despre perspective. «Nu văd nici o cale de ieşire din ea», a adăugat el cu amărăciune, şi trebuie mărturisit că perspectiva este întunecată dacă nu se întrevede nici o schimbare economică radicală, deoarece oferta de forţă de muncă creşte în fiecare an mult mai rapid decât cererea. «Zece femei pentru fiecare loc de muncă, nu contează cât de slab», este afirmaţia seacă a unui oficial care de curând a făcut din chestiunea muncii femeilor un studiu special. «Sute de fete», continuă acest scriitor, «îşi distrug viitorul în fiecare an şi-şi distrug sănătatea în magazii şi magazine îmbâcsite şi prost ventilate, şi totuşi zeci de recruţi sosesc de la ţară şi din oraşele mici în fiecare săptămână pentru a ocupa locurile vacante». Şi să nu ne imaginăm că aceste condiţii sunt specifice numai pentru New York. Ce este adevărat despre metropole este ((290)) adevărat într-o anumită măsură despre fiecare oraş mare din America. În raza unei salve de artilerie în Beacon Hill, Boston, unde se ridică mândru domul aurit al Capitoliului, sunt sute de familii care mor lent prin înfometare şi sufocare; familii care se luptă eroic pentru cele mai elementare necesităţi ale vieţii, în timp ce an de an condiţiile devin tot mai disperate, lupta pentru pâine tot mai cruntă, iar viitorul tot mai întunecos. Într-o conversaţie cu unul dintre aceşti muncitori, el a spus cu un anumit patos şi deprimare, care indicau lipsa de speranţă sau poate o percepţie amorţită care-l împiedica să înţeleagă cu totul cumplita importanţă a cuvintelor sale: «Am auzit odată despre un om care a fost pus într-o cuşcă de fier de către un tiran; şi el a aflat că în fiecare zi pereţii se apropiau tot mai mult de el. În cele din urmă pereţii s-au apropiat atât de mult unul de altul, încât în fiecare zi storceau o parte din viaţa lui, şi cumva», a spus el, «mi se pare că noi suntem întocmai ca omul acela, şi când văd scoţând afară micile sicrie în fiecare zi, îi spun uneori soţiei mele: încă puţină viaţă a fost stoarsă; într-o zi vom merge şi noi».

Recent, am vizitat mai mult de douăzeci de case închiriate unde viaţa se lupta cu moartea; unde, cu un eroism răbdător cu mult mai măreţ decât faptele de îndrăzneală câştigate printre strigătele de biruinţă ale câmpului de luptă, mame şi fiice mânuiau fără încetare acul. În câteva case am observat bolnavi ţintuiţi la pat, ai căror ochi înfundaţi în orbite şi ale căror feţe emaciate spuneau clar povestea lunilor şi poate a anilor de înfometare lentă, în mijlocul mizeriei, al mirosului greţos şi al murdăriei aproape generale din subsolul social. Aici devii dureros de conştient de spectrul foamei şi al fricii prezent în mod continuu. O teamă de-o viaţă apasă cu greutate zdrobitoare inimile acestor exilaţi. Proprietarul, stând cu un document de evacuare în mână, este continuu în faţa ochiului minţii lor. Groaza de îmbolnăvire bântuie fiecare moment treaz, deoarece pentru ei îmbolnăvirea înseamnă incapacitatea de a se îngriji de puţina hrană pe care o cere viaţa. Disperarea de viitorul nesigur nu de puţine ori le chinuie odihna. Aceasta este soarta obişnuită a muncitorului răbdător din mahalalele marilor noastre oraşe de astăzi. Pe cele mai multe din feţele lor se observă o expresie de tristeţe întunecată şi de resemnare mută.

((291))

Uneori o lumină sporadică apare din aceste orbite cavernoase, o ochire încruntată sugerând focuri arzând mocnit, alimentate de o continuă conştiinţă a nedreptăţilor îndurate. Ei simt într-un mod tăcut că soarta fiarelor de pe câmp este mai fericită decât a lor. Chiar dacă se luptă din zori până noaptea târziu pentru pâine şi pentru o cameră mizeră, ei ştiu că fereastra speranţei se închide pentru ei în marile centre trepidante ale creştinătăţii. Trist întradevăr este gândul că în prezent, când ţara noastră este împodobită cum n-a mai fost niciodată înainte cu temple impunătoare dedicate marelui Nazarinean, care Şi-a dedicat viaţa slujirii printre săraci, degradaţi şi proscrişi, noi găsim valul nefericirii crescând; găsim că sărăcia nedorită devine soarta inevitabilă a miilor de vieţi în plus în fiecare an. Niciodată n-a fost sentimentul altruist mai general pe buzele omului. Niciodată n-a fost inima omului mai doritoare ca acum după o manifestare adevărată a fraternităţii umane. Niciodată n-a fost întreaga lume civilizată atât de profund mişcată de visul care persistă de secole — paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea omului. Şi totuşi, ciudată anomalie! Strigătul inocenţei, al dreptăţii ultragiate, strigătul milioanelor de oameni de sub roată, se ridică astăzi din fiecare ţară civilizată ca niciodată înainte. Vocea Rusiei amestecată cu strigătul Irlandei. Londra proscrisă se uneşte cu exilaţii tuturor marilor oraşe continentale şi americane într-o cerere puternică, cutremurătoare după dreptate.

Numai în Londra există mai mult de trei sute de mii de persoane chiar pe marginea prăpastiei, a căror inimă se înfioară de teamă la fiecare bătaie, a căror coşmar de-o viaţă este groaza că mica lor vizuină pe care ei o numesc casă le poate fi luată. Sub ei, în pragul înfometării, sunt peste două sute de mii de vieţi; mai departe găsim trei sute de mii în stratul celor înfometaţi, în tărâmul unde foamea roade zi şi noapte, unde fiecare secundă din fiecare minut, din fiecare oră, din fiecare zi, este plină de suferinţă. Sub înfometaţi sunt cei fără casă — cei care n-au nimic cu ce să-şi procure un adăpost nici chiar în cele mai rele cartiere; cei care dorm fără un acoperiş tot anul, dintre care sute pot fi găsiţi în fiecare noapte pe lespezile reci de piatră de-a lungul cheiurilor Tamisei. Unii au numai un ziar între ei şi pietrele umede, dar majoritatea nu se ((292)) bucură nici măcar de acest lux! Această armată fără nici un fel de locuinţă numără în Londra treizeci şi trei de mii”.

Spune cineva că aceasta este o imagine exagerată? Să investigheze. Dacă este numai pe jumătate adevărată, este deplorabilă!

Nemulţumirea, ura, fricţiunea, pregătindu-se rapid pentru arderea socială

Oricum li s-ar explica săracilor că bogaţii n-au fost niciodată atât de caritabili ca acum, că societatea are o grijă mult mai mare acum decât a avut vreodată pentru cei săraci, cei orbi, cei bolnavi şi cei neajutoraţi, şi că veniturile imense pentru menţinerea acestor binefaceri sunt strânse anual prin taxe, aceasta cu siguranţă nul va satisface pe muncitor. Ca cetăţean inteligent care se respectă el nu vrea pomeni; el n-are nici o dorinţă de a se folosi de privilegiile unei case pentru săraci, sau când este bolnav să devină un pacient ţinut de milă într-un spital; ci el doreşte o şansă de a-şi câştiga cinstit şi onest pâinea cu sudoarea feţei sale şi de a-şi întreţine familia cu demnitatea unui muncitor cinstit. Dar, în timp ce se vede pe sine şi pe semenii săi muncitori mai dependenţi ca niciodată de favoare şi de influenţă pentru a obţine şi a menţine o slujbă, iar pe micii proprietari de magazine, pe micii constructori şi pe micii manufacturieri luptându-se mai mult ca niciodată pentru o viaţă onestă, el citeşte despre prosperitatea celor bogaţi, despre creşterea numărului milionarilor, despre uniunile capitalului pentru a controla diferitele industrii — afacerea cuprului, a oţelului, a sticlei, a petrolului, a chibriturilor, a hârtiei, a cărbunelui, a vopselei, a tacâmurilor, a telegrafului şi toate celelalte afaceri. El vede de asemenea că aceste combinaţii controlează mecanismul lumii, şi că astfel, în timp ce munca sa se depreciază datorită competiţiei, bunurile şi necesităţile vieţii pot fi dezvoltate, sau cel puţin împiedicate de la declinul lor, proporţional cu reducerea costului muncii reprezentat prin îmbunătăţirea maşinilor care înlocuiesc creierul şi forţa umană.

În astfel de împrejurări, ne putem mira că la a treisprezecea convenţie anuală a Federaţiei Muncii de la ((293)) Chicago, vice-preşedintele Adunării Sindicatelor şi-a salutat vizitatorii în următorul limbaj sarcastic? El a spus:

„Am dori să vă spunem bun-venit într-un oraş prosper, dar adevărul n-ar justifica afirmaţia. Aici lucrurile sunt aşa cum sunt, dar nu aşa cum ar trebui să fie. Vă urăm bun-venit în numele a o sută de monopolişti şi a cincizeci de mii de vagabonzi, aici unde mamona ţine mare carnaval în palate, în timp ce mamele au inimile zdrobite, copiii sunt înfometaţi, iar bărbaţii caută în zadar de lucru. Vă urăm bun-venit în numele a o sută de mii de oameni care nu lucrează, în numele acelor edificii dedicate gloriei lui Dumnezeu, dar ale căror uşi sunt închise noaptea pentru cei înfometaţi şi săraci, în numele slujitorilor bisericeşti care se îngraşă din viile lui Dumnezeu, uitând că copiii lui Dumnezeu sunt flămânzi şi n-au un loc unde să-şi pună capul; în numele stâlpilor sistemului de stoarcere a sudorii, al milionarilor şi al diaconilor, ale căror suflete sunt puse în pericol prin pofta lor după aur; în numele salariaţilor care transpiră sânge ce este transformat în ducaţi de aur; în numele azilurilor de nebuni şi a caselor pentru săraci, înţesate de oameni înnebuniţi de grijă în această ţară a belşugului.

Vă vom arăta mostre din Chicago care n-au fost arătate la târg — ale măreţiei şi ale slăbiciunii lui. Deseară vă vom arăta sute de oameni care stau pe pietrele aspre din coridoarele acestei clădiri — fără casă, fără mâncare — oameni capabili şi dornici să muncească, dar pentru care nu este de lucru. Este un timp de alarmă — alarmă privind continuarea unui guvern ale cărui drepturi suverane sunt predate magnaţilor căilor ferate, baronilor cărbunelui şi speculanţilor; alarmă privind continuarea unei guvern federal ale cărui politici financiare sunt întocmite pe Wall Street la ordinul baronilor banului din Europa. Aşteptăm să luaţi măsuri pentru a utiliza privilegiul şi a alunga de la putere pe slujitorii necredincioşi ai poporului, care sunt răspunzători de condiţiile existente”.

Fără nici o îndoială că acest vorbitor greşeşte mult presupunând că o schimbare a deţinătorilor de funcţii sau a partidelor ar vindeca răul existent; dar ar fi desigur inutil ((294)) să i se spună lui sau oricărui alt om sănătos la minte că nu-i nimic greşit în această chestiune a aranjamentului social care face posibile asemenea extreme mari de bogăţie şi săracie. Oricât de mult s-ar deosebi oamenii în privinţa cauzei şi tratamentului, toţi sunt de acord că există o boală. Unii caută fără nici un rezultat remedii în direcţii greşite, şi mulţi, vai! nu doresc să se găsească un remediu; până când ei, cel puţin, vor fi avut o şansă să profite de condiţiile actuale.

În armonie cu acest gând, George E. McNeill, într-o cuvântare în faţa Congresului Mondial al Muncii, a spus:

„Mişcarea sindicală s-a născut din foame — foame după hrană, adăpost, căldură, îmbrăcăminte şi plăcere. În mişcarea umanităţii spre fericire, fiecare individ îşi caută idealul său, adesea cu o nesocotire stoică a altora. Sistemul industrial se bazează pe regula de fier a diavolului, fiecare pentru sine. Este oare un fenomen inexplicabil, ca aceia care suferă cel mai mult sub această regulă a egoismului şi a lăcomiei să se organizeze pentru răsturnarea sistemului de guvernare al diavolului?”

Ziarele abundă în descrieri de nunţi mondene, baluri şi banchete, la care aşa-zisa „clasă de sus” a societăţii apare în haine costisitoare şi cu bijuterii rare. Se spune că recent o doamnă, la un bal din Paris, purta diamante în valoare de 1.600.000 $. New York World din august 1896 a publicat fotografia unei doamne americane îmbrăcată în diamante şi alte bijuterii valorând 1.000.000 $; şi ea nu aparţinea chiar celui mai înalt strat social. Presa zilnică vorbeşte despre cheltuiala exagerată a mii de dolari pentru aceste banchete — pentru vinuri alese, decoraţiuni florale etc. Ele spun despre palatele înălţate pentru cei bogaţi, multe dintre ele costând 50.000 $, iar altele până la 1.500.000 $. Ele vorbesc despre „serate pentru câini” unde animalele sunt hrănite cu delicatese foarte scumpe, de care se ocupă „doicile” lor. Ele spun despre 10.000 $ plătiţi pentru un serviciu de desert, 6.000 $ pentru două ghivece de flori artistice, 50.000 $ pentru două vaze trandafirii. Ele spun că un duce englez a plătit ((295)) 350.000 $ pentru un cal. Ele spun cum o femeie din Boston şi-a înmormântat soţul într-un sicriu care a costat 50.000 $. Ele spun că o altă „doamnă” a cheltuit 5.000 $ ca să-şi îngroape pudelul. Ele spun că milionarii din New York plătesc 800.000 $ pentru un singur iaht.

Ne poate mira că mulţi sunt invidioşi, iar unii sunt mânioşi şi amărâţi când compară o astfel de risipă cu lipsa propriei lor familii, sau cel puţin cu economia lor impusă? Ştiind că nu mulţi sunt „creaturi noi” care îşi îndreaptă afecţiunea spre lucrurile de sus şi nu spre cele de pe pământ, şi care au învăţat că „evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” în timp ce aşteaptă până ce Domnul are să le răzbune cauza, nu ne putem mira că astfel de lucruri trezesc în inimile maselor sentimente de invidie, ură, răutate, ceartă; şi aceste sentimente se vor coace în revoltă deschisă, care în cele din urmă va produce toate faptele cărnii şi ale diavolului, de-a lungul marelui timp de necaz iminent.

„Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare ... şi nu întărea mâna celui nenorocit şi a celui lipsit” etc. Ezec. 16:49, 50.

Christian Advocate din California, comentând asupra unuia dintre balurile mondene din oraşul New York, spune:

„Luxul excesiv şi extravaganţa orbitoare etalate de grecii şi romanii bogaţi din „timpurile vechi” sunt o chestiune de istorie. O asemenea etalare nechibzuită începe să-şi facă apariţia în ceea ce se numeşte societatea mondenă din această ţară. Un corespondent de-al nostru vorbeşte despre o doamnă din New York care a cheltuit 125.000 $ într-un singur sezon pentru distracţie. Caracterul şi valoarea distracţiilor pot fi judecate din faptul că ea a învăţat societatea cum ... să îngheţe punci roman în cupa lalelelor roşii şi galbene, şi cum să mănânce broaşte ţestoase cu linguri de aur din canoe de argint. Alţi amatori de distracţii şi-au împodobit mesele cu trandafiri costisitori, în timp ce unul din „cei patru sute” se spune că a cheltuit 50.000 $ ((296)) pentru o singură distracţie. Asemenea cheltuială excesivă pentru un scop aşa de sărac este păcătoasă şi ruşinoasă, indiferent cât de mare este averea pe care o are cineva”.

Messiah's Herald comenta după cum urmează:

„O sută patruzeci şi patru de autocraţi sociali, în frunte cu un aristocrat, au ţinut un bal mare. Regalitatea nu l-a putut eclipsa niciodată. A fost cu totul exclusiv. Vinul a curs ca apa. Frumuseţea şi-a adus farmecul ei. Nici Marc Antoniu, nici Cleopatra nu s-au învăluit în asemenea splendoare. A fost o colecţie de milionari. Bogăţia lumii a fost adunată pentru perle şi diamante. Coliere de pietre preţioase costând de la 200.000 $ şi mai jos împodobeau zeci de gâturi. Dansul a continuat printre splendorile lui Aladin. Bucuria era nelimitată. În timp ce aceasta continua, spune jurnalul, 100.000 de mineri înfometaţi din Pennsylvania băteau drumurile ca vitele în căutare de furaj, unii dintre ei mâncând pisici şi nu puţini dintre ei sinucigânduse pentru a nu-şi vedea copiii murind de foame. Totuşi un colier de la balul Metropolitan i-ar fi salvat pe toţi aceştia de foame. A fost unul dintre „marile evenimente sociale” ale unei naţiuni numite creştină; dar ce contrast! Şi nu există nici un remediu pentru aceasta! Astfel va fi „până vine El”.

„Până vine El?” Nu, mai degrabă „la fel va fi şi în zilele Fiului Omului”, când El este venit, în timp ce El adună pe cei aleşi la Sine şi astfel Îşi stabileşte Împărăţia, a cărei inaugurare va fi urmată de „zdrobirea” în bucăţi a actualului sistem social întrun mare timp de necaz şi anarhie, pregătitor pentru stabilirea Împărăţiei dreptăţii (Apoc. 2:26, 27; 19:15). Cum a fost în zilele lui Lot, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului. Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în îparousiaş prezenţa Fiului Omului. Mat. 24:37; Luca 17:26, 28.

Sunt cei bogaţi prea aspru condamnaţi?

Cităm dintr-un editorial din San Francisco Examiner:

„Uriaşul iaht englez cu aburi Valiante, al domnului W. K. Vanderbilt, s-a alăturat în portul New York iahtului englez cu aburi Conqueror al domnului F. W. Vanderbilt. Valiante a costat ((297)) 800.000 $. Această sumă reprezintă profitul dintr-o recoltă de aproximativ 15.000.000 de buşeli de grâu la şaizeci de cenţi, sau întreaga producţie de pe cel puţin 8.000 de ferme de 160 de acri. Cu alte cuvinte, 8.000 de fermieri, reprezentând 40.000 de bărbaţi, femei şi copii, au muncit pe soare şi pe furtună pentru a-i permite domnuluiVanderbilt să-şi construiască întrun şantier naval străin o astfel de ambarcaţiune de plăcere cum nu posedă nici un suveran din Europa. Construcţia acelui vas a necesitat munca a cel puţin 1.000 de mecanici timp de un an. Banii care l-au costat, puşi în circulaţie printre muncitorii noştri, ar fi avut o influenţă perceptibilă asupra stării timpurilor în unele părţi”.

J. R. Buchanan în Arena, vorbind despre extravaganţa nemiloasă a celor bogaţi a spus:

„Criminalitatea ei nu constă aşa de mult în motivul ei nemilos, cât în distrugerea nesăbuită a fericirii şi vieţii pentru a atinge un scop egoist. Că bogăţia risipitoare în ostentaţie şi lux este o crimă, devine foarte evident printr-o examinare atentă a faptului. N-ar fi nici un rău în a construi un grajd de 700.000 $ pentru caii săi, cum a făcut un milionar din Syracusa, sau în punerea unui serviciu de 50.000 $ pe masa de cină, cum a făcut un Astor din New York, dacă banii ar fi la îndemână ca aerul şi apa; dar fiecare dolar reprezintă media unei zile de muncă. Ca atare, grajdul de 700.000 $ reprezintă munca a 1.000 de oameni timp de doi ani şi patru luni. Reprezintă de asemenea 700 de vieţi; fiindcă 1.000 $ ar satisface costul primilor zece ani ai unui copil, iar costul următorilor zece ani ar fi complet achitat prin munca sa. De aceea, grajdul elegant reprezintă baza materială a 700 de vieţi, şi confirmă că proprietarul îl evaluează la mai mult, sau este dispus ca 700 de oameni să moară pentru ca vanitatea lui să poată fi satisfăcută”.

The Literary Digest a spus în editorial:

„Nu de mult un cleric din Noua Anglie a adresat o scrisoare domnului Samuel Gompers, preşedintele Federaţiei Americane a Muncii, rugându-l să spună de ce, în opinia sa, aşa de mulţi oameni inteligenţi care muncesc nu frecventează biserica. Ca răspuns domnul Gompers a spus că un motiv este acela că ((298)) bisericile nu mai sunt în contact cu speranţele şi aspiraţiile muncitorilor, şi nu simt nefericirea şi poverile lor. Pastorii fie nu ştiu, a spus el, fie nu au curajul să declare de la amvonul lor cele bune şi cele rele ale milioanelor care trudesc. Organizaţiile găsite a fi cele mai eficiente în asigurarea condiţiilor mai bune au fost dezaprobate de biserică. Muncitorilor le-a fost îndreptată atenţia spre «dulcele viitor», spre neglijarea totală a condiţiilor care derivă din «amarul prezent». Biserica şi slujirea au fost «susţinătorii şi apărătorii greşelilor comise împotriva intereselor oamenilor, pur şi simplu fiindcă făptaşii sunt posesorii bogăţiei». Întrebat despre mijloacele pe care le-ar sugera el pentru reconcilierea bisericii şi a maselor, domnul Gompers recomandă «o schimbare totală a atitudinii actuale». El încheie cu aceste cuvinte: «Cel care nu simpatizează cu mişcarea muncii, cel care priveşte cu satisfacţie sau cu indiferenţă rezultatele îngrozitoare ale condiţiilor economice şi sociale actuale, nu este numai împotrivitor faţă de cele mai bune interese ale familiei umane, ci este particeps criminis la toate relele aduse asupra bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru, asupra copiilor de astăzi, asupra bărbaţilor şi femeilor din viitor»”.

În timp ce observăm astfel opinia publică în condamnarea bogaţilor ca clasă, şi în timp ce observăm şi condamnarea din partea Domnului şi pedeapsa prezisă a acestei clase ca întreg, nu este decât rezonabil ca poporul lui Dumnezeu să exercite moderaţie în judecata sau în opiniile sale în privinţa bogaţilor ca indivizi. Domnul, a cărui judecată împotriva clasei este atât de aspră, va fi totuşi îndurător faţă de ei ca indivizi; şi când în înţelepciunea Sa va fi distrus idolii lor de argint şi de aur, le va fi coborât privirile semeţe şi le va fi umilit mândria, atunci El va fi îndurător să mângâie şi să vindece pe cei care vor renunţa la egoismul şi la mândria lor. Se va observa de asemenea că am citat numai expresiile rezonabile şi moderate ale scriitorilor cu judecată, şi nu diatribele extreme şi adesea nechibzuite ale anarhiştilor şi vizionarilor.

((299))

Ca un ajutor spre o moderaţie sobră în judecată este bine să ne amintim: (1) Că termenul „bogat” este foarte larg şi include nu numai pe cei extrem de bogaţi, ci în mintea multora şi pe cei care, comparaţi cu aceştia, ar putea fi consideraţi săraci; (2) Că printre aceia pe care cei foarte săraci i-ar numi bogaţi sunt foarte mulţi dintre cei mai buni şi mai binevoitori oameni, mulţi dintre ei fiind, în măsură considerabilă, activi în acţiuni de binefacere şi filantropice; şi dacă aceştia nu sunt toţi aşa până la măsura sacrificiului de sine, ar fi desigur lipsit de amabilitate ca unul care nu sa făcut el însuşi sacrificiu viu pentru binecuvântarea altora, să-i condamne pe alţii că n-o fac. Şi cei care au făcut astfel ştiu cum să aprecieze fiecare apropiere de un asemenea spirit pe care cineva, bogat sau sărac, ar manifesta-o.

Este bine să ne amintim că mulţi dintre bogaţi nu numai că plătesc pe drept taxe mari pentru şcoli publice gratuite, pentru sprijinirea guvernului, pentru sprijinirea binefacerilor publice etc, dar de asemenea contribuie cu bucurie şi altfel la ajutorarea săracilor şi sunt din inimă binevoitori faţă de aziluri, colegii, spitale etc., şi faţă de bisericile pe care ei le consideră cele mai vrednice. Şi cei care fac aceste lucruri din inimi bune şi cinstite, şi nu (cum trebuie să admitem că este uneori cazul) pentru spectacol şi pentru lauda oamenilor, nu-şi vor pierde răsplata. Şi toţi aceştia trebuie să fie apreciaţi pe drept.

Fiecare poate şi este dispus să critice pe milionari, dar ne temem că în unele cazuri judecata este prea aspră. De aceea noi îi îndemnăm pe cititorii noştri să nu gândească despre ei prea necaritabil. Să nu uite că atât ei cât şi săracii sunt în unele privinţe sub controlul sistemului social actual. Obiceiul a fixat legi şi baricade în jurul capetelor şi inimilor lor. Falsele concepţii ale creştinismului, susţinute de întreaga lume — bogată şi săracă — timp de secole, au săpat adânc făgaşele gândirii şi raţiunii în care se mişcă mintea lor încoace şi încolo. Ei simt că trebuie să facă aşa cum fac şi ((300)) alţi oameni; adică, trebuie să-şi folosească timpul şi talentele cât pot de bine şi pe ,,principii de afaceri”. Făcând aceasta, banii le vin, deoarece banii şi maşinile sunt astăzi creatorii bogăţiei, munca fiind la preţ redus.

Atunci ei fără îndoială cugetă că având bogăţie este de datoria lor să nu o stocheze toată, ci să cheltuie o parte din ea. Poate se întreabă dacă ar fi mai bine să o distribuie în acte de caritate sau să o lase să circule prin căile comerţului şi a salariilor pentru muncă. Ei conchid în mod potrivit că acest plan din urmă ar fi mai bun. Balurile, banchetele, nunţile, iahturile etc., pot să le apară ca plăceri pentru ei şi pentru prietenii lor şi un ajutor pentru vecinii lor mai puţin norocoşi. Şi nu este oare ceva adevăr în acest punct de vedere? De exemplu, banchetul de 10.000 $ pune probabil în circulaţie 15.000 $ — prin intermediul măcelarilor, brutarilor, florarilor, croitorilor, croitoreselor, bijutierilor etc., etc. Iahtul de 800.000 $, în timp ce este o mare extravaganţă personală, a determinat o circulaţie a acelei sume de bani undeva printre muncitori; şi mai mult, va însemna o cheltuială anuală de cel puţin douăzeci şi foarte probabil de o sută de mii de dolari pentru ofiţeri, ingineri, marinari, alimente etc., şi alte cheltuieli curente.

De aceea, în actualele condiţii greşite, este extrem de bine pentru clasele de mijloc şi pentru cele mai sărace că bogaţii sunt „nechibzuit de extravaganţi” mai degrabă decât zgârciţi, cheltuind exagerat o parte din potopul de bogăţie care intră în lăzile lor; de exemplu, pentru diamante, care necesită ,,săpare”, şlefuire şi montare, dând astfel de lucru la mii de oameni care numai ar creşte numărul celor fără lucru, dacă bogaţii n-ar avea asemenea slăbiciuni sau extravaganţe, ci ar stoca tot ce le-ar intra în posesie. Gândind astfel, bogaţii pot considera extravaganţele lor ca fiind „acte de caritate”. Şi dacă le consideră aşa, nu fac decât să urmeze acelaşi curs al gândirii false adoptat de unii din clasa de mijloc, când ((301)) organizează „serate bisericeşti”, târguri şi festivaluri „de dragul scumpei carităţi”.

Noi nu justificăm cursul lor: căutăm numai să arătăm că extravaganţele celor bogaţi în vremuri de necaz financiar nu implică în mod necesar că ei sunt lipsiţi de sentimente pentru cei săraci. Iar atunci când se gândesc să facă acte de caritate pe alte principii decât „principiile de afaceri”, fără îndoială că ei reflectă că s-ar cere o mică armată de bărbaţi şi femei pentru a supraveghea distribuirea profitului lor zilnic şi totuşi n-ar putea fi siguri că acesta ar ajunge la cei mai nevoiaşi; deoarece egoismul este aşa de general încât nu multora li s-ar putea încredinţa distribuirea în mod corect a unor cantităţi mari. O milionară a remarcat că ea nu s-a uitat niciodată pe fereastra trăsurii când trecea prin cartierele sărace, deoarece acestea îi ofensau ochiul. Ne întrebăm dacă n-a fost din cauză că o mustra conştiinţa din cauza contrastului dintre condiţia ei şi cea a săracilor. În privinţa preocupării lor personale de actele de caritate — bărbaţii sunt prea ocupaţi cu investiţiile lor, iar femeile sunt prea rafinate pentru asemenea lucruri: ele ar vedea scene neplăcute, ar auzi sunete neplăcute şi ar simţi mirosuri neplăcute. Când erau mai săraci poate au dorit astfel de oportunităţi pentru bine cum au acum: dar egoismul, mândria, angajamentele sociale şi etica anulează sentimentele mai nobile şi împiedică roada multă. După cum a spus cineva: Fiindcă Domnul nostru a umblat făcând bine, El a avut milă de slăbiciunile omului.

Făcând aceste sugestii pentru măsura de consolare pe care ele o oferă claselor mai sărace, nu vrem să fim înţeleşi că justificăm în vreun sens extravaganţa egoistă a celor bogaţi, care este greşită şi pe care Domnul o condamnă ca fiind greşită (Iac. 5:5). Dar în considerarea diferitelor laturi ale acestor întrebări mult controversate, mintea este menţinută mai echilibrată, judecata mai sănătoasă, iar ((302)) compătimirea mai tandră faţă de cei pe care „dumnezeul veacului acestuia” i-a orbit cu bogăţiile lui, până când judecăţile lor sunt pervertite de la justiţie, şi care sunt pe cale să primească o mustrare şi o pedeapsă atât de aspră de la Domnul. „Dumnezeul veacului acestuia” îi orbeşte şi pe cei săraci cu privire le unele probleme, pentru a justifica un curs greşit. El conduce astfel ambele părţi spre „marea bătălie”.

Dar, deşi noi putem găsi motive pe care să ne bazăm unele scuze pentru creşterile actuale ale bogăţiei în mâinile câtorva; deşi ne putem da seama că unii dintre cei bogaţi, mai ales dintre cei moderat bogaţi, sunt foarte binevoitori; şi deşi poate fi adevărată susţinerea că ei îşi câştigă averea sub acţiunea aceloraşi legi care-i guvernează pe toţi, şi că unii dintre cei săraci sunt mai puţin generoşi în mod natural şi mai puţin dispuşi să fie drepţi decât unii dintre cei bogaţi, şi dacă locurile ar fi schimbate ei s-ar dovedi adesea mai stricţi şi mai tiranici decât cei bogaţi, totuşi Domnul declară că posesorii averilor urmează să fie chemaţi la judecată pe acest motiv, deoarece, când au văzut tendinţa lucrurilor, nau căutat pe propria lor cheltuială un plan mai echitabil, mai generos decât obiceiul de astăzi, ca de exemplu, în direcţia socialismului.

Spre a arăta opiniile numărului tot mai mare de oameni cu privire la datoria societăţii, fie de a lăsa deschise tuturor oportunităţile şi bogăţiile naturii (pământ, aer şi apă), fie altfel, dacă acestea sunt monopolizate, să se dea oportunitate de muncă zilnică celor care nu au deloc parte în aceste monopoluri, cităm dintr-un articol următoarele. El spune:

„Foarte rar este povestit în scris un incident mai patetic din viaţa reală decât cel care urmează, de care este răspunzătoare o educatoare de grădiniţă care locuieşte în Brooklyn, New York.

O fetiţă care frecventează o grădiniţă din Cartierul de Est, cel mai sărac cartier al oraşului New York, a venit recent ((303)) într-o dimineaţă la şcoală, îmbrăcată subţire şi arătând slăbită şi înfrigurată. După ce a stat în grădiniţa caldă o vreme, copilul s-a uitat în sus la faţa educatoarei şi a spus cu seriozitate: «Doamnă C _ _ _, Îl iubiţi pe Dumnezeu»?

«Ei, da», a spus educatoarea.

«Ei bine, eu nu», a răspuns repede copilul cu o mare seriozitate şi vehemenţă. «Îl urăsc».

Educatoarea, gândind că era ciudat ca o astfel de expresie să vină de la un copil pe care încercase din greu să-l înveţe că era corect să-L iubească pe Dumnezeu, a cerut o explicaţie.

«Ei bine», a spus copilul, «El face să bată vântul, iar eu nu am haine călduroase; şi El face să ningă, iar pantofii mei au găuri în ei; şi El face să fie frig, iar noi nu avem foc în casă; şi El ne face flămânzi iar mama nu are pâine pentru micul dejun»”.

În comentariu se spune: „Dacă luăm în considerare perfecţiunea darurilor materiale ale lui Dumnezeu pentru copiii pământului, este greu, după citirea acestei întâmplări, să priveşti cu răbdare satisfacţia blasfematorilor bogaţi care, ca şi această fetiţă inocentă, pun suferinţele sărăciei pe seama lui Dumnezeu”.

Totuşi, nu mult trebuie aşteptat de la cei lumeşti; pentru că egoismul este spiritul lumii. Avem mai multe motive să privim spre oamenii mari şi bogaţi care pretind că sunt creştini. Dar aceştia nu-şi pun nici vieţile nici averile pe altarul lui Dumnezeu în serviciul evangheliei, şi nici nu le dau în serviciul binelui material al umanităţii. Desigur, evanghelia este întâi! Ei ar trebui să i se acorde tot timpul nostru, talentul, influenţa şi mijloacele noastre. Dar acolo unde ea este ascunsă vederii şi nu are controlul asupra inimii din cauza concepţiilor false, a învăţăturilor false, inima consacrată va găsi desigur multe de făcut pentru semenii decăzuţi, în privinţa cumpătării, a ridicării sociale, a reformei municipale etc. Şi într-adevăr mulţi sunt angajaţi astfel, dar în general din clasele sărace sau de mijloc; puţini bogaţi, ((304)) puţini milionari. Dacă unii dintre milionarii lumii care ar avea atâta din spiritul lui Cristos şi ar fi să-şi dedice talentele lor mentale şi financiare, propriul lor timp şi timpul unor ajutoare capabile care ar fi bucuroşi să ajute dacă uşa oportunităţii ar fi deschisă pentru ei, ce reformă socială ar vedea lumea într-un an! Cum ar fi restrânse şi recuperate în interesul public privilegiile acordate corporaţiilor şi trusturilor; legile vicioase ar fi amendate şi în general interesele publicului ar fi luate în considerare şi apărate, iar clicile financiare şi politice ar deveni mai slabe, fiind împotriva intereselor publicului.

Dar a aştepa o astfel de folosire a bogăţiei nu este raţional; pentru că, deşi mulţi oameni bogaţi declară a fi creştini, ei, ca şi restul lumii, nu ştiu nimic despre adevăratul creştinism — credinţă în Cristos ca Răscumpărător personal şi consacrare deplină a fiecărui talent în serviciul Lui. Ei doresc să fie clasificaţi ca „creştini”, deoarece nu doresc să fie clasificaţi ca „păgâni” sau „evrei”; deoarece numele lui Cristos este popular acum, chiar dacă adevăratele Lui învăţături nu sunt mai populare acum decât atunci când a fost răstignit.

Cu adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte că nu mulţi mari sau bogaţi sau înţelepţi a ales Dumnezeu pentru a fi moştenitori ai Împărăţiei; ci mai ales pe cei săraci şi dispreţuiţi potrivit mersului, înţelepciunii şi aprecierii acestei lumi. Cât de greu (cu ce dificultate) vor intra cei care au bogăţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Este mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechea acului decât pentru un bogat să intre în Împărăţia Cerului*. Mat. 19:23, 24.

*Se spune că „urechea acului” era numele unei porţi mici în zidurile vechilor cetăţi, folosită după apusul soarelui, după ce porţile mari erau închise, de frica atacurilor din partea inamicilor. După descriere, aceasta era aşa de mică încât o cămilă putea trece numai în genunchi, după ce era luată povara de pe ea. Ilustraţia aceasta pare să implice că un bogat ar trebui să se descarce şi să îngenunchieze înainte de aşi putea întări chemarea şi alegerea pentru un loc în Împărăţie.

((305))

Dar, vai! „Bieţii bogaţi” vor trece prin experienţe teribile. Nu numai că bogăţia se va dovedi un obstacol pentru onoarea şi gloria viitoare în Împărăţia lui Dumnezeu, dar chiar şi aici avantajele ei vor fi de scurtă durată. „Ascultaţi acum, voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi! ... V-aţi strâns comori în zilele din urmă!” Plânsul şi strigătul celor bogaţi vor fi auzite nu peste mult timp; iar cunoştinţa despre aceasta ar trebui să îndepărteze toată invidia şi lăcomia din toate inimile şi să le umple de compătimire pentru „bieţii bogaţi”; o simpatie totuşi care nici nu se va strădui şi nici nu va dori să schimbe judecata Domnului, recunoscând înţelepciunea şi bunătatea Lui, iar rezultatul plânsului şi strigătului va fi o corectare a inimii şi o deschidere a ochilor la dreptate şi dragoste din partea tuturor — bogaţi şi săraci, la fel — dar cea mai severă asupra celor bogaţi, deoarece schimbarea condiţiei lor va fi mult mai mare şi mai violentă.

Dar de ce nu pot fi schimbate condiţiile astfel încât să aducă treptat uniformizarea bogăţiei şi a confortului? Pentru că lumea este guvernată nu de legea regală a iubirii, ci de legea depravării — egoismul.

Egoismul În combinaţie cu libertatea

Doctrinele creştine promovează libertatea, iar libertatea duce la cunoştinţă şi educaţie, şi le obţine. Dar libertatea şi cunoştinţa sunt periculoase pentru binele omului, dacă nu sunt supuse literei şi spiritului legii regale a iubirii. De aceea „creştinătatea”, acceptând libertatea creştină şi câştigând cunoştinţă, fără să fi adoptat legea lui Cristos, ci altoind cunoştinţa şi libertatea pe dispoziţia decăzută, egoistă, n-a făcut decât să înveţe cu atât mai bine cum să-şi exercite egoismul. Ca rezultat, creştinătatea este astăzi partea cea mai nemulţumită a pământului; şi alte naţiuni îi împărtăşesc nemulţumirea şi dauna în măsura ((306)) în care adoptă cunoştinţa şi libertatea creştinismului fără să adopte spiritul lui Cristos, spiritul iubirii.

Biblia, Vechiul Testament şi Noul Testament, a nutrit spiritul libertăţii — nu direct, ci indirect. Legea într-adevăr prevedea ca slujitorii să fie supuşi stăpânilor, dar ea restrângea şi pe stăpâni în interesul slujitorilor, asigurândui că nedreptatea va fi în mod sigur răsplătită de marele Stăpân al tuturor — Iehova. Evanghelia, Noul Testament, face acelaşi lucru. (Vezi Coloseni 3:22-25; 4:1.) Dar Biblia îi asigură pe toţi că în timp ce oamenii diferă în puteri intelectuale, morale şi fizice, Dumnezeu a făcut pregătiri pentru o înviere completă — că, prin credinţă în Cristos, bogaţii şi săracii, robii şi liberii, bărbaţii şi femeile, înţelepţii şi neînţelepţii, se pot întoarce toţi la favoarea divină, la un nivel comun — „acceptaţi în Cel preaiubit”.

Atunci, nu este surprinzător că evreii din vechime erau oameni iubitori de libertate şi aveau faima de neam răzvrătit — nevrând să stea cuceriţi, astfel încât cuceritorii lor au tras concluzia că nu exista alt mod de ai subjuga decât să-i distrugă complet ca naţiune. Nici nu este surprinzător că unii oameni de stat capabili (chiar şi cei necreştini) au admis că Biblia este „piatra de căpătâi a libertăţilor noastre” şi că experienţa dovedeşte că oriunde a mers Biblia, a mers şi libertatea, ducând cu ea educaţia şi în general sentimente mai înalte. Aşa a fost în primele două secole ale erei creştine: apoi eroarea (clericalismul şi superstiţia) a obţinut controlul, Biblia a fost ignorată sau suprimată, iar în locul progresului în continuare, politica papalităţii a atras după sine „Veacurile Întunecate”. Cu reînvierea Bibliei ca instructor public, în Reformele germane şi engleze, au apărut din nou printre oameni libertatea, cunoştinţa şi progresul. Este un fapt de necontestat că ţările care au Biblia au cea mai multă libertate şi iluminare generală, şi că în ţările unde Biblia este mai la îndemână, oamenii sunt cei ((307)) mai liberi, foarte luminaţi, în general foarte educaţi şi fac cei mai rapizi paşi de progres în orice direcţie.

Dar acum remarcaţi ce am observat mai sus, că influenţele luminătoare şi eliberatoare ale Bibliei au fost acceptate de creştinătate în timp ce legea sa de iubire (legea libertăţii perfecte — Iac. 1:25) a fost ignorată în general. Oamenii gânditori tocmai se trezesc în privinţa faptului că cunoştinţa şi libertatea unite constitue o mare putere care poate fi exercitată fie pentru bine, fie pentru rău; că, asemenea unei pârghii, dacă se mişcă pe pivotul iubirii, rezultatele vor fi puternice pentru bine; dar atunci când se mişcă pe pivotul egoismului, rezultatele sunt rele — puternice şi rele cu mare întindere. Aceasta este condiţia cu care se confruntă creştinătatea astăzi şi care acum pregăteşte rapid elementele sociale pentru „focul zilei de răzbunare” şi pentru răsplătiri.

În chimie se găseşte adesea că unele elemente utile şi benefice devin dintr-o dată otravă puternică prin schimbarea proporţiilor. Aşa este şi cu binecuvântările cunoştinţei şi libertăţii când se combină cu egoismul. În anumite proporţii această combinaţie a adus serviciu preţios umanităţii, dar marea creştere recentă a cunoştinţei în loc să înalţe cunoştinţa la locul de putere, a întronat egoismul. Egoismul domină şi foloseşte cunoştinţa şi libertatea ca slujitori ai săi. Această combinaţie stăpâneşte acum lumea; şi chiar şi elementele sale valoroase sunt făcute inamici ai dreptăţii şi păcii din cauză că egoismul este în control. În aceste condiţii, cunoştinţa ca slujitor al egoismului este foarte activă în a servi interesele egoiste, iar libertatea controlată de egoism ameninţă să devină libertinaj, fără a ţine seama de drepturile şi libertăţile altora. De aceea, în actualele condiţii, egoismul (având controlul), cunoştinţa şi libertatea constitue un Triumvirat al puterii rele care stăpâneşte şi zdrobeşte acum creştinătatea — prin agenţii ((308)) şi reprezentanţii săi, clasa bogată şi influentă: şi cu toate acestea, va fi acelaşi Triumvirat Rău nu peste mult timp, când îşi va schimba slujitorii şi reprezentanţii şi va accepta masele în această calitate.

Toţi oamenii din ţările civilizate — bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi, întelepţi şi nechibzuiţi, bărbaţi şi femei — (cu rare excepţii) sunt mişcaţi de această combinaţie puternică în aproape fiecare fapt al vieţii. Ele concep în toţi supuşii lor o frenezie după loc, putere şi avantaj, după înălţare de sine. Puţinii sfinţi, al căror scop este binele prezent şi viitor al altora, constituie o minoritate atât de mică, încât de abia este vrednică să fie luată în considerare ca factor în prezent. Ei vor fi lipsiţi de puterea de a efectua binele pe care-l doresc până când, glorificaţi cu Domnul şi Învăţătorul lor, vor fi atât calificaţi cât şi împuterniciţi să binecuvânteze lumea ca Împărăţie a lui Dumnezeu. Şi în timp ce sunt încă în trup ei vor avea nevoie să vegheze şi să se roage ca nu cumva însăşi cunoştinţa lor mai mare şi libertatea lor mai mare să devină rele, intrând sub dominaţia egoismului.

Independenţa aşa cum este văzută de bogaţi şi de săraci

Masele lumii au păşit numai recent afară din robie şi iobăgie la libertate şi independenţă. Cunoştinţa a rupt cu forţa cătuşele personale şi politice: egalitatea politică n-a fost acordată de bună voie, ci încetul cu încetul sub obligaţie. Şi lumea celor egali din punct de vedere politic se împarte acum pe linia mândriei şi a egoismului, şi o nouă bătălie a început din partea celor bogaţi şi avuţi pentru menţinerea şi creşterea averii şi puterii lor, iar din partea claselor de jos pentru dreptul de a munci şi a se bucura de comodităţile moderate ale vieţii. (Vezi Amos 8:4-8.) Mulţi dintre cei bogaţi sunt dispuşi să se gândească şi să compătimească cu clasele mai sărace astfel: Ei bine, în cele din urmă masele au obţinut dreptul la vot şi ((309)) independenţă! Mult le mai foloseşte! Cu toate acestea, ei vor afla că inteligenţa este un factor important în toate afacerile vieţii, iar inteligenţa se află mai ales la aristocraţie. Singura noastră preocupare este ca ei să-şi folosească libertatea moderat şi legal; prin aceasta noi suntem eliberaţi de multă responsabilitate. Înainte, când masele erau robi, fiecare lord, nobil şi duce simţea o anumită responsabilitate pentru cei care erau în grija sa; dar acum suntem liberi să căutăm numai propriile noastre plăceri şi averi. Independenţa lor este cu atât mai bună pentru noi; fiecare „gentleman” este avantajat de schimbare şi speră acelaşi lucru pentru oameni, care bineînţeles vor face tot ce pot pentru bunăstarea lor în timp ce noi facem pentru a noastră. Făcându-se egali şi independenţi din punct de vedere politic, ei au schimbat relaţia noastră — sunt acum egalii noştri din punct de vedere legal, şi de aceea sunt concurenţii noştri în loc să fie protejaţii noştri; dar ei vor afla curând că egalitatea politică nu-i face pe oameni egali din punct de vedere fizic sau intelectual: rezultatul va fi aristocraţia inteligenţei şi bogăţiei în locul fostei aristocraţii a eredităţii.

Unii din aşa-zisa „pojghiţă inferioară” a societăţii răspund nepăsător: Noi acceptăm situaţia; noi suntem independenţi şi cu prisosinţă capabili să ne îngrijim de noi înşine. Fiţi atenţi ca nu cumva să vă întrecem. Viaţa este un război pentru bogăţie şi noi avem mulţi de partea noastră; vom organiza greve şi boicoturi şi vom face ce vrem noi.

Dacă premisa ar fi acceptată, ca toţi oamenii să fie independenţi unul de altul şi ca fiecare să facă în mod egoist tot ce poate pentru propriul său interes, neţinând seama de interesele şi bunăstarea altora, atunci vederile antagoniste sugerate mai sus în privinţa unui război pentru bogăţie n-ar putea fi contestate. Şi este sigur că pe acest principiu al egoismului şi independenţei par să acţioneze toate clasele, din ce în ce mai mult. Capitaliştii ((310)) îşi văd de propriile lor interese, şi de obicei (deşi sunt unele excepţii nobile) ei plătesc cât mai puţin posibil pentru serviciile lor. Iar mecanicii şi muncitorii de asemenea (cu unele excepţii nobile) îşi văd numai de ale lor, să obţină cât mai mult posibil pentru serviciile lor. Atunci cum poate vreuna din aceste clase găsi continuu vină la cealaltă, în timp ce ambele recunosc aceleaşi principii de independenţă, egoism şi forţă?

Acesta a devenit în mod atât de general punctul de vedere al publicului, încât vechiul obicei ca aceia cu educaţie superioară, talente şi alte avantaje să viziteze pe cei săraci şi să-i ajute cu sfat sau cu alimente a dispărut; şi acum fiecare se preocupă de ale sale şi-i lasă pe ceilalţi în pace, independenţi, să aibă grijă de ei înşişi, sau adesea pe seama prevederilor publice generoase — aziluri, spitale, „cămine” etc. Acest lucru poate fi favorabil pentru unii şi în unele privinţe, dar probabil va aduce greutăţi altora şi în alte privinţe — prin lipsă de experienţă, lipsă de prevedere, risipă, indolenţă, stupiditate şi ghinion.

Realitatea este că nici bogaţii, nici săracii nu-şi pot permite să fie în mod egoist independenţi unii de alţii; şi nici n-ar trebui să simtă sau să acţioneze ca şi cum ar fi. Omenirea este o familie: Dumnezeu „a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge” (Fapt. 17:26). Fiecare membru al familiei umane este frate uman cu fiecare fiinţă umană. Toţi sunt copii ai unui singur tată, Adam, un fiu al lui Dumnezeu (Luca 3:38), în a căror grijă comună Dumnezeu a încredinţat pământul cu plinătatea lui ca administrare. Ca atare toţi sunt beneficiarii prevederii divine; pentru că totuşi „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el”. Căderea în păcat şi pedeapsa lui, moartea, îndeplinită printr-un declin treptat — fizic, intelectual şi moral — a lăsat pe toţi oamenii mai mult sau mai puţin deterioraţi, şi fiecare are nevoie şi ar trebui să aibă compătimirea celorlalţi şi ajutor în măsura ((311)) gradului său de deteriorare şi a dependenţei care rezultă, intelectual, moral şi fizic.

Dacă iubirea ar fi motivul care stăpâneşte inimile tuturor oamenilor, fiecare ar fi încântat să-şi facă partea sa pentru binele comun şi toţi ar fi egali în ceea ce priveşte necesităţile comune şi unele din comodităţile vieţii. Aceasta ar implica o măsură de socialism. Dar iubirea nu este motivul stăpânitor printre oameni şi ca atare un asemenea plan nu poate funcţiona acum. Egoismul este principiul stăpânitor, nu numai în partea cea mai mare a creştinătăţii, ci aproape în toată creştinătatea, şi el aduce propriul său rod amar şi-l coace rapid acum pentru marea recoltă din Apocalipsa 14:19, 20.

Nimic altceva decât (1) convertirea lumii în masă, sau (2) intervenţia puterii supraomeneşti n-ar putea schimba acum cursul lumii de la calea egoismului la aceea a iubirii. Nici cei mai optimişti nu visează o asemenea convertire; căci, deşi creştinismul nominal a reuşit să convertească pe dinafară relativ puţini din miliardele pământului, adevărata convertire — de la spiritul egoist al lumii la spiritul iubitor, generos al lui Cristos — poate fi socotită numai în cifre mici. De aceea, speranţa din această parte poate fi la fel de bine abandonată. Singura speranţă este în intervenţia puterii supraomeneşti, şi tocmai asemenea schimbare este ceea ce a promis Dumnezeu în şi prin Împărăţia Milenară a lui Cristos. Dumnezeu a prevăzut că se va cere o mie de ani pentru a alunga egoismul şi a restabili dragostea ca să controleze deplin chiar şi pe cei doritori; de aceea s-au prevăzut tocmai astfel de „timpuri ale restabilirii” (Fapt. 3:21). Între timp însă, puţinii care apreciază cu adevărat şi doresc regula iubirii pot vedea în general imposibilitatea asigurării ei prin mijloace pământeşti; pentru că cei bogaţi nu vor renunţa de bună voie la avantajele lor şi nici masele nu vor produce suficient pentru ele dacă n-ar fi stimulentul, fie al ((312)) necesităţii fie al invidiei, atât de inerentă este comoditatea egoistă la unii, iar luxul risipitor şi nepăsarea la alţii.

De ce nu pot continua condiţiile favorabile recente

Se poate sugera faptul că bogaţii şi săracii au trăit împreună timp de 6.000 de ani şi că acum nu există mai mare pericol de a urma dezastru decât a existat în trecut; nu există mai mare pericol ca bogaţii să-i strivească pe săraci şi să-i lase să moară de foame, nici ca săracii să-i distrugă pe bogaţi prin anarhie. Dar aceasta este o greşeală; de ambele părţi există mai mare pericol ca oricând înainte.

Condiţiile maselor s-au schimbat mult din zilele sclaviei; nu numai condiţiile fizice, ci şi cele intelectuale; şi acum, după ce au căpătat gustul civilizaţiei şi al educaţiei, s-ar cere secole de opresiune treptată pentru a le face să se supună din nou vechii ordini de lucruri, în care ei au fost vasali nobilimii posesoare de pământuri. Nu s-ar putea face într-un secol — mai degrabă ar muri! Însăşi suspiciunea unei tendinţe către asemenea viitor pentru copiii lor ar duce la revoluţie, şi această teamă contribuie la îmboldirea celor săraci la proteste mai puternice decât s-au încercat vreodată.

Dar se poate pune întrebarea: De ce să ne gândim la asemenea tendinţă? De ce să nu presupunem o continuare şi chiar o creştere a prosperităţii generale din secolul trecut şi mai ales din ultimii cincizeci de ani?

Nu putem presupune aceasta, deoarece observaţia şi reflecţia arată că asemenea aşteptări ar fi neraţionale, de fapt imposibile, din câteva motive. Prosperitatea secolului actual a fost — sub supravegherea divină, Daniel 12:4 — rezultatul direct al deşteptării intelectuale a lumii, mijloacele fiind tiparul, aburul, electricitatea şi mecanica aplicată. Deşteptarea a adus o cerere crescută de ((313)) necesităţi şi lux din partea unui număr tot mai mare de oameni. Venind brusc, creşterea cererii a depăşit producţia şi astfel salariile în general au crescut. Şi cum oferta a ajuns să fie egală sau chiar să depăşească cererea pieţelor autohtone, alte naţiuni, care dormeau de multă vreme, sau deşteptat şi ele şi au cerut bunuri. Pentru un timp toate clasele au beneficiat şi toate naţiunile civilizate au devenit dintr-o dată mult mai bogate şi mult mai confortabile decât oricând înainte; deoarece producţia de maşini a necesitat matriţe, maşinişti şi tâmplari, iar acestea au necesitat ajutorul lemnarilor, cărămidarilor şi constructorilor de furnale; iar când maşinile au fost gata, multe dintre ele au necesitat cărbune şi s-a produs o cerere crescută de mineri, ingineri, fochişti etc. Vapoarele cu aburi şi căile ferate au fost cerute în toată lumea, şi mii de oameni au fost prompt angajaţi în construirea, echiparea şi funcţionarea lor. Astfel clasa muncitoare a fost solicitată, iar salariile au crescut proporţional cu calificarea cerută. În mod indirect şi alţii au beneficiat la fel ca şi cei direct angajaţi; deoarece, oamenii fiind plătiţi mai bine, consumau hrană mai bună, purtau haine mai bune şi locuiau în case mai bune, mai confortabil mobilate. Fermierul nu numai că era obligat să plătească mai mult pentru munca pe care o angaja, ci la rândul lui primea în mod proporţional mai mult pentru ceea ce vindea; şi la fel era în fiecare ramură a industriei. Astfel, tăbăcarii şi pantofarii, tricotorii, ceasornicarii, bijutierii etc. au beneficiat, deoarece cu cât masele erau plătite mai bine, cu atât puteau cheltui mai mult, atât pentru necesităţi cât şi pentru lux. Cei care cândva umblau desculţi şi-au cumpărat pantofi; cei care cândva umblau fără ciorapi au început să considere ciorapii o necesitate; şi astfel toate ramurile comerţului au prosperat. Toată această cerere venind brusc, a fost inevitabilă o prosperitate generală şi rapidă.

((314))

Invenţia a fost stimulată de cerere şi aceasta a împins unul după altul aparatele pentru economisirea forţei de muncă în fabrică, în casă, la fermă, peste tot, până când acum este greu ca cineva să câştige cele necesare vieţii independent de maşinile moderne. Toate acestea, alături de comerţul cu popoarele din afară, care în mod asemănător se trezesc dar mai târziu, au ţinut prosper mersul lucrurilor pentru clasele muncitoare, în timp ce au făcut pe negustorii şi pe manufacturierii creştinătăţii fabulos de bogaţi.

Dar acum ne apropiem de capătul drumului prosperităţii. Deja în multe direcţii proviziile mondiale depăşesc cererile mondiale, sau mai degrabă depăşesc capacitatea financiară de a satisface dorinţele. China, India şi Japonia, după ce au fost clienţi excelenţi pentru manufacturile din Europa şi din Statele Unite, folosesc acum pe scară largă propria lor forţă de muncă (de la 6 la 12 cenţi pe zi) în copierea a ceea ce au cumpărat deja; şi astfel ei vor cere proporţional tot mai puţin în viitor. Ţările din America de Sud au fost împinse mai repede decât le permitea inteligenţa, iar unele dintre ele sunt deja falimentare şi trebuie să economisească până când vor ajunge la o stare financiară mai bună.

Deci, în mod evident se apropie o criză; o criză care ar fi culminat mai devreme decât aceasta din Europa, dacă n-ar fi fost prosperitatea fără precedent din această Mare Republică, sub un tarif protector care a adus aici milioane din capitalul european spre a fi investiţi, precum şi a atras milioane din populaţia Europei să se împărtăşească din beneficiile acelei prosperităţi, şi care în acelaşi timp a produs corporaţiile şi trusturile uriaşe care acum ameninţă bunăstarea publică.

Prosperitatea generală şi salariile mai mari au venit şi în Europa. Nu numai că clasele muncitoare din Europa au fost uşurate, dar şi războaiele au uşurat presiunea competiţiei ((315)) muncii prin uciderea unui milion de bărbaţi în floarea vârstei şi prin distrugerea bunurilor şi întreruperea generală a muncii. Şi în cei douăzeci şi cinci de ani trecuţi, armatele permanente care sunt în creştere constantă uşurează Europa de alte milioane de bărbaţi pentru armată, care altfel ar fi concurenţi; în afară de aceasta, să ne gândim la marele număr al celor angajaţi în pregătirea armamentelor militare, arme, vase de război etc.

Dacă, în ciuda tuturor acestor condiţii atât de favorabile prosperităţii şi cererii de muncitori bine plătiţi, aflăm acum că punctul culminant a fost atins şi că salariile tind mai degrabă să scadă, suntem îndreptăţiţi să susţinem, atât din punct de vedere uman cât şi din punctul de vedere al revelaţiei lui Dumnezeu, că se apropie o criză — criza istoriei acestei lumi.

De asemenea este vrednic de remarcat că în timp ce salariile au ajuns la un nivel fără precedent în ultimii ani, creşterea preţurilor la cele necesare vieţii a ţinut pasul cu prisosinţă cu această creştere, exercitând astfel mai mult decât o influenţă de contrabalansare. Care va fi rezultatul? Şi cât timp trebuie să-l aşteptăm?

Prăbuşirea va veni în grabă. Întocmai cum marinarul care a trudit să urce anevoios până în vârful catargului poate cădea brusc, întocmai cum o piesă grea a unei maşini, ridicată încet cu roţi dinţate şi scripeţi, dacă scapă din strânsoare va veni iarăşi jos cu o forţă zdrobitoare şi distrugătoare, cu mult mai rea decât dacă n-ar fi fost ridicată niciodată, tot aşa omenirea, ridicată mult deasupra oricărui nivel anterior, prin roţile şi pârghiile invenţiei şi îmbunătăţirii şi prin instrumentele educaţiei şi iluminării generale, a ajuns la un loc unde (din cauza egoismului) nu se mai poate ridica — unde ceva cedează. Se va prinde şi se va stabiliza pentru un moment (câţiva ani) la un nivel mai jos, înainte ca roţile şi pârghiile care nu pot merge mai departe să se rupă sub încordare, şi va rezulta ruina completă.

((316))

La început când au fost introduse maşinile a existat temerea că va fi o competiţie a rezultatelor cu forţa de muncă şi calificarea umană; dar mijloacele opuse la care ne-am referit deja (deşteptarea generală din creştinătate şi din afara ei, producerea de maşini, războaiele, armatele etc.), până acum au contracarat cu prisosinţă tendinţa naturală: în aşa măsură încât mulţi oameni au tras concluzia că acest lucru acţionează împotriva raţiunii şi că maşinile care economisesc forţa de muncă nu sunt în război cu munca umană. Dar nu este aşa; lumea încă funcţionează sub legea cererii şi ofertei; iar funcţionarea acelei legi este sigură şi poate fi explicată oricărei minţi raţionale. Cererea de muncă şi de calificare umană a fost numai temporar crescută pregătind o mai abundentă ofertă de maşini care să ia locul forţei de muncă, şi odată punctul culminant atins, reacţia nu poate fi altfel decât bruscă şi zdrobitoare pentru cei asupra cărora cade greutatea înlocuită.

Să presupunem că civilizaţia a mărit cererile mondiale până la de cinci ori pe cât erau acum cincizeci de ani (şi desigur aceasta ar trebui considerată o estimare foarte largă), ce se întâmplă cu oferta? Toţi vor fi de acord că invenţiile şi maşinile au crescut oferta la mai mult de zece ori faţă de cât era cu cincizeci de ani în urmă. Un om orb la minte poate vedea că imediat ce vor fi construite suficiente utilaje pentru a satisface cererile, va trebui să existe după aceea un concurs, o competiţie între om şi maşină; pentru că nu va fi destul lucru pentru toţi, chiar dacă n-ar mai fi deloc o creştere nici la oameni, nici la maşini. Dar competiţia creşte; populaţia lumii creşte repede, iar maşinile conduse de calificare crescută creează zilnic maşini mai multe şi mai bune. Cine nu poate vedea că sub actualul sistem egoist, imediat ce oferta depăşeşte cererea (imediat ce avem un surplus de producţie), cursa între oameni şi maşini trebuie să fie scurtă şi foarte dezavantajoasă pentru oameni. Maşinile sunt în general sclavi de fier, de oţel şi de lemn, ((317)) vitalizate de abur, electricitate etc. Ele pot face nu numai mai multă muncă, ci muncă mai bună decât pot face oamenii. Iar ele n-au minte de cultivat, n-au înclinaţii stricate de stăpânit, n-au soţii şi familii la care să se gândească şi pe care să le întreţină; ele nu sunt ambiţioase; ele nu formează sindicate şi nu trimit delegaţi care să se amestece în conducerea afacerilor, nici nu fac greve; şi ele sunt gata să muncească ore în plus fără plângeri serioase şi fără plată suplimentară. De aceea, ca sclavi, maşinile sunt cu mult mai de dorit decât sclavii umani, albi sau negri, şi munca şi calificarea umană sunt înlocuite pe cât este posibil; iar cei care au sclavi-maşini sunt bucuroşi că sub legile şi uzanţele actuale semenii lor sunt liberi şi independenţi, pentru că sunt astfel eliberaţi de responsabilitate şi grijă faţă de ei, care ar fi necesare în starea lor de sclavi.

Muncitorii lumii nu sunt orbi. Ei văd, cel puţin vag, la ce trebuie să ducă actualul sistem de egoism pe care trebuie să admită că ei înşişi l-au ajutat să se dezvolte, şi sub care ei, precum şi toţi ceilalţi, încă funcţionează. Ei încă nu văd cu claritate inevitabilitatea lui şi nici starea abjectă la care îi va duce sigur şi rapid servitutea faţă de el dacă nu va fi îndepărtat. Dar ei văd că competiţia între ei pentru a fi slujitorii sclavilor-maşini (ca maşinişti, ingineri, fochişti etc.) devine tot mai acerbă în fiecare an.

Maşinile ca factor În pregătirea pentru „foc”
Cei câţiva ani trecuţi sunt doar o pregustare a ceea ce trebuie să vină

Cităm pe unii dintre oamenii care se trezesc şi îşi dau seama de posibilităţile viitorului. Un scriitor necunoscut spune:

„Strălucirea democraţiilor vechilor cetăţi greceşti, sclipind ca punctele de lumină pe fundalul întunecat al barbariei înconjurătoare, a fost o sursă de dispută printre susţinătorii moderni ai diferitelor forme de guvernare. Împotrivitorii conducerii populare au susţinut că cetăţile vechi n-au fost deloc ((318)) democraţii adevărate, ci aristocraţii, deoarece ele se bazau pe munca sclavilor, singurul lucru care a dat cetăţenilor liberi răgazul să se ocupe de politică. Trebuie să existe o clasă de jos, în conformitate cu aceşti gânditori, pentru a face munca de corvoadă a comunităţii, şi o formă de guvernare care permite muncitorilor obişnuiţi o participare la guvernare este una care nu poate dura.

Această gândire plauzibilă a fost ingenios întâmpinată de către d-nul Charles H. Loring în cuvântarea sa prezidenţială în faţa Societăţii Americane a Inginerilor Mecanici în 1892, când el a afirmat că civilizaţia modernă avea toate avantajele sclaviei antice, fără cruzimea ei. «Ruşinea civilizaţiei antice», a spus el, «a fost lipsa ei completă de omenie. Justiţia, bunăvoinţa şi mila au avut doar puţină stăpânire; forţa, frauda şi cruzimea le-au luat locul. Nici nu s-ar putea aştepta ceva mai bun de la o organizare bazată pe cel mai rău sistem de sclavie care a şocat vreodată sensibilitatea omului. Atâta timp cât sclavia umană a fost originea şi sprijinul civilizaţiei, aceasta din urmă a trebuit să fie brutală, căci şuvoiul nu se poate ridica mai sus decât izvorul lui. O astfel de civilizaţie, după o culminare rapidă a avut un declin, iar istoria, deşi vag, arată căderea ei într-o barbarie tot atât de întunecată ca aceea din care a apărut.

Civilizaţia modernă de asemenea are la baza ei un sclav de corvoadă, dar unul care se deosebeşte mult de predecesorul lui dintre cei antici. El nu are nervi şi nu ştie ce este oboseala. În munca lui nu este pauză, şi într-un spaţiu mic depăşeşte munca naţiunilor de scalvi umani. El este nu numai cu mult mai puternic, ci şi cu mult mai ieftin decât ei. El lucrează interminabil, şi lucrează la orice; se poate aplica atât la munca cea mai fină cât şi la cea mai aspră. El produce toate lucrurile atât de abundent încât omul, eliberat de partea mai mare a muncii lui de sclav, îşi dă seama pentru prima dată de titlul său de Domn al Creaţiei. Produsele tuturor ramurilor mari ale civilizaţiei noastre, folosirea transportului ieftin şi rapid pe uscat şi pe apă, tiparul, instrumentele de pace şi de război, obţinerea cunoştinţelor de toate felurile, au devenit o ((319)) posibilitate şi o posesie a tuturor prin munca sclavului ascultător pe care noi îl numim motorul cu aburi».

Este literalmente adevărat că maşina modernă este un sclav cu o putere productivă de sute de ori mai mare decât a vechilor sclavi umani, şi ca atare, deoarece avem acum bazele materiale pentru o civilizaţie în care toată populaţia să constituie o clasă neocupată, corespunzătoare cetăţenilor liberi ai Atenei — o clasă nu liberă de fapt să-şi petreacă timpul într-o risipă indolentă, ci eliberată de corvoada cea mai grea şi capabilă să se întreţină singură în confort, fără mai multă muncă manuală decât este compatibilă cu o sănătate bună, o cultivare a minţii şi o distracţie rezonabilă. Numai în Anglia se estimează că aburul face munca a 156.000.000 de oameni, ceea ce este de cel puţin cinci ori mai mult decât în întreaga lume civilizată în timpurile străvechi, socotind sclavii şi oamenii liberi la un loc. În Statele Unite aburul face munca a 230.000.000 de oameni, reprezentând aproape întreaga populaţie actuală a globului, şi noi utilizăm cascadele la motoare electrice într-o proporţie care pare posibil a face ca şi acea cifră să fie nesemnificativă.

Dar din nefericire, în timp ce avem o bază materială pentru o civilizaţie de un confort generalizat, timp liber şi inteligenţă, încă n-am învăţat cum să profităm de ea. Ne dezvoltăm, dar încă mai avem cetăţeni care se consideră norocoşi dacă pot găsi oportunitatea să-şi petreacă toate orele din zi într-o muncă epuizantă — cetăţeni care, după teoria noastră politică, sunt egali cu oricare alţi oameni în deciderea politicii guvernului, dar care n-au nici o oportunitate să obţină idei despre vreun alt subiect în afară de cel al perspectivei în privinţa a ceea ce vor mânca la mesele următoare.

Ştiinţa fizicii ne-a dat mijloacele de a construi cea mai mare, cea mai strălucită, cea mai fericită şi mai durabilă civilizaţie de care are cunoştinţă istoria. Rămâne ca ştiinţele sociale să ne înveţe cum să folosim aceste materiale. Fiecare experiment în acea direcţie, fie că reuşeşte sau eşuează, este valoros. În chimie sunt o mie de experimente fără rezultat la fiecare descoperire. Dacă Kavea şi Altruria au eşuat, noi totuşi datorăm mulţumiri proiectanţilor acestora pentru că au ajutat să se marcheze stâncile ascunse în calea progresului”.

((320))

Un jurnal despre afacerea cărbunelui, The Black Diamond, spune:

„Trebuie numai să aruncăm o privire la rapiditatea transportului şi a comunicaţiilor pe care aceasta a dezvoltat-o pentru a aprecia faptul că într-adevăr şi-a asigurat o poziţie fără de ajutorul căreia este dificil să înţelegem cum ar putea fi conduse acum afacerile moderne. Un punct despre mineritul mecanic, şi care este o chestiune de importanţă serioasă, este acela că se poate baza pe mecanică pentru a face muncă constantă. Perspectivele grevelor sunt prin urmare mult diminuate, şi este un fapt remarcabil că acum oriunde are loc o grevă, este urmată de extinderea folosirii maşinii şi la alte sfere. Aplicarea mai largă a metodelor mecanice în toate direcţiile aliniază treptat relaţiile afacerilor înrudite pe o bază de reglare care va continua să tindă spre un punct unde grevele pot deveni aproape imposibile.

Electricitatea este încă în faza de pruncie, dar acolo unde pune stăpânire pe un domeniu, se constată a fi permanentă, iar săpătorii după diamante ascunse se vor confrunta curând cu realitatea crudă că acolo unde n-au fost scoşi afară de mâna de lucru ieftină din Europa, vor avea să se confrunte cu un duşman mult mai greu de biruit, şi că în câţiva ani acolo unde mii de oameni sunt angajaţi în minerit, sute vor face aceeaşi muncă cu ajutorul maşinilor electrice de minerit”.

Oliphant Gazette spune:

„Minunatele progrese ale ştiinţei şi nenumăratele mecanisme ale acestei epoci inventive elimină rapid munca manuală din multe industrii, şi mii de muncitori care acum câţiva ani au găsit un loc de muncă plătit caută în zadar ceva de lucru. Unde sute de oameni au fost angajaţi într-o uzină sau într-o fabrică, acum douăzeci vor face mai multă muncă, ajutaţi de utilaje mecanice. Linotipul a făcut şomeri mii de tipografi, şi la fel peste tot în diferitele ramuri, maşina face munca mai expeditiv, cu mai puţină cheltuială şi mai satisfăcător decât munca manuală.

Perspectivele sunt că în câţiva ani mineritul antracitului va fi făcut în mare măsură cu utilaje electrice, iar omul şi catârul ((321)) nu vor fi decât accesoriile unui mecanism electric unde este vorba de o muncă în care se impune o sursă de energie”.

Un alt scriitor notează următoarele ca fapte:

„Un bărbat şi doi băieţi pot face munca pe care doar cu câţiva ani în urmă o făceau 1.100 de filatori.

Un om face acum munca a cincizeci de ţesători de pe vremea bunicului său.

Maşinile de imprimat bumbac au înlocuit o mie cinci sute de muncitori la unul rămas.

O maşină şi un om care lucrează la ea face atâtea potcoave pe zi câte făceau cinci sute de oameni în acelaşi timp.

Din cinci sute de bărbaţi angajaţi înainte la tăierea butucilor, patru sute nouăzeci şi nouă şi-au pierdut slujba prin introducerea maşinilor moderne.

O maşină de făcut cuie ia locul a 1.100 de oameni.

În producerea hârtiei, 95% din munca manuală a fost înlocuită.

Un om poate face tot atâtea vase de ceramică acum, câte puteau face în acelaşi timp 1.000 de oameni înainte de a fi folosite maşinile.

Prin folosirea maşinilor la încărcarea şi descărcarea vaselor, un om poate face munca a 2.000 de oameni.

Un ceasornicar cu experienţă poate face de la două sute cincizeci la trei sute de ceasuri în fiecare an cu ajutorul maşinilor, 85% din munca manuală dinainte fiind astfel înlocuită”.

Pittsburgh Post, observând acum câţiva ani remarcabilul progres al producerii fierului brut în timpul a două decenii prin îmbunătăţirea cuptoarelor, a spus:

„Acum douăzeci de ani, în 1876, producţia de fontă în Statele Unite a fost de 2.093.236 de tone. În anul 1895, producţia de fontă în districtul Allegheny a fost de 2.054.585 de tone. În 1885, producţia totală a ţării a fost de 4.144.000 de tone de fontă, în timp ce în 1895 eram în fruntea lumii cu 9.466.000 de tone”.

Canadienii observă aceleaşi condiţii şi aceleaşi efecte. Montreal Times spune:

„Cu cele mai bune maşini din zilele noastre, un om poate produce stofă de bumbac pentru două sute cincizeci de ((322)) oameni. Un om poate produce haine de lână pentru trei sute de oameni. Un om poate produce cizme şi pantofi pentru o mie de oameni. Un om poate produce pâine pentru două sute de oameni. Şi totuşi, mii de oameni nu pot avea haine de bumbac, de lână, cizme sau pantofi sau pâine. Trebuie să existe un motiv pentru această stare de lucruri. Trebuie să existe o modalitate de a remedia această stare ruşinoasă de anarhie în care ne aflăm. Atunci, care este remediul?”

Topeka State Journal a spus:

„Profesorul Hertzka, economist şi om de stat austriac, a descoperit că funcţionarea diferitelor sectoare ale industriei ca să-i aprovizioneze pe cei 22.000.000 de austrieci cu cele necesare vieţii, prin metode şi utilaje moderne, ar cere munca a numai 615.000 de oameni, care să lucreze un număr obişnuit de ore. Pentru a le oferi tuturor lux, ar trebui numai încă 315.000 de muncitori. În continuare el calculează că actuala populaţie a Austriei care munceşte, incluzând toate femeile şi toţi bărbaţii între 16 şi 50 de ani, este de 5.000.000 în cifră rotundă. Calculele lui l-au făcut să afirme mai departe că acest număr de muncitori, toţi angajaţi şi dotaţi cu maşini şi metode moderne, ar putea furniza întregii populaţii cele necesare şi lux dacă ar munci treizeci şi şapte de zile pe an, cu orele de acum. Dacă ei vreau să muncească trei sute de zile pe an, ar trebui să muncească numai o oră şi douăzeci de minute pe zi.

Cifrele profesorului Hertzka în privinţa Austriei, dacă sunt corecte, sunt aplicabile cu mici variaţii la toate celelalte ţări, inclusiv Statele Unite. În California este folosită la lucru o combină cu aburi care seceră şi leagă nouăzeci de acri pe zi, sub supravegherea a trei oameni. Cu un şir de pluguri ataşate, aparatul cu aburi al acestei maşini poate ara optzeci şi opt de acri pe zi. Un brutar din Brooklyn angajează trei sute cincizeci de oameni şi scoate 70.000 de pâini pe zi, sau o medie de 200 de pâini pentru fiecare om angajat. În producerea pantofilor cu maşina McKay, un om poate face 300 de perechi de pantofi în acelaşi timp în care ar face cinci perechi cu mâna. În fabricile pentru utilaje agricole, 500 de oameni fac acum munca a 2.500 de oameni.

((323))

Înainte de 1879 trebuiau şaptesprezece oameni calificaţi pentru a face 500 de duzini de mături pe săptămână. Acum nouă oameni pot face 1.200 de duzini de mături în acelaşi timp. Un om poate face şi finisa 2.500 de cutii metalice de două livre pe zi. O fabrică de ceasuri din New York poate produce peste 1.400 de ceasuri pe zi, 511.000 pe an, sau o medie de două sau trei ceasuri pe minut. În croitorie, un om ajutat de electricitate poate croi 500 de articole de îmbrăcăminte pe zi. În oţelăriile Carnegie, cu ajutorul electricităţii, opt oameni fac munca a 300 de oameni. O maşină de făcut chibrituri, aprovizionată de un băiat, poate tăia 10.000.000 de beţe pe zi. Cel mai nou război de ţesut poate funcţiona fără supraveghere în timpul orei de cină şi o oră şi jumătate după ce se închide fabrica, ţesând automat pânza.

Aici se prezintă problema veacului care-şi aşteaptă soluţia: cum să conectăm puterile şi necesităţile noastre astfel încât să nu fie nici o risipă de energie şi nici o lipsă. Cu această problemă rezolvată în mod corespunzător, este clar că nu trebuie să fie oameni obosiţi şi peste măsură de munciţi; nici sărăcie, nici foamete, nici lipsuri, nici vagabonzi. Au fost propuse nenumărate soluţii, dar până acum nici una nu pare aplicabilă fără a face cuiva o nedreptate, reală sau aparentă. Omul care va conduce poporul spre lumină în această problemă, va fi cel mai mare erou şi cel mai mare binefăcător al rasei sale, pe care l-a cunoscut lumea vreodată”.

Competiţia feminină ca factor

O altă problemă de luat în considerare este competiţia feminină. În 1880, conform rapoartelor Recensământului Statelor Unite, erau 2.477.157 de femei angajate în ocupaţii rentabile în Statele Unite. În 1890, rapoartele au arătat că numărul era de 3.914.711, o creştere de peste 50%. Creşterea mâinii de lucru feminine în contabilitate, dactilografie şi stenografie se arată a fi în mod special mare. Recensământul din 1880 a arătat 11.756 de femei angajate astfel; recensământul din 1890 a arătat 168.374. Putem spune liniştiţi că numărul total al femeilor angajate acum (1912) în ocupaţii rentabile este de peste zece milioane. Iar acum ((324)) şi acestea sunt înlocuite de maşini. De exemplu, o întreprindere pentru prăjirea cafelei din Pittsburgh, prin instalarea a două maşini de împachetare a cafelei, recent inventate, care sunt mânuite de patru femei, a determinat disponibilizarea a cincizeci şi şase de femei.

Competiţia devine din ce în ce mai intensă pe zi ce trece, şi fiecare invenţie valoroasă numai măreşte dificultatea. Într-adevăr bărbaţii şi femeile sunt eliberaţi de multă corvoadă, dar cine îi va întreţine pe ei şi familiile lor în timp ce sunt fără ocupaţie?

Opiniile şi metodele muncii, raţionale şi neraţionale

Nu putem decât să mărturisim că fiecare indiciu vorbeşte despre o mai mare presiune pentru muncă, din partea unei mai mari armate de şomeri, şi în consecinţă salarii din ce în ce mai mici. Pentru a evita această situaţie s-au format sindicatele muncitoreşti, care desigur că au ajutat cumva la menţinerea demnităţii, a plăţii şi a condiţiei umane, şi la ferirea multora de puterea zdrobitoare a monopolului. Dar acestea au efectele lor atât bune cât şi rele. Ele i-au făcut pe oameni să se încreadă în ei înşişi şi în sindicatele lor în privinţa sfatului şi a ieşirii din dilemă, în loc să privească spre Dumnezeu şi să caute să înveţe din Cuvântul Său care este calea Sa, ca să poată merge pe ea şi să nu se poticnească. Dacă ar fi urmat calea din urmă, Domnul le-ar fi dat, în calitate de copii ai Săi, „un duh al unei minţi sănătoase” şi iar fi îndrumat cu sfatul Său. Dar nu acesta a fost rezultatul, ci mai degrabă contrariul; neîncrederea în Dumnezeu, neîncrederea în om, nemulţumirea generală şi egoismul necontenit şi iritant s-au intensificat. Sindicatele au cultivat sentimentul independenţei egoiste şi al lăudăroşeniei şi iau făcut pe muncitori mai capricioşi, şi au înstrăinat de ei simpatia angajatorilor mai cumsecade şi mai binevoitori, care ajung repede la concluzia că este inutil să se încerce o metodă conciliatoare cu sindicatele şi că muncitorii trebuie să înveţe prin experienţă aspră să fie mai puţin capricioşi.

((325))

Teoria muncii este corectă când pretinde că binecuvântările şi invenţiile legate de aurora dimineţii Milenare ar trebui aplicate în beneficiul întregii omeniri, şi nu numai pentru bogăţia celor a căror avariţie, judecăţi pătrunzătoare, prevedere şi poziţii avantajoase le-au asigurat lor şi copiilor lor proprietatea maşinilor şi a pământului, şi bogăţia suplimentară pe care acestea o adună zilnic. Ei simt că aceşti norocoşi n-ar trebui să ia în mod egoist tot ce pot obţine, ci ar trebui să împartă generos toate avantajele cu ei; nu ca un dar, ci ca un drept; nu sub legea competiţiei egoiste, ci sub legea divină a iubirii pentru aproapele. Ei îşi sprijină pretenţiile pe învăţăturile Domnului Isus şi în mod frecvent Îi citează preceptele.

Dar ei par să uite că le cer celor norocoşi să trăiască după regula iubirii, în beneficiul celor mai puţin norocoşi care încă mai doresc să trăiască după legea egoismului. Este oare raţional să cerem de la alţii ceea ce ei nu doresc să le acorde altora? Şi oricât de dezirabil şi lăudabil ar putea fi aceasta, este oare înţelept s-o aşteptăm, dacă sar cere? Desigur că nu. Tocmai oamenii care pretind cel mai tare ca aceia mai norocoşi decât ei să împartă cu ei, sunt foarte neînclinaţi să împartă măsura lor de prosperitate cu cei mai puţin norocoşi decât ei.

Un alt rezultat al stăpânirii egoismului în afacerile umane este că o majoritate din oamenii relativ puţini care au judecată bună sunt absorbiţi de marile întreprinderi de afaceri, trusturi etc. de astăzi, în timp ce acei care oferă consiliere sindicatelor sunt adesea oameni cu o judecată medie sau slabă. Este puţin probabil şi ca sfatul bun, moderat, să fie acceptat când este oferit. Muncitorii au învăţat să fie suspicioşi şi mulţi dintre ei presupun acum că aceia care oferă un sfat raţional sunt spioni şi emisari care simpatizează cu partida angajatorilor. Majoritatea lor sunt nerezonabili şi supuşi numai celor şmecheri care satisfac toanele celor mai ignoranţi, pentru a fi liderii lor bine plătiţi.

((326))

Fie că este din ignoranţă, fie dintr-o judecată greşită, jumătate din sfatul acceptat şi urmat s-a dovedit a fi rău, neînţelept şi nefavorabil celor cărora le-a fost intenţionat să le folosească. În mare parte necazul este, fără îndoială, că sprijinindu-se pe braţul puterii umane, reprezentat prin numărul şi curajul lor, ei neglijează înţelepciunea care este de sus, care este „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire şi nefăţarnică”. Prin urmare, ei n-au „duhul îdispoziţiaş unei minţi sănătoase” ca să-i conducă. 2 Tim. 1:7 (subsol — n. e.).

Ei îşi imaginează că prin sindicate, boicoturi etc. pot menţine preţul muncii în câteva departamente dublu sau triplu faţă de cele plătite pentru alte feluri de muncă. Ei nu reuşesc să observe că în noile condiţii mecanice nu se cer, cum se cereau înainte, ani de zile pentru a învăţa o meserie; că, cu educaţia generală din şcoala comună şi din ziare, mii de oameni pot învăţa repede să facă ceea ce înainte numai puţini înţelegeau; şi că surplusul forţei de muncă, scăzând preţurile într-o ramură sau industrie, va îndrepta cu atât mai mulţi oameni să concureze pentru un loc de muncă mai uşor şi mai bine plătit în alte direcţii, şi în cele din urmă cu o astfel de presiune în privinţa numărului încât să fie irezistibilă. Oamenii nu vor sta deoparte să flămânzească şi să-şi vadă familiile înfometate, mai degrabă vor accepta pentru unu sau doi dolari pe zi o situaţie în care acum li se plăteşte altora trei sau patru dolari pe zi.

Atâta timp cât condiţiile sunt favorabile oferta de muncă este mai mică decât cererea, sau cererea de bunuri este mai mare decât oferta — sindicatele muncitoreşti pot şi chiar fac un bine considerabil membrilor lor, prin menţinerea salariilor bune, a orelor favorabile şi a condiţiilor de muncă sănătoase. Dar este o greşeală a judeca viitorul după trecut în această chestiune şi a depinde de sindicate pentru a contracara legile cererii şi ofertei. Munca să-şi îndrepte ((327)) privirile spre singura ei speranţă, Domnul, şi nu să se sprijine pe braţul de carne.

Legea cererii şi ofertei neÎnduplecată asupra tuturor

Baza actuală a afacerilor, la mici şi mari, bogaţi şi săraci, după cum am văzut, este lipsită de iubire, zdrobitoare, egoistă. Bunurile produse sunt vândute la cele mai mari preţuri pe care le pot obţine pentru ele producătorii şi comercianţii: ele sunt cumpărate de public la cele mai mici preţuri cu care le pot fi asigurate. Problema valorii reale este arareori chiar şi luată în considerare, exceptând latura egoistă. Grânele şi produsele agricole sunt vândute la cele mai mari preţuri pe care le pot obţine fermierii şi sunt cumpărate de către consumatori la cele mai mici preţuri cu care le pot procura. La fel munca şi calificarea sunt vândute la cele mai mari preţuri pe care le pot cere proprietarii lor şi sunt cumpărate de fermieri, comercianţi şi producători la cele mai mici preţuri care să le asigure ceea ce au nevoie.

Acţiunile acestei „Legi a cererii şi ofertei” sunt absolute: nimeni nu le poate schimba; nimeni nu le poate ignora complet şi să trăiască sub aranjamentele sociale actuale. De exemplu, să presupunem că fermierul ar spune: „Voi sfida această lege care acum guvernează lumea. Preţul grâului este de şaizeci de cenţi pe buşel; dar ar trebui să fie de un dolar pe buşel pentru a plăti corespunzător munca mea şi cea pe care o angajez: numi voi vinde grâul sub un dolar pe buşel”. Rezultatul ar fi că grâul său ar putrezi, familia sa ar avea nevoie de haine, angajaţii săi ar fi privaţi de salariu prin capriciul său, iar omul de la care a împrumutat bani ar deveni nerăbdător la neputinţa lui de a-şi respecta angajamentele şi i-ar vinde ferma şi grâul şi totul pentru datoria lui.

Sau să presupunem chestiunea în celălalt mod. Să presupunem că fermierul ar spune: „Le plătesc acum celor ((328)) care mă ajută la fermă treizeci de dolari pe lună; dar am aflat că într-un oraş din apropiere mecanicii care nu muncesc mai greu şi fac mai puţine ore sunt plătiţi cu între cincizeci şi o sută de dolari pe lună: sunt hotărât ca de acum încolo să fac ziua de lucru de opt ore şi să plătesc şaizeci de dolari pe lună, tot anul. Care ar fi rezultatul unei astfel de încercări de a sfida legea cererii şi ofertei? Probabil ar intra curând în datorii. E adevărat, dacă toţi fermierii din Statele Unite ar plăti aceleaşi salarii şi dacă toţi ar vinde la preţuri corecte, s-ar putea face; dar la încheierea anotimpului magaziile ar fi pline de grâu, fiindcă Europa ar cumpăra din altă parte. Şi apoi ce ar urma? Ei bine, ştirea ar fi telegrafiată în India, Rusia şi America de Sud, iar producătorii de grâu de acolo şi-ar trimite grâul aici şi ar sparge ceea ce se numeşte Alianţa fermierilor, şi ar da săracilor pâine ieftină. Evident, un asemenea aranjament, dacă ar putea fi efectuat, n-ar putea dura mai mult de un an.

Şi aceeaşi lege a ordinii sociale actuale —Legea Cererii şi Ofertei — controlează în mod egal oricare alt produs al muncii sau al priceperii umane, deosebindu-se în funcţie de împrejurări.

În această Mare Republică, condiţiile au fost favorabile unei cereri mari, unor salarii mari şi unor profituri bune, datorită unui tarif protector împotriva competiţiei europene; şi tendinţa a fost ca banii din Europa să vină aici pentru investiţie, pentru profituri mai bune; iar forţa de muncă şi calificarea străină de asemenea au venit pentru plată mai bună decât puteau obţine acasă. Acestea nu sunt decât acţiunile aceleiaşi Legi a Cererii şi Ofertei. Iar milioanele de bani pentru investiţie în utilaje şi căi ferate, şi pentru a le da oamenilor case şi cele necesare vieţii, au făcut din această ţară de ani de zile cea mai remarcabilă ţară din lume din punctul de vedere al prosperităţii. Dar punctul cel mai înalt al acestei ((329)) prosperităţi a trecut şi suntem pe panta descendentă. Şi nimic n-o poate împiedica decât dacă ar fi război sau alte calamităţi în celelalte naţiuni civilizate, care ar orienta afacerile mondiale pentru o vreme spre naţiunile care au pace. Războiul dintre China şi Japonia a uşurat puţin presiunea, nu numai datorită armelor şi muniţiei cumpărate de părţile rivale, dar şi prin despăgubirea plătită Japoniei de către China, care la rândul ei a fost utilizată de japonezi pentru nave de război construite în diferite ţări, mai ales în Marea Britanie. Mai mult, înţelegerea faptului că Japonia este acum „o putere maritimă” a făcut ca guvernele Europei şi ale Statelor Unite să-şi suplimenteze echipamentele navale. Nimic nar putea fi o mai mare miopie decât mitingul muncitoresc ţinut recent în New York, ca protest împotriva cheltuielilor suplimentare pentru apărarea maritimă şi de coastă a Statelor Unite. Ei ar trebui să vadă că asemenea cheltuieli ajută la menţinerea muncii angajate. Oricât ne-am împotrivi noi la război, nu ne împotrivim mai mai puţin la înfometarea oamenilor din lipsă de muncă; şi am risca creşterea pericolului de război. Datoriile lumii să se transforme în obligaţiuni. Obligaţiunile vor fi la fel de bune ca aurul şi argintul în marele timp de strâmtorare care se apropie. Ezech. 7:19; Ţef. 1:18.

Mulţi pot vedea că pericolul este concurenţa: ca o consecinţă, „Actul de excludere a chinezilor” a devenit o lege, nu numai oprind imigrarea milioanelor de chinezi, ci şi prevăzând expulzarea din această ţară a tuturor celor care nu devin cetăţeni. Şi pentru a opri imigrarea din Europa, a fost scoasă o lege care interzice debarcarea emigranţilor care nu pot citi în vreo limbă etc. Mulţi văd că sub legea cererii şi ofertei, munca va fi în curând la acelaşi nivel în toată lumea, şi ei doresc să prevină cât se poate de mult, şi cât mai mult timp posibil, degradarea muncii în Statele Unite la nivelul european sau asiatic.

((330))

Alţii caută să legifereze un remediu — să voteze ca producătorii să plătească salarii mari şi să-şi vândă produsele cu puţin mai mult decât costul. Ei uită că Capitalul, dacă este nerentabil aici, va merge în altă parte să construiască, să angajeze şi să producă — unde condiţiile sunt favorabile, unde salariile sunt mai mici sau preţurile mai avantajoase.

Dar perspectiva viitorului imediat în condiţiile actuale pare încă mai întunecată, când avem o privire mai largă asupra subiectului. Legea Cererii şi Ofertei guvernează atât capitalul cât şi munca. Capitalul este tot atât de treaz ca şi Munca în căutarea unei angajări rentabile. Acesta, de asemenea, continuă să fie informat şi este chemat încoace şi încolo în toată lumea. Dar Capitalul şi Munca urmează drumuri opuse şi sunt conduse de condiţii opuse. Munca calificată caută locurile unde salariile sunt cele mai mari; Capitalul caută regiunile unde salariile sunt cele mai mici, pentru ca astfel să-şi asigure profituri mai mari.

Maşinile au servit minunat Capitalul şi încă îl mai servesc credincios; dar pe măsură ce Capitalul creşte iar maşinile se înmulţesc, urmează o „supraproducţie”, adică se produce mai mult decât se poate vinde cu profit; şi urmează competiţia, preţuri mai mici şi profituri mai mici. Aceasta în mod natural duce la combinaţii pentru menţinerea preţurilor şi a profiturilor, numite Trusturi; dar există îndoiala că acestea pot fi menţinute mult timp, cu excepţia cazului articolelor brevetate, sau al bunurilor a căror ofertă este foate limitată sau protejată printr-o legislaţie care mai devreme sau mai târziu va fi corectată.

Perspectiva competiţiei industriale străine, Îngrozitoare

Dar tocmai la acest punct se deschide un nou câmp pentru întreprindere şi Capital, dar nu pentru Muncă. Japonia şi China se trezesc dintr-un somn de secole la civilizaţia apuseană — la o apreciere a aburului, electricităţii, maşinilor ((331)) şi invenţiilor moderne în general. Ar trebui să ne amintim că populaţia Japoniei aproape corespunde cu a Marii Britanii şi că populaţia Chinei este de peste cinci ori mai mare decât a Statelor Unite. De asemenea să ne amintim că aceste milioane de oameni nu sunt sălbatici, ci oameni care în general pot citi şi scrie în propria lor limbă; şi că civilizaţia lor, deşi diferită, este cu mult mai veche decât aceea a Europei — că ei erau civilizaţi, producători de porţelan şi de articole din mătase când Marea Britanie era populată de sălbatici. De aceea nu trebuie să fim surprinşi când aflăm că Capitalul caută contracte în China şi mai ales în Japonia — să construiască acolo căi ferate, să transporte utilaje, să ridice mari întreprinderi manufacturiere — pentru ca astfel să poată utiliza priceperea, energia, spiritul de economie, răbdarea şi cumpătarea acelor milioane de oameni obişnuiţi cu truda şi economia.

Capitalul vede mari recompense într-o ţară unde munca poate fi obţinută la şase până la cincisprezece cenţi pe zi pentru fiecare angajat — acceptaţi fără murmur şi cu mulţumiri. Un capital considerabil a mers deja în Japonia şi mai mult aşteaptă concesionare în China. Cine nu poate vedea că va fi necesar un timp scurt de numai câţiva ani pentru a aduce întreaga lume producătoare într-o competiţie cu aceste milioane de oameni îndemânatici şi gata să înveţe? Dacă salariile actuale din Europa sunt găsite ca insuficiente; şi dacă din cauza salariilor generoase din Statele Unite (comparativ cu Europa şi Asia) şi a ideilor extravagante şi a obiceiurilor cultivate aici noi considerăm salariile actuale ca „salarii de înfometare” (deşi ele sunt duble faţă de cele plătite în Europa şi de opt ori mai mari faţă de cele din Asia), care ar fi starea deplorabilă a muncii în toată lumea civilizată după încă treizeci de ani de inventare şi de construire a utilajelor care fac economie de forţă de muncă, şi după ce întreaga forţă de muncă a lumii ar fi adusă întro ((332)) competiţie strânsă cu forţa de muncă ieftină din Orientul îndepărtat? Ar însemna nu numai o plată de cincisprezece cenţi pe zi, ci în plus, şase oameni pentru fiecare loc de muncă, chiar la acea plată de mizerie. Acum câţiva ani presa publică a menţionat mutarea unei fabrici de bumbac din Connecticut în Japonia, şi de atunci alte manufacturi au mers acolo pentru a asigura un câmp de muncă mai ieftină şi în consecinţă cu profituri mai mari.

Împăratul Germaniei evident a văzut acest „război industrial” apropiindu-se; el l-a reprezentat simbolic într-un tablou celebru făcut de un artist sub îndrumarea sa şi dăruit ţarului Rusiei. Tabloul reprezintă naţiunile Europei prin figuri feminine îmbrăcate în armuri, stând în lumina strălucitoare a unei cruci aflate pe cerul de deasupra lor şi sub conducerea unei figuri angelice, reprezentându-L pe Mihail care se uită la un nor negru ridicându-se din China şi plutind spre ele, din care ies forme şi feţe hidoase prin lumina scăpărătoare de fulger. Sub tablou sunt cuvintele: „Naţiuni ale Europei! Uniţi-vă în apărarea Credinţei voastre şi a Căminelor voastre!”

Omul galben cu bani albi

Ceea ce urmează a fost extras dintr-un excelent articol din Jurnalul Institutului Colonial Imperial (englez), de domnul Whitehead, membru al Consiliului Legislativ din Hong Kong, China. El a spus:

„Până acum chinezii au făcut numai un început în construcţia fabricilor de filat şi ţesut. Pe râul Yang Tze şi în vecinătatea Şanhaiului deja funcţionează cam cinci uzine şi altele sunt în curs de construire. Se estimează că ele vor avea aproximativ 200.000 de fuse şi unele dintre ele au început lucrul. Capitalul angajat este în totalitate local, şi cu pacea restabilită în aceste regiuni, cu un management onest, capabil, în timp ce actualul nostru sistem monetar continuă, nu există de fapt nici o limită pentru expansiunea şi dezvoltarea industriilor din ţările orientale”.

((333))

Aici observăm în aceeaşi privinţă o corespondenţă din Washington D. C., din 1896, care anunţă un raport către guvern din partea consulului general Jernigan, la post în Şanhai, China, în sensul că industria bumbacului de acolo se bucură de mare atenţie; că fabricile de bumbac sunt introduse din 1890 şi ele prosperă; că a fost deschisă o fabrică de ulei din seminţe de bumbac; şi că, deoarece în China suprafaţa potrivită pentru cultivarea bumbacului este aproape tot atât de nelimitată ca şi oferta de muncă foarte ieftină, „nu poate fi nici un dubiu că în curând China va fi una din cele mai mari ţări producătoare de bumbac din lume”.

Domnul Whitehead, discutând despre războiul din 1894 dintre China şi Japonia, declară că în el se află speranţa principală a renaşterii industriale a Chinei. El continuă:

„Rezultatul actualului război poate ajuta la scăparea poporului chinez de plasa mandarinilor. Resursele minerale şi alte resurse ale Chinei se ştie că sunt enorme, şi chiar la uşă au milioane de acri de pământ adaptate în mod admirabil cultivării bumbacului, care, deşi cu fibre scurte, este potrivit pentru amestecul cu alte calităţi. În decembrie 1893, pe râul Şanhai erau o dată nu mai puţin de cinci nave transoceanice încărcate cu bumbac cultivat în China pentru a fi transportat în Japonia, unde să fie transformat de fabricile şi de mâinile japoneze în fire şi în pânză. Acum japonezii importă bumbac pentru fabricile lor direct din America şi din altă parte. După această teribilă trezire, dacă China, cu cei trei sute de milioane de oameni foarte harnici ai ei, şi-ar deschide vastele sale provincii interne prin introducerea căilor ferate, a căilor ei de navigaţie internă pentru traficul cu abur şi a resurselor ei nelimitate pentru dezvoltare, este imposibil să facem o estimare a consecinţelor. Ar însemna practic descoperirea unei noi emisfere, intens populată cu popoare harnice şi prisosind în resurse agricole, minerale şi altele; dar deschiderea Chinei, ceea ce noi putem în mod rezonabil spera că va fi unul din rezultatele războiului actual, departe de a fi un beneficiu pentru manufacturierii englezi, dacă nu se face o schimbare în standardul nostru monetar, şi aceasta curând, ((334)) Imperiul Celest, care a fost scena atât de multor victorii industriale, va fi numai câmpul celei mai mari înfrângeri ale noastre”.

Punctul de vedere al domnului Whitehead este complet capitalist când vorbeşte despre „înfrângere” — într-adevăr „înfrângerea” va cădea încă şi mai greu asupra forţei de muncă engleze. Continuând, el aruncă o privire asupra Japoniei, după cum urmează:

„Împrejurimile oraşelor Osaka şi Kioto sunt acum un surprinzător spectacol de activitate industrială. Într-o foarte scurtă perioadă de timp nu mai puţin de cincizeci şi nouă de filaturi de bumbac şi ţesătorii au apărut în existenţă acolo, cu ajutorul a peste douăzeci de milioane de dolari, în întregime capital autohton. Acum ele au 770.874 de fuse de tors, iar în luna mai, autorităţi competente au estimat producţia anuală a acestor fabrici la peste 500.000 de baloturi de fire, evaluat în mare la patruzeci de milioane de dolari, sau la rata actuală de schimb, să spunem patru milioane de lire sterline. Pe scurt, industriile japoneze, nu numai filaturile şi ţesătoriile, ci toate categoriile, au crescut foarte repede. Ele şiau dus deja succesul până la un punct la care pot nesocoti într-o măsură considerabilă competiţia industrială britanică”.

Domnul Whitehead continuă şi arată că capitaliştii din Europa şi Statele Unite, având argint demonetizat, aproape au dublat valoarea aurului, şi aceasta aproape dublează avantajul Chinei şi al Japoniei. El spune:

„Daţi-mi voie să vă explic faptul că argintul va angaja încă aceeaşi cantitate de forţă de muncă orientală, aşa cum a făcut cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă. Caracterul necorespunzător al standardului nostru monetar permite prin urmare ţărilor estice să angajeze acum cel puţin cu 100% mai multă forţă de muncă pentru o anumită cantitate de aur, decât au putut acum douăzeci şi cinci de ani. Pentru a face această declaraţie importantă cu totul clară, permiteţimi să dau următorul exemplu: În 1870, zece rupii erau echivalentul unei lire de aur, sub standardul unit al aurului şi argintului, şi plăteau douăzeci de oameni pentru o zi. Astăzi douăzeci de rupii sunt cam echivalentul unei lire regale, astfel încât pentru douăzeci de rupii pot fi angajaţi patruzeci de oameni pentru o zi, în loc de douăzeci de oameni ca în 1870. ((335)) Împotriva unei asemenea incapacităţi, forţa de muncă britanică nu poate concura”.

În ţările orientale, argintul încă mai plăteşte aceeaşi forţă de muncă ca înainte. Dar, cum este măsurat acum în aur, argintul valorează mai puţin de jumătate din aurul pe care-l echivala înainte. De exemplu, în Anglia putea fi angajată o anumită forţă de muncă acum douăzeci de ani, să spunem, cu opt şilingi. Acum în Anglia cu opt şilingi nu se poate plăti mai multă forţă de muncă decât înainte, salariile fiind cam la fel, şi ei au încă după legea noastră exact aceeaşi valoare monetară ca înainte, deşi valoarea lor metalică a fost redusă după aprecierea aurului la mai puţin de şase peni fiecare. Cu doi dolari exact la fel cu cei vechi se poate angaja aceeaşi forţă de muncă ca înainte, dar nu mai multă, totuşi la preţul actual al aurului ei sunt egali numai cu patru şilingi. De aceea, acum este posibil să se angajeze în Asia atâta forţă de muncă pentru patru şilingi în banii noştri, sau echivalentul lor în argint, câtă putea fi angajată acum douăzeci de ani cu opt şilingi, sau echivalentul lor în argint. Valoarea muncii orientale fiind astfel redusă până la mai bine de cincizeci şi cinci la sută în bani de aur comparativ cu ceea ce era înainte, ea va fi capabilă să producă mărfuri şi bunuri de larg consum chiar cu acea valoare mai ieftine decât munca din ţările cu standard în aur. De aceea, dacă legea noastră monetară nu este amendată, sau dacă forţa de muncă engleză nu este pregătită să accepte o reducere mare a salariilor, ramurile industriale britanice vor trebui în mod inevitabil să părăsească ţărmurile britanice, deoarece produsele lor vor fi înlăturate prin stabilirea industriilor în ţările cu standardul în argint”.

Domnul Whitehead ar fi putut adăuga pe bună dreptate, că în curând ţările cu standardul în argint vor fi pregătite nu numai săşi satisfacă propriile lor necesităţi, ci şi să invadeze ţările cu standardul în aur. De exemplu, Japonia ar putea vinde produse în Anglia la preţuri cu o treime mai mici decât se practică în Japonia; şi schimbând în argint banii primiţi în aur, pot duce cu ei în Japonia profituri mari. Astfel mecanicii americani şi europeni nu numai că vor fi forţaţi să concureze cu mâna de lucru şi cu priceperea asiatică ieftină şi răbdătoare, dar în plus, vor fi în ((336)) dezavantaj în această competiţie din cauza deosebirii între standardele în aur şi în argint ale schimbului financiar.

Comentând asupra cuvântării domnului Whitehead, Daily Chronicle (Londra) atrage atenţia asupra faptului că India a înlocuit deja pe scară largă mult din comerţul englez în manufacturile de bumbac. El a spus:

„Cuvântarea distinsului domn T. H. Whitehead de aseară de la Institutul Colonial, a atras atenţia asupra unor cifre uimitoare în legătură cu comerţul nostru estic. Faptul că în ultimii patru ani exporturile noastre arată o scădere de 54.000.000 de lire nu are din nefericire nimic disputabil în legătură cu el. Rapoartele a şaizeci şi şapte de filaturi din Lancashire pentru 1894 arată un bilanţ în deficit total de 411.000 de lire. Faţă de acesta, creşterea exportului de fire indiene şi de ţesături către Japonia a fost pur şi simplu colosală, iar fabricile de bumbac din Hiogo, Japonia, în 1891, au arătat un profit mediu de şaptesprezece la sută. Domnul Thomas Sutherland a spus că nu peste mult Compania Peninsulară şi Orientală îşi va construi vasele pe Yantze, şi domnul Whitehead crede că în curând ţările orientale vor concura pe pieţele europene. Oricât de mult ne-am putea deosebi în legătură cu remediile propuse, declaraţii cum sunt acestea din gura experţilor sunt un subiect serios de gândire”.

Un ziar german, Tageblatt (Berlin), a analizat cu atenţie problema victoriei clare a Japoniei asupra Chinei şi a fost surprins de ştirea pe care a găsit-o. Ziarul îl numea pe Contele Ito, prim-ministrul japonez, un alt Bismark; iar pe japonezi în general foarte civilizaţi. El încheia cu o remarcă foarte semnificativă în privinţa războiului industrial la care ne referim, spunând:

„Contele Ito arată mult interes în dezvoltarea industrială a patriei sale. El crede că cei mai mulţi străini subestimează şansele Japoniei în lupta internaţională pentru supremaţie industrială. El crede că femeile japoneze sunt egale cu bărbaţii în fiecare domeniu de activitate şi dublează capacitatea de muncă a naţiunii”.

Editorul ziarului Economiste Francais (Paris), comentând asupra Japoniei şi a afacerilor ei spune în mod semnificativ:

((337))

„Lumea a intrat într-un stadiu nou. Europenii trebuie să ţină seama de noii factori ai civilizaţiei. Puterile trebuie să înceteze să se mai certe între ele şi trebuie să prezinte un front comun, şi trebuie să-şi aducă aminte că de acum încolo sutele de milioane de oameni din orientul îndepărtat — muncitori sobri, harnici şi iuţi — vor fi rivalii noştri”.

Domnul George Jamison, consulul general englez la Şanhai, China, a scris despre subiectul Competiţiei Orientale, arătând că demonetizarea şi deci deprecierea argintului, lăsând aurul ca standard monetar în ţările civilizate, este o altă chestiune care deprimă Munca şi aduce profit Capitalului. El a spus:

„Creşterea continuă în valoare a aurului, comparativ cu cea a argintului, a schimbat totul. Bunurile engleze au ajuns atât de scumpe în valoarea lor în argint, încât Orientul a fost forţat să şi le facă singur, iar declinul în valoarea metalului alb l-a ajutat atât de mult în munca sa, încât nu numai că poate face suficiente bunuri pentru sine, ci poate şi să le exporte în mod avantajos. Creşterea valorii în aur a dublat preţul în argint al bunurilor engleze în est şi a făcut folosirea lor aproape imposibilă, în timp ce scăderea în valoare a argintului, a scăzut aproape la peste jumătate preţul în aur al bunurilor orientale în ţările care folosesc aurul, şi cererea pentru ele este în continuă creştere. Condiţiile sunt aşa de inegale încât pare imposibil ca lupta să continue mult timp. Este ca şi cum ai dezavantaja un campion dându-i adversarului său să alerge numai jumătate din distanţă.

Imposibilitatea concurenţei deschise între europeni şi orientali a fost demonstrată în America. Acolo chinezii prin salariile lor mici au monopolizat munca astfel încât a fost nevoie ca ei să fie excluşi din ţară, altfel muncitorii europeni ar fi flămânzit sau ar fi fost scoşi afară. Dar ţările europene nu sunt ameninţate cu muncitorul în sine, aşa cum au fost americanii (el cunoştea preţul muncii europene şi a putut afla, înţelege, cât trebuie să primească), ci sunt ameninţate cu produsele acelei munci făcute la salarii orientale. Pe lângă aceasta, ar fi destul de uşor să refuzi să angajezi un oriental să-ţi facă munca, în timp ce ar fi greu să refuzi să cumperi ((338)) bunuri făcute de el, mai ales că ele cresc în calitate şi scad la preţ. Tentaţia de a le cumpăra devine cu atât mai mare cu cât banii câştigaţi de muncitorul englez sunt mai puţini. El este cu atât mai înclinat să facă astfel, şi refuză să cumpere produsele făcute de el însuşi, dar mai scumpe. Ţările care oferă protecţie sunt mai avute. Ele pot impune taxe crescute pe bunurile orientale şi astfel să oprească invadarea pieţelor. Dar Anglia cu comerţul ei liber n-are nici o apărare, şi greul poverii va cădea asupra muncitorilor ei. Răul devine tot mai mare. Fiecare bănuţ în plus la preţul aurului comparativ cu cel al argintului face bunurile englezeşti cu un procent mai scumpe în est, în timp ce fiecare bănuţ scăzut la preţul argintului face bunurile orientale cu un procent mai ieftine în ţările care folosesc aurul. Aceste industrii noi cresc foarte rapid în Japonia, şi ceea ce se face acolo poate fi făcut şi va fi făcut în China, India şi în alte locuri. Odată stabilite bine, Orientul le va menţine în ciuda tuturor împotrivirilor, şi dacă nu se găseşte în grabă un remediu pentru a schimba sistemul monetar al lumii, produsele lor vor fi răspândite larg în întreaga lume spre ruinarea industriilor britanice şi spre dezastrul nespus al miilor şi miilor de muncitori”.

Domnul Lafcadio Hearn, care a fost profesor în Japonia câţiva ani, într-un articol din Atlantic Monthly (octombrie 1895) a arătat că unul dintre motivele pentru care concurenţa japoneză este atât de mare, este că săracii pot trăi, se pot mişca şi pot exista confortabil, potrivit ideilor lor de confort, aproape fără nici o cheltuială. El spune că un oraş japonez este făcut din case de lut, bambus şi hârtie, construite în cinci zile şi intenţionate să dureze, cu reparaţii nesfârşite, numai atâta timp cât proprietarul nu doreşte să-şi schimbe locuinţa. De fapt în Japonia nu sunt clădiri mai mari, cu excepţia câtorva fortăreţe colosale construite de nobili când feudalismul era predominant. Fabricile din Japonia însă, oricât de extinse lear fi afacerile sau oricât de frumoase şi de scumpe le-ar fi produsele, nu sunt decât nişte cocioabe lunguieţe, şi chiar templele, prin obicei imemorial, trebuie să fie tăiate în bucăţele la fiecare douăzeci de ani şi distribuite pelerinilor. Un muncitor ((339)) japonez nu prinde rădăcini sau nu doreşte să prindă rădăcini. Dacă are vreun motiv să schimbe provincia, o schimbă imediat, demontându-şi casa, coliba de hârtie şi lut care este atât de pitorească şi de îngrijită, punând bocceaua cu lucrurile pe umăr, spunând soţiei şi familiei să-l urmeze, şi porneşte la drum cu pas uşor şi cu inimă mai uşoară spre destinaţia sa depărtată, poate la cinci sute de mile, unde ajunge după ce a cheltuit poate maximum cinci şilingi (1,22 $), îşi construieşte imediat o casă care costă cu câţiva şilingi mai mult, şi imediat este iarăşi un cetăţean respectabil şi responsabil. D-nul Hearn spune:

„Toată Japonia este întotdeauna în mişcare în acest fel, şi schimbarea este particularitatea civilizaţiei japoneze. În marea competiţie industrială a lumii, fluiditatea este secretul puterii japoneze. Muncitorul îşi mută locuinţa fără regret în locul unde este căutat cel mai mult. Fabrica poate fi mutată într-o săptămână de la anunţ, meşteşugarul într-o jumătate de zi. Nu există lucruri greu de transportat, nu există practic nimic de construit, nu există altă cheltuială care să împiedice călătoria, decât în bănuţi.

Bărbatul japonez — muncitorul calificat în stare să întreacă fără efort pe orice meşteşugar occidental din acelaşi domeniu industrial — rămâne în mod fericit independent de pantofar şi de croitor. Picioarele lui arată bine, corpul lui este sănătos şi inima lui este liberă. Dacă doreşte să călătorească o mie de mile, poate fi gata de călătorie în cinci minute. Tot echipamentul lui nu trebuie să coste şaptezeci şi cinci de cenţi; şi tot bagajul lui poate fi pus într-o batistă. Cu zece dolari poate călători un an fără a lucra, sau poate călători pur şi simplu pe capacitatea sa de a lucra, sau poate călători ca pelerin. Aţi putea spune că orice sălbatic poate face acelaşi lucru. Da, dar orice om civilizat nu poate; şi japonezul este un om foarte civilizat de cel puţin o mie de ani. De aici vine capacitatea lui actuală de a ameninţa pe manufacturierii apuseni”.

Comentând asupra celor de mai sus, ziarul londonez „Spectator” spune:

„Aceasta este o schiţă remarcabilă, şi noi recunoaştem deschis, cum am recunoscut întotdeauna, că concurenţa ((340)) japoneză este un lucru formidabil, care într-o zi poate afecta adânc toate condiţiile civilizaţiei industriale europene”.

Caracterul concurenţei care este de aşteptat din această direcţie se va vedea din cele ce urmează, din Literary Digest asupra

„Condiţiei muncii În Japonia”.

„Japonia a făcut un progres uimitor în dezvoltarea industriilor ei. Aceasta este în bună măsură datorită inteligenţei şi hărniciei muncitorilor ei, care lucrează adeseori paisprezece ore pe zi fără să se plângă. Din nefericire, patronii lor abuzează în mare măsură de complezenţa lor, singurul obiectiv al lor părând să fie învingerea concurenţei străine. Acesta este cazul în special în industria bumbacului, care angajează un număr mare de braţe de muncă. Un articol din Echo, din Berlin, descrie astfel modul în care sunt conduse fabricile japoneze:

„Timpul obişnuit de începere a lucrului este 6 dimineaţa, dar muncitorii sunt dispuşi să vină la orice oră şi nu se plâng dacă li se cere să vină la 4 dimineaţa. Salariile sunt surprinzător de mici; chiar şi în cele mai mari centre industriale, ţesătorii şi filatorii iau în medie numai cincisprezece cenţi pe zi; femeile primesc numai şase cenţi. Primele fabrici au fost construite de guvern, care apoi le-au predat companiilor pe acţiuni. Cea mai prosperă industrie este manufactura articolelor de bumbac. Un singur stabiliment, acela din Kanegafuchi, angajează 2.100 de bărbaţi şi 3.700 de femei. Ei sunt împărţiţi în schimburi de zi şi de noapte şi-şi întrerup munca de douăsprezece ore numai o dată, timp de patruzeci de minute, să ia masa. Lângă stabiliment se află locuinţe, unde muncitorii pot obţine şi o masă la preţul de sub un cent şi jumătate. Filaturile din Osaka sunt asemănătoare. Toate aceste întreprinderi au maşini englezeşti excelente, munca continuă zi şi noapte şi se realizează mari dividende. Multe dintre fabrici deschid filiale sau măresc fabrica iniţială, pentru că producţia nu se ridică încă la nivelul consumului.

((341))

Că manufacturierii au învăţat repede să angajeze femei drept concurenţi ieftini ai muncitorilor bărbaţi, este un fapt dovedit de statistici, care arată că treizeci şi cinci de filaturi dau de lucru la 16.879 de femei şi numai la 5.730 de bărbaţi. Angajatorii formează un sindicat puternic şi adesea abuzează de îngăduinţa autorităţilor, care nu doresc să strice industriile. Fetiţe de opt sau nouă ani sunt forţate să lucreze nouă până la douăsprezece ore pe zi. Legea cere ca aceşti copii să fie la şcoală, şi învăţătorii se plâng; dar oficialităţile închid ochii la aceste abuzuri. Marea supunere şi umilinţă a muncitorilor a dus la o altă practică, care îi pune complet sub puterea angajatorilor. Nici o fabrică nu va angaja un muncitor de la o altă întreprindere decât dacă prezintă un permis scris de la angajatorul dinainte. Această regulă este aplicată atât de strict, încât o mână nouă de lucru este supravegheată îndeaproape, şi dacă se dovedeşte că deja ştie ceva din meserie dar n-are permis, este dat afară imediat”.

British Trade Journal de asemenea a publicat o relatare despre industriile din Osaka, dintr-o scrisoare a unui corespondent pentru Observer, din Adelaide (Australia). Acest corespondent, scriind direct din Osaka, este atât de impresionat de varietatea şi vitalitatea industriilor oraşului, încât îl numeşte „Manchesterul Orientului Îndepărtat”:

„Se poate forma o idee despre magnitudinea industriei producătoare din Osaka dacă se cunoaşte că sunt zeci de fabrici cu un capital de peste şi sub 50.000 de yeni, mai mult de treizeci cu un capital de peste 100.000 de yeni fiecare, patru cu mai mult de 1.000.000 de yeni şi una cu 2.000.000 de yeni. Acestea includ: mătasea, lâna, bumbacul, cânepa, iuta, filatul şi ţesutul, covoarele, chibriturile, hârtia, pielea, sticla, cărămizile, cimentul, tacâmurile, mobila, umbrelele, ceaiul, zahărul, fierul, arama, alama, sakiul, săpunul, periile, pieptenii, podoabele etc. De fapt este un mare stup de activitate şi iniţiativă, în care geniul imitativ al persistenţei neabătute a japonezilor i-a pus să egaleze, şi, dacă este posibil, să depăşească pe muncitorii şi pe meşteşugarii din vechile naţiuni civilizate din vest.

((342))

În Osaka funcţionează zece fabrici de bumbac, al căror capital combinat este cam 9.000.000 $ în aur, toate echipate cu cele mai recente maşini şi complet luminate cu electricitate. Toate sunt conduse de japonezi, şi, se spune, toate plătesc dividende frumoase — unele până la optsprezece la sută pe capitalul investit. Din bumbacul în valoare de 19.000.000 de dolari importat în Japonia într-un an, fabricile din Kobe şi Osaka au preluat şi au prelucrat cam şaptezeci şi nouă la sută”.

Un „yen” de argint are acum valoarea a cincizeci de cenţi în aur.

Observaţi de asemenea următoarea telegramă pentru presa publică:

„San Francisco, Cal., 6 iunie — Distinsul Robert P. Porter, editor la World din Cleveland şi fost director al recensământului din 1890 al Statelor Unite, s-a întors ieri din Japonia cu vaporul Peru. Vizita domnului Porter în imperiul lui Mikado a fost cu scopul de a investiga condiţiile industriale ale acelei ţări, în legătură cu efectul concurenţei japoneze asupra prosperităţii americane. După o investigare amănunţită a condiţiilor reale din Japonia, el îşi exprimă credinţa că aceasta este una din cele mai mari probleme pe care Statele Unite vor fi obligate să le rezolve. Pericolul este aproape, aşa cum este dovedit de creşterea enormă a manufacturilor japoneze în ultimii cinci ani şi de resursele ei minunate în privinţa forţei de muncă ieftine şi calificate. Numai exporturile japoneze de textile au crescut de la 511.000 $ la 23.000.000 $ în ultimii zece ani; şi exportul lor total a crescut de la 78.000.000 la 300.000.000 $ în aceeaşi perioadă, a spus domnul Porter. Anul trecut ei au cumpărat bumbac brut de-al nostru în valoare de 2.500.000 $, dar noi am cumpărat din Japonia diferite bunuri în valoare de 54.000.000 $.

Pentru a ilustra creşterea rapidă, el menţionează chibriturile, din care Japonia a fabricat în valoare de 60.000 $ acum zece ani, în special pentru consum casnic, în timp ce anul trecut producţia totală a fost în valoare de 4.700.000 $, din care aproape totul a mers în India. Acum zece ani exporturile de rogojini şi covoare au fost în valoare de 885 $; anul trecut aceste ((343)) lucruri s-au ridicat la valoarea de 7.000.000 $. Ei sunt ajutaţi să facă aceasta printr-o combinaţie de utilaje moderne şi cea mai docilă forţă de muncă din lume. Nu au legi pentru fabrică şi pot angaja copii de orice vârstă. Copii de şapte, opt şi nouă ani lucrează toată ziua pentru 1-2 cenţi americani pe zi.

Având în vedere creşterea cererii de bumbac de-al nostru şi creşterea exporturilor către noi a bunurilor fabricate de ei, în timp ce eu eram acolo s-a format un sindicat, cu un stoc de capital de 5.000.000 $ pentru a construi şi a opera trei linii navale noi între Japonia şi această ţară, porturile desemnate fiind Portland în Oregon, Filadelfia şi New York”.

Reporterul l-a văzut şi i-a luat un interviu domnului S. Asam din Tokio, Japonia, un reprezentant al sindicatului naval menţionat mai sus, care a sosit cu acelaşi vapor ca şi d-nul Porter, să facă contracte pentru construirea vapoarelor menţionate. El a explicat că guvernul japonez a oferit recent un subsidiu mare pentru vase de peste 6.000 de tone încărcătură, între Statele Unite şi Japonia, şi că sindicatul lor se formase ca să profite de aceasta, şi va construi pentru el toate vasele, încă şi mai mari — de aproximativ 9.000 de tone capacitate. Sindicatul a propus să facă o afacere foarte grea, şi în acest scop va scădea foarte mult tariful la mărfuri şi la pasageri. Se intenţionează un tarif de 9 dolari la pasageri între Japonia şi coasta Pacificului.

Congresul Statelor Unite investighează concurenţa japoneză

Cele ce urmează, luate dintr-un raport al Comitetului Congresului Statelor Unite, ar trebui considerate cu totul demne de încredere şi confirmă pe deplin cele anterioare:

„Washington, 9 iunie 1896 — Preşedintele Dingley, din Comitetul Camerei pentru Căi şi Mijloace, a făcut astăzi un raport asupra ameninţării pentru manufacturierii americani din partea temutei invazii a produselor ieftine ale muncii orientale şi a efectului diferenţei de schimb între ţările cu standard în aur şi în argint asupra intereselor industriale şi agricole ale Statelor Unite, aceste chestiuni fiind investigate de comitet.

((344))

Raportul spune că trezirea bruscă a Japoniei este urmată de o occidentalizare la fel de rapidă a metodelor ei industriale; că, deşi japonezii n-au capacitatea inventivă a americanilor, puterile lor imitative sunt minunate. Nivelul lor de viaţă ar fi privit de către muncitorii din Statele Unite ca fiind practic înfometare, iar orele lor de lucru fiind în medie douăsprezece pe zi. Astfel de muncitori calificaţi ca: fierari, tâmplari, zidari, zeţari, croitori şi tencuitori primesc în oraşele japoneze numai între 26 şi 33 de cenţi, iar muncitorii calificaţi din fabrici între 5 şi 20 de cenţi pe zi în banii noştri, şi aproape dublu în bani de argint japonezi, în timp ce fermierii primesc 1,44 dolari pe lună.

Raportul continuă: Europenii şi americanii recunosc câmpul avantajos oferit pentru investiţii şi fabrici. Sunt în activitate şaizeci şi una de fabrici de bumbac controlate aparent de companii japoneze, dar promovate de europeni, şi câteva fabrici mici de mătase cu ceva peste o jumătate de milion de fuse. Japonia face cele mai multe din articolele de bumbac cerute să satisfacă nevoile mici ale poporului ei, şi începe să exporte ţesături şi batiste ieftine de mătase.

Recent a fost fondată de americani o fabrică de ceasuri cu maşini americane, deşi capitalul este ţinut în numele japonezilor, deoarece străinilor nu li se permite să deţină manufacturi pe numele lor până în 1899. Progresul făcut arată că întreprinderea se va dovedi un succes.

Probabil că introducerea rapidă a maşinilor în Japonia va face în câţiva ani bumbacurile, mătăsurile şi alte articole fine, la care costul muncii aici este un element important în producţie, un concurent mai serios pe pieţele noastre decât produsele din Marea Britanie, Franţa şi Germania.

După d-nul Dingley, concurenţa se va deosebi de cea europeană, nu în fel, ci în grad. Comitetul nu cunoaşte nici un remediu, în afara prohibiţiei absolute impuse împotriva articolelor făcute cu munca deţinuţilor, cu excepţia impunerii de taxe pe mărfurile concurenţiale, echivalente cu diferenţa între cost şi distribuţie. S-a dat un argument pentru această politică, zicându-se că îndeplineşte un scop dublu: colectarea de taxe pentru a sprijini guvernul şi plasarea concurenţei din ((345)) pieţele noastre pe baza salariilor noastre mai mari. Se spune că aceasta nu este în beneficiul producătorului din această ţară, căci producătorul trebuie numai să meargă în Anglia sau în Japonia să se plaseze pe aceeaşi bază pe care este plasat aici, sub taxe pe importurile concurenţiale echivalente cu diferenţa de salarii de aici şi de acolo, ci este să se asigure tuturor oamenilor beneficiile care vin din producţia de acasă mai degrabă decât din cea străină.

Guvernul japonez nu acordă nici o protecţie brevetelor străine. Cele mai valoroase utilaje pentru economisirea forţei de muncă din lumea civilizată sunt cumpărate şi copiate ieftin de către meşteşugarii ei ieftini care, chiar dacă nu sunt „originali”, sunt imitatori minunaţi, ca şi chinezii. Astfel utilajele ei vor costa mai puţin de jumătate faţă de cât ar costa în altă parte; şi Japonia va fi curând pregătită să vândă creştinătăţii fie propriile ei maşini brevetate, fie produsele ei manufacturate.

Sub titlul „Concurenţa japoneză”, San Francisco Chronicle scria:

„Un alt pai care arată de unde bate vântul concurenţei japoneze este transferul unei mari fabrici de rogojini din paie, din Milford, Ct., în Kobe, unul dintre centrele industriale ale Japoniei. Cei care discreditează subiectul concurenţei japoneze şi vorbesc arogant despre superioritatea intelectului occidental, trec cu vederea complet că mobilitatea capitalului este de aşa natură că poate fi transferat cu uşurinţă către ţări unde se poate obţine forţă de muncă ieftină, aşa că tot ce e necesar este ca minţile luminate din America şi din Europa să inventeze maşini, iar proprietarii de capital le pot cumpăra şi transfera în ţări unde acestea pot fi puse în funcţiune foarte ieftin”.

Distinsul Robert P. Porter, la care ne-am referit mai sus, a trimis cu câtva timp în urmă un articol la North American Review, în care arată că, în ciuda taxei Statelor Unite pe bunurile fabricate în străinătate, japonezii pătrund rapid în industria Statelor Unite. Ei pot face acest lucru datorită (1) forţei de muncă ieftine şi răbdătoare şi (2) avantajului de sută la sută al standardului lor în argint asupra ((346)) standardului în aur al ţărilor civilizate, care depăşeşte cu mult orice taxă protectoare care ar fi considerată posibilă.

Dăm câteva extrase din articolul în discuţie, după cum urmează:

„Japonezii, metaforic vorbind, au aruncat mănuşa pieţei americane şi provoacă munca şi capitalul nostru cu produse care prin excelenţă şi preţ mic par pentru moment să sfideze concurenţa, chiar cu cele mai recente utilaje pentru economisirea forţei de muncă la îndemână”.

După ce prezintă un tabel statistic cu diferitele articole japoneze importate de Statele Unite, el zice:

„În ultimele câteva luni am vizitat districtele din Japonia şi am inspectat industriile raportate în tabelul de mai sus. Creşterea exporturilor de textile, care a crescut cu mai mult de patruzeci de ori în zece ani, se datorează faptului că Japonia este o ţară de ţesători”.

Japonezii, se pare, trimit cantităţi mari de mătase ieftină şi tot felul de produse ieftine în America, dar ceea ce au făcut este ca nimic faţă de ceea ce au de gând să facă:

„Japonezii fac toate pregătirile, prin formarea de bresle şi asociaţii, ca să îmbunătăţească calitatea şi să crească uniformitatea produselor lor”.

Cu acea ocazie d-nul Porter a sugerat că filaturile de bumbac din Lancashire, Anglia, care n-au nici o protecţie, sunt condamnate. În Japonia, zice el,

„Toarcerea bumbacului a dat de lucru în 1889 la numai 5.394 de femei şi 2.539 de bărbaţi. În 1895 peste 30.000 de femei şi 10.000 de bărbaţi au fost angajaţi în filaturi care în privinţa echipamentului şi a producţiei sunt egale celor din oricare ţară. Amplasarea viitoare a industriei bumbacului, cel puţin ca să satisfacă comerţul asiatic, este obligată să fie în China şi Japonia. Anglia este condamnată în privinţa acestei ramuri şi nimic n-o poate salva — nici chiar bimetalismul, cum îşi imaginează unii. Fabricile de bumbac se înmulţesc rapid, atât în Osaka cât şi în Şanhai, şi numai experienţa reală timp de câţiva ani va demonstra care din aceste locuri este mai bun. ((347)) Potrivit judecăţii mele, după o examinare atentă a fiecărui punct din costul de producţie, locul mai bun este Japonia.

Dacă Japonia ar prelua industria articolelor de lână şi de camgarn cum a făcut cu bumbacul, ţesătorii ei ar putea face Europei şi Americii unele surprize şi i-ar ului pe cei care pretind că concurenţa japoneză nu este importantă. O ofertă constantă de lână ieftină din Australia face posibil acest lucru, în timp ce mostrele de stofă de lână şi de camgarn şi articolele de îmbrăcăminte japoneze pe care le-am examinat când eram acolo arată că în această ramură a textilelor japonezii sunt acasă la ei, la fel ca în mătase şi bumbac. Ei fac treabă bună şi în ţesăturile fine de in, chiar dacă până acum cantităţile produse sunt mici.

Afluxul neaşteptat de umbrele japoneze, exportate pe an undeva pe la 2.000.000, a produs nelinişte printre producătorii de umbrele din Statele Unite”.

Japonezii înşişi nu ezită să se laude cu triumful lor apropiat în „războiul industrial”. D-nul Porter a spus:

„Când am fost în Japonia am avut plăcerea să întâlnesc, printre alţi oameni de stat şi oficiali, pe d-nul Kaneko, Ministru Adjunct al Agriculturii şi Comerţului. L-am găsit a fi un om cu pătrundere şi prevedere, şi cu mare experienţă în problemele economice şi statistice. Educat la una din marile universităţi europene, el este în pas cu spiritul veacului în tot ce este legat de Japonia şi de viitorul ei industrial şi comercial”.

După aceea d-nul Kaneko a ţinut un discurs la Camera de Comerţ, în care a spus:

„Se ştie că filatorii de bumbac din Manchester îAngliaş au spus că în timp ce anglo-saxonii au trecut prin trei generaţii înainte să fi devenit mâini îndemânatice şi apte pentru toarcerea bumbacului, japonezii au câştigat îndemânarea necesară în această industrie în zece ani, iar acum au avansat la un stadiu unde au întrecut în îndemânare pe cei din Manchester”.

Cităm un comunicat din San Francisco, după cum urmează:

„D-nul Oshima, director tehnic al unei viitoare fabrici de oţel din Japonia, însoţit de patru ingineri japonezi, a sosit ((348)) cu vaporul Rio de Janeiro din Yokohama. Ei sunt într-un turneu de vizitare a marilor fabrici de oţel din America şi Europa, şi sunt însărcinaţi să cumpere o uzină la preţul de 2.000.000 $. Ei spun că vor cumpăra acolo unde vor putea cumpăra cea mai bună şi cea mai ieftină. Uzina trebuie să aibă o capacitate de 100.000 de tone. Ea va fi construită pe terenurile carbonifere din sudul Japoniei, şi vor fi produse atât oţelul Martin, cât şi Bessemer.

D-nul Oshima a spus: «Noi vrem să punem naţiunea noastră acolo unde îi este locul cuvenit, în frunte, ca o naţiune producătoare. Vom avea nevoie de o cantitate mare de oţel şi nu vrem să depindem de nici o ţară în privinţa lui»”.

Înaintând aproape după Japonia vine India, cu populaţia ei de 250.000.000 şi cu industriile ei în creştere rapidă; iar apoi vine noua Republică Chineză cu cei 400.000.000 ai ei, trezită prin răzvrătirea ei recentă la o recunoaştere a civilizaţiei apusene, care i-a permis Japoniei cu numai 40.000.000 s-o cucerească. Fostul prim-ministru al Chinei, Li Hung Chang, cu câţiva ani în urmă a făcut un turneu în lume, negociind instructori americani şi europeni pentru poporul său, şi a exprimat liber intenţia sa de a inaugura reforme în fiecare departament. Acesta este omul care l-a impresionat atât de mult pe generalul U. S. Grant în turneul său prin lume, şi pe care acesta l-a declarat, după judecata sa, unul din cei mai capabili oameni de stat din lume.

Semnificaţia acestei apropieri a marginilor pământului este că manufacturierii britanici, americani, germani şi francezi vor avea în curând drept concurenţi oameni care până recent au fost clienţi excelenţi; concurenţi ale căror facilităţi superioare, nu numai că-i vor scoate curând afară de pe pieţele străine, ci şi le vor invada pieţele interne; concurenţi care vor lua astfel munca din mâinile muncitorilor lor şi-i vor lipsi de lux, şi chiar le vor lua pâinea de la gură datorită concurenţei salariale. În vederea acestora, nu este de mirare că împăratul german a ilustrat naţiunile Europei îngrozite de un spectru care se ridică din Orient şi ameninţă cu distrugerea civilizaţiei.

((349))

Dar acesta nu poate fi ţinut în frâu. Face parte din inevitabil, pentru că operează sub legea Cererii şi Ofertei, care spune: Cumpără ce poţi mai bun la cel mai scăzut preţ posibil — muncă şi mărfuri. Singurul lucru care poate întrerupe, şi va întrerupe şi va opri presiunea începută acum, şi care trebuie să devină mai severă atâta vreme cât continuă legea egoismului, este remediul pe care l-a pregătit Dumnezeu — Împărăţia lui Dumnezeu cu legea ei nouă şi cu reorganizarea completă a societăţii pe bazele iubirii şi echităţii.

Dacă cei din Europa şi din America au avut ca clienţi întreaga lume, nu numai pentru ţesături, ci şi pentru maşini, şi totuşi au ajuns la un loc unde oferta să fie mai mare decât cererea şi unde milioane din populaţia lor să caute în zadar de lucru, chiar şi cu salarii mici, care este perspectiva lor pentru viitorul apropiat când mai mult decât dublul numărului actual vor fi concurenţi? Sporul natural va creşte de asemenea dilema. Această perspectivă n-ar fi atât de nefavorabilă, atât de întunecată, atât de fără speranţă, dacă n-ar fi faptul că aceşti aproape şapte sute de milioane de concurenţi noi sunt cei mai supuşi, mai răbdători şi mai economi oameni care se pot găsi în lume. Dacă muncitorii europeni şi americani pot fi controlaţi de Capital, cu mult mai mult pot fi controlaţi aceştia, care nau cunoscut nimic altceva decât ascultare de stăpâni.

Perspectiva muncii În Anglia

D-nul Justin McCarthy, scriitor englez renumit, a declarat odată într-un articol din Cosmopolis:

„Relele sărăciei şi ale lipsei de locuri de muncă ar trebui să dea mai mare alarmă în inima Angliei decât orice alarmă despre invazia străină. Dar oamenii de stat englezi n-au luat niciodată în serios acea eroare, sau nici măcar nu şi-au făcut griji în legătură cu ea. Chiar şi acel necaz produs de disputele între angajatori şi muncitori — greva pe de-o parte şi închiderea fabricii pe de alta — a fost permis să continue fără nici o încercare reală de remediere legislativă. Motivul este că se ((350)) permite să ne absoarbă atenţia orice subiect, mai degrabă decât cel al stării propriului nostru popor”.

Se raportează că acum câţiva ani Keir Hardie (membru al parlamentului şi lider sindical) a spus într-un interviu:

„Sindicalismul este pe o cale rea în Anglia. Uneori mă tem că este practic mort. Noi, muncitorii, aflăm că capitalul îşi poate folosi banii în organizare, şi folosindu-i ne înving. Manufacturierii au învăţat un mod de a învinge pe oameni şi oamenii sunt neajutoraţi. Sindicatele de mult n-au câştigat nici o grevă importantă în Londra. Multe din sindicatele care au fost odată mari sunt fără putere. Acest lucru este în special adevărat cu privire la docheri. Vă amintiţi marea grevă a docherilor? Ei bine, a ucis sindicatul care a făcut-o şi n-a ajutat pe oameni deloc. Situaţia sindicatelor din Londra este întristătoare.

Partidul Laburist Independent este socialist. Noi nu vom fi satisfăcuţi cu altceva decât cu socialismul, socialismul municipal, socialismul naţional, socialismul industrial. Noi ştim ce vrem, şi toţi îl vrem. Nu vrem să luptăm pentru el, dar dacă nu-l putem obţine în alt mod, atunci vom lupta, şi când vom lupta, vom lupta cu hotărâre. Obiectivul declarat al Partidului Laburist Independent este să producă o federaţie industrială, bazată pe socializarea pământului şi a capitalului industrial. Noi credem că diviziunile politice naturale trebuie să fie pe criterii economice.

Dintre relele sistemului actual, aş zice că cea mai mare apăsare asupra muncitorilor britanici este neregularitatea şi nesiguranţa locului de muncă. Poate ştiţi că am făcut din această chestiune una specială şi ştiţi că expun fapte când spun că în insulele britanice sunt peste 1.000.000 de adulţi apţi de muncă, care nu sunt nici beţivi, nici pierde-vară, nici sub inteligenţa medie, dar care n-au loc de muncă, fără să aibă vreo vină, şi care nu pot nicidecum să găsească de lucru. Salariile par să fie mai mari decât cu o jumătate de secol în urmă, dar când se ia în considerare timpul pierdut din lipsa locului de muncă, se constată că starea muncitorului s-a ((351)) deteriorat. Un salariu mic, stabil, aduce mai mare confort decât o sumă mai mare câştigată neregulat. Dacă fiecărui muncitor i s-ar asigura dreptul de a câştiga un salariu cu care să poată trăi, cele mai multe din chestiunile care ne supără ar fi rezolvate prin proces natural. Situaţia este desigur tristă. În timpul recentei vremi îngrozitor de reci s-au deschis acţiuni de ajutorare în care oamenii puteau lucra patru ore la măturarea străzilor, la şase bănuţi pe oră. Mii de oameni s-au adunat la poartă la ora 4 dimineaţa pentru a fi în faţă. Au stat acolo tremurând şi dârdâind în frig, aproape morţi de foame şi plini de disperare, până la ora 8 când s-a deschis poarta. Goana care a urmat a fost aproape o răscoală. Oamenii au fost literalmente călcaţi în picioare în acea oribilă bătaie pentru ocazia de a câştiga doi şilingi (48 de cenţi). Locul a fost distrus. Oamenii flămânzi, în masă compactă, împinşi de miile din spatele lor, au distrus zidurile şi porţile în neliniştea lor pentru a găsi de lucru. Aceşti oameni nu erau deloc pierde-vară.

Plata medie a muncii necalificate în Londra, chiar şi atunci când se menţine la standardul sindicatelor, este de numai şase bănuţi pe oră. În provincii este mai puţin. Studiul atent a arătat că mai puţin de trei guinee pe săptămână nu va permite unei familii medii (doi adulţi şi trei copii) să se bucure de confortul obişnuit, fără să mai amintim articolele de lux. Foarte puţini muncitori din Anglia primesc această sumă sau ceva pe aproape. Norocos este muncitorul calificat care primeşte două guinee pe săptămână tot timpul anului, şi norocos este muncitorul necalificat care reuşeşte să câştige 24 de şilingi (5,84 $) la fiecare şapte zile, din care o treime trebuie să meargă pentru chirie. Astfel în clasele celor mai bine plătiţi muncitori familia se poate menţine numai la limita sărăciei. O perioadă foarte scurtă de inactivitate forţată este invariabil suficientă să-i tragă sub această limită. De aceea avem numărul mare de săraci.

Londra are acum peste 4.300.000 de persoane. Şaizeci de mii de familii (300.000 de persoane) au un venit săptămânal mai mic de 18 şilingi pe familie şi trăiesc într-o stare de ((352)) lipsă cronică. Unul la opt din populaţia totală a Londrei moare în atelierul de lucru sau în infirmeria atelierului. Unul la şaisprezece din populaţia actuală a Londrei este în acest moment un nevoiaş recunoscut. În fiecare zi 43.000 de copii merg la şcoli cu internat, fără să mănânce dimineaţa. Treizeci de mii de persoane n-au alte case decât camerele închiriate la 4 bănuţi sau sălile comune”.

Statisticile anterioare arată că vreo câţiva ani ar fi o îngăduinţă largă pentru extinderea acestei concurenţe. Astfel Atotputernicul aduce masele tuturor naţiunilor treptat la o înţelegere a faptului că mai curând sau mai târziu interesele uneia trebuie să fie şi interesele celeilalte — că fiecare trebuie să fie păzitorul fratelui său dacă vrea să-şi menţină bunăstarea.

Nu este înţelept şi nici drept a denunţa Capitalul pentru că face acelaşi lucru pe care Munca îl face şi l-a făcut întotdeauna — căutarea propriului avantaj. Într-adevăr, putem vedea că unii dintre săraci sunt tot atât de egoişti în inimă ca unii dintre bogaţi; ne putem chiar imagina că dacă unora dintre săraci li s-ar da poziţii de bogăţie, ei ar fi mai pretenţioşi şi mai puţin generoşi decât stăpânii lor actuali. De aceea, să nu urâm şi să nu denunţăm pe bogaţi, ci în loc de aceasta să urâm şi să denunţăm egoismul general şi individual care este răspunzător de condiţiile şi relele actuale. Şi detestând complet egoismul, să hotărască fiecare că prin harul Domnului va omorî (ucide) zilnic egoismul său înnăscut, şi va cultiva tot mai mult caracteristica opusă, a iubirii, şi astfel va fi conformat după chipul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul şi Domnul nostru.

Cuvintele profetice ale distinsului Joseph Chamberlain către muncitorii englezi

Să observăm cuvintele lui Joseph Chamberlain, fost Secretar pentru Colonii al Marii Britanii, şi unul dintre cei mai ageri oameni de stat din zilele noastre. Primind o delegaţie a pantofarilor şomeri care au venit să vorbească ((353)) în favoarea atelierelor municipale, el le-a arătat clar că ceea ce doreau ei nu-i ajuta de fapt decât temporar; că astfel de ateliere n-ar face decât să depăşească cererea şi ar lăsa fără muncă pe alţii care acum o duc destul de bine, şi că adevărata politică ar fi să se dezvolte comerţul cu lumea din afară şi astfel să se găsească clienţi pentru mai multe cizme, care ar aduce în grabă o cerere a serviciilor lor. El a spus:

„Ceea ce vreţi să faceţi voi nu este să schimbaţi atelierul în care se fac cizmele, ci să creşteţi cererea de cizme. Dacă puteţi obţine noi cereri de cizme, pot găsi de lucru nu numai cei care lucrează acum, ci şi cei care n-au de lucru. Acesta ar trebui să fie marele nostru obiectiv. Pe lângă punctul special la care mă refer, trebuie să vă amintiţi că, în general vorbind, marele leac pentru această dificultate a lipsei de lucru este să se găsească pieţe noi. Suntem împinşi afară din vechile pieţe (afară din pieţele neutre care obişnuiau să fie aprovizionate de Marea Britanie) de către concurenţa străină. În acelaşi timp, guvernele străine exclud în mod absolut produsele noastre de pe pieţele lor, şi dacă nu putem mări pieţele care sunt sub controlul nostru, sau să găsim unele noi, această problemă a lipsei de lucru, deja foarte serioasă, va deveni de cea mai mare importanţă posibilă, şi eu văd cele mai grave motive de nelinişte în privinţa complicaţiilor care pot urma. Pun problema în faţa voastră în aceşti termeni generali; dar vă rog, când auziţi critici în privinţa conduitei unui sau altui guvern, a unui sau altui comandant, legate de extinderea Imperiului Britanic, vă rog să aveţi în minte că nu este o chestiune de şovinism, ceea ce uneori sunteţi îndemnaţi să credeţi — nu este o chestiune de agresiune iraţională, ci este într-adevăr o chestiune de a continua să se facă ceea ce poporul englez a făcut întotdeauna — să-şi extindă pieţele şi relaţiile cu teritoriile pustii de pe pământ; şi dacă acest lucru nu se face, şi încă în mod continuu, sunt sigur că, grave cum sunt relele acum, va trebui să ne confruntăm nu peste mult timp cu urmări mult mai serioase”.

((354))

Agresiunea naţională legată de interesele industriale

Aici avem secretul agresiunii şi expansiunii imperialiste britanice. Nu este determinată numai de ideea de a da altor naţiuni conducători mai înţelepţi şi guverne mai bune, nici doar de o dorinţă după teritorii şi putere: este făcută ca parte a războiului comercial, a „războiului industrial”. Naţiunile se cuceresc, nu pentru jaf ca în vechime, ci pentru a le servi — pentru a le asigura comerţul. În această luptă Marea Britanie a avut succes; şi în consecinţă avuţia ei este enormă, şi este investită peste tot. Ca prima naţiune care a avut un surplus de producţie, ea a căutat mai întâi pieţe străine şi mult timp a fost fabrica de bumbac şi de fier a lumii din afara Europei. Trezirea mecanică ce a urmat războiului civil din 1865 din Statele Unite a făcut această ţară pentru un timp centrul atenţiei şi afacerilor lumii. Trezirea mecanică răspândită în toate naţiunile civilizate le-a îndreptat atenţia spre a găsi cerere din afară. Aceasta este concurenţa străină la care se referă d-nul Chamberlain. Toţi oamenii de stat văd ce arată el, şi anume, că pieţele lumii sunt repede aprovizionate şi că maşinile şi civilizaţia aduc în grabă timpul când nu vor mai fi pieţe externe. Şi după cum el în mod înţelept a declarat: „Grave cum sunt relele acum, va trebui să ne confruntăm nu peste mult timp cu urmări mult mai serioase”.

În 1896, d-nul Chamberlain, ca Secretar pentru Colonii al Imperiului Britanic, a primit în Londra delegaţi din coloniile britanice care veniseră de la mii de mile să discute cu el şi unii cu alţii în privinţa celor mai bune mijloace de confruntare cu concurenţa industrială. De când Marea Britanie a aflat că atelierele ei produceau mai multe mărfuri decât putea consuma populaţia şi că trebuia să-şi caute piaţă externă, ea a fost susţinătoarea Comerţului Liber şi desigur şi-a ţinut coloniile atât de aproape de politica comerţului ei liber, cât era posibil a fi practicat fără forţă. Această conferinţă a fost în vederea unui aranjament prin care Marea ((355)) Britanie şi multele ei colonii să ridice un zid de tarif protector în jurul lor, pentru a opri în mare măsură concurenţa Statelor Unite, Germaniei, Franţei şi Japoniei.

Cuceririle Franţei, Italiei şi Marii Britanii în Africa au însemnat acelaşi lucru; acela că ei simt războiul comercial sever, şi-l văd crescând, şi neapărat ar vrea să aibă nişte pieţe sub controlul lor. Următorul comunicat de presă este o dovadă cu privire la acest subiect:

„Washington, 9 iunie 1896: Luându-şi ca punct de plecare anunţul oficial al anexării Tambuctuului de către Franţa, un loc principal din ţinutul Djallon, un district mai mare decât statul Pennsylvania şi tot atât de fertil, Consulul Statelor Unite, Strickland, la Gorée-Dakar, a făcut un raport foarte interesant către Departamentul de Stat asupra pericolelor care ameninţă comerţul Statelor Unite cu Africa, datorită extinderii rapide a posesiunilor coloniale ale naţiunilor europene. El arată cum francezii, prin impunerea unei taxe discriminatorii de şapte procente pe produsele străine, au monopolizat pieţele coloniilor franceze, şi astfel au zdrobit comerţul avantajos şi în creştere de care Statele Unite se bucura deja în acea parte a lumii. El spune că acum a început procesul de fortificare a întregului continent african împotriva noastră prin tarife protectoare; căci, dacă chiar acum o naţiune poate face aceasta cu efect, restul vor trebui s-o facă în timp pentru a egaliza situaţia printre ele”.

Cu adevărat oamenii îşi dau sufletul de groază în aşteptarea celor ce vin pe pământ (în societate); şi ei se pregătesc, cum pot mai bine, pentru ceea ce văd venind.

Dar nimeni să nu presupună nici o clipă că maisusamintita „expansiune a Imperiului Britanic” şi a altor imperii de pe pământ, şi războiul general pentru comerţ, sunt introduse sau susţinute numai cu scopul asigurării locurilor de muncă pentru muncitorii englezi, italieni şi francezi. Nicidecum! Muncitorul este numai o anexă. Aceasta se întâmplă în ((356)) primul rând pentru a le permite capitaliştilor britanici să găsească noi câmpuri unde să-şi adune profituri şi să-şi „strângă comori în zilele din urmă”. Iac. 5:3.

Războiul social şi industrial În Germania

Herr Liebknecht, lider al Partidului Social-Democrat din Reichstagul German, care a vizitat Marea Britanie în iulie 1896, a acordat un interviu pentru coloanele londonezului Daily Chronicle, din care extragem cele ce urmează:

„«Partidul nostru Social-Democrat este cel mai puternic partid din Parlamentul German. La ultimele alegeri am avut 1.880.000 de voturi. Aşteptăm o divizare asupra chestiunii cheltuielilor pentru o flotă mare, pe care parlamentul n-o va aproba. La acele alegeri ne aşteptăm să avem încă un milion de voturi.»

«Şovinismul nu este foarte puternic în Germania?»

«Şovinismul nu există în Germania. Dintre toţi oamenii din Europa, germanii sunt cei mai sătui de militarism. Noi, socialiştii, suntem în fruntea mişcării împotriva lui.»

«Şi credeţi că această mişcare împotriva militarismului se extinde în toată Europa?»

«Sunt sigur de aceasta. În parlamentele Franţei, Germaniei, Belgiei, Italiei şi Danemarcei, deputaţii socialişti (şi avem destui în fiecare) duc o luptă de moarte împotriva lui. În acest an, când va avea loc Congresul Internaţional la Londra, toţi deputaţii socialişti prezenţi vor avea o adunare cu scopul stabilirii unei acţiuni comune. În privinţa Germaniei, ea este total ruinată de sistemul ei militar. Noi suntem o ţară nouă. Toate manufacturile noastre sunt noi, şi dacă trebuie să concurăm cu Anglia» —

«Atunci şi voi aveţi a vă plânge împotriva concurenţei străine?»

«Desigur că avem, numai că la noi este ceva foarte real. Noi n-avem, după cum vă voi arăta, nici o libertate a presei şi nici o libertate a adunărilor publice. Voi, dimpotrivă, le aveţi pe ambele, şi aşa justific eu faptul că sistemul economic actual este mai adânc şi mai ferm înrădăcinat în Anglia decât în ((357)) oricare altă parte; şi mai presus de orice, noi avem de luptat împotriva doctrinei dreptului divin al regilor, iar voi englezii aţi descoperit cu două sute de ani în urmă că dreptul divin al regilor şi libertatea politică pentru popor n-ar putea coexista.»

«Atunci aşteptaţi schimbări mari nu peste mult?»

«Da, aştept. Sistemul actual din Germania produce aşa o nemulţumire încât ele trebuie să vină.»

«Şi acum, puteţi să-mi spuneţi ceva despre poziţia economică a Germaniei? Aveţi o chestiune agrară acolo, după cum şi noi avem aici.»

«Noi avem în Germania cinci milioane de ţărani proprietari şi toţi aceştia merg spre ruină cât se poate de repede. Fiecare — şi eu folosesc cuvântul cum am fost informat — este ipotecat până la sau peste valoarea deplină a proprietăţii sale. Ţărănimea noastră trăieşte cu pâine făcută dintr-un amestec de secară şi ovăz. De fapt, hrana de orice fel este mai ieftină în Anglia decât în Germania.»

«Şi muncitorii voştri industriali?»

«Ca ţară industrială suntem numai la început. Sistemul nostru industrial actual datează numai din 1850, dar rezultatele lui ajung deja să fie mai mari decât în ţara voastră. Noi ne împărţim rapid în două clase — proletarii şi capitaliştii împreună cu moşierii. Clasele noastre de mijloc sunt literalmente eliminate de condiţiile economice care există. Ele sunt împinse spre clasele muncitoare, şi acestui lucru, mai mult decât oricărui altuia, îi atribui eu extraordinarul succes al partidului nostru.

Trebuie să vă amintiţi că noi nu avem două partide clar definite, aşa cum aveţi voi în Anglia. Noi, social-democraţii, lucrăm cu orice partid, dacă putem obţine ceva pentru noi. Noi avem numai trei partide mari: celelalte pot fi nesocotite. Este partidul nostru, Conservatorii şi Partidul Catolic de Centru. Conservatorii noştri sunt foarte diferiţi de-ai voştri. Ei vreau să se întoarcă la feudalism şi la reacţiunea de cel mai rău tip. Condiţiile economice despart Partidul de Centru, şi o parte trece la noi, iar restul merge la Conservatori. Şi apoi vom vedea ce se va întâmpla».

((358))

Herr Liebknecht a dat istoria mişcării socialiste. Rapiditatea creşterii social-democraţiei în Germania a fost cauzată de noutatea comercialismului industrial din acea ţară şi de concurenţa feroce cu care a trebuit să se confrunte Germania pentru a ţine pasul cu Anglia şi cu Franţa în lupta pentru supremaţie comercială”.

Se va observa că problemele care acest om capabil recunoaşte că-i apasă pe oameni şi cauzează necaz şi împărţirea lor în două clase — săracii şi bogaţii — sunt astfel clar declarate: (1) problema Agrară sau a pământului, care îi afectează în special pe agricultori; (2) problema Economică, sau a banilor, cuprinzând relaţia între Capital şi Muncă; (3) problema Industrială, sau a găsirii unui loc de muncă avantajos pentru mecanici — legată de concurenţa străină şi internă, de cerere şi ofertă etc. Acestea sunt aceleaşi probleme care dezorientează pe fiecare naţiune civilizată şi pregătesc pentru necazul mondial — revoluţia, anarhia — care se apropie — pregătitoare pentru Împărăţia Milenară.

Herr Liebknecht a fost delegat la Congresul Sindicatelor Muncitoreşti (din iulie 1896, la Londra). La acea Convenţie a fost scoasă următoarea rezoluţie:

„Că această adunare internaţională a muncitorilor (recunoscând că pacea între naţiunile lumii este o temelie esenţială a fraternităţii internaţionale şi a progresului uman, şi crezând că războaiele nu sunt dorite de popoarele de pe pământ, ci ele sunt cauzate de lăcomia şi egoismul claselor privilegiate, cu singurul scop de a obţine controlul pieţelor lumii în interesul lor propriu şi împotriva tuturor intereselor reale ale muncitorilor), prin aceasta declară că între muncitorii de diferite naţionalităţi nu există absolut nici o ceartă, şi că singurul lor duşman comun este clasa capitalistă şi moşierească, şi că singurul mod de a preveni războaiele şi de a asigura pacea este abolirea sistemului capitalist şi moşieresc al societăţii în care-şi au rădăcina războaiele, şi de aceea se angajează să lucreze ((359)) pentru singura cale prin care acest sistem poate fi răsturnat — socializarea mijloacelor de producţie, de distribuire şi de schimb; declară mai departe că până se va realiza aceasta, orice dispută între naţiuni să fie rezolvată prin arbitraj în loc de brutalitatea forţei armate; mai departe, recunoaşte că stabilirea unei Zile Internaţionale de Opt Ore pentru toţi muncitorii este cel mai apropiat pas spre emanciparea lor finală, şi îndeamnă guvernele tuturor ţărilor asupra necesităţii de a legaliza ziua de lucru de opt ore; şi, mai departe, considerând că clasa muncitoare poate să-şi asigure emanciparea economică şi socială numai prin preluarea mecanismului politic actual din mâinile clasei capitaliste; şi, considerând că în toate ţările un număr mare de bărbaţi şi toate femeile nu au dreptul la vot şi nu pot lua parte la acţiunile politice, această adunare a muncitorilor declară şi se angajează să depună toată străduinţa de a obţine sufragiul general”.

Omenirea atacată Încă dintr-o parte, uriaşii din aceste zile

Un alt rezultat al concurenţei a fost organizarea marilor corporaţii comerciale şi industriale. Acestea sunt elemente importante în pregătirea pentru „focul” care vine. În faţa acestor corporaţii uriaşe, micile magazine sunt rapid înlăturate, pentru că ele nu pot nici cumpăra nici vinde atât de avantajos ca marile concerne. Aceste concerne mari, la rândul lor, putând face mai multe afaceri decât există pentru ele, formează federaţii numite Trusturi. Acestea, iniţial organizate pentru a împiedica concurenţa să le distrugă pe toate în afară de cele mai mari de felul lor, se constată că lucrează foarte satisfăcător pentru cei al căror capital şi conducere le reprezintă; şi planul se răspândeşte — Marea Republică conducând lumea în această direcţe. Să observăm următoarea listă publicată în New York World, 2 septembrie 1896, sub titlul „Creşterea Trusturilor”.

((360))

„Lista celor 139 de federaţii pentru a reglementa producţia, a fixa preţurile, a monopoliza comerţul şi a fura poporul, sfidând legea”

 

Titlul Capitalul
Trustul cărnii de vită, preparare şi desfacere
Trustul zahărului, New York
Trustul plumbului
Trustul cauciucului
Trustul pânzei fine de cauciuc, New Jersey
Uniunea antracitului, Pennsylvania
100.000.000 $
75.000.000 $
30.000.000 $
50.000.000 $
12.000.000 $
*85.000.000 $
Trustul topoarelor
Trustul sârmei ghimpate, Chicago
Trustul biscuiţilor şi pişcoturilor
Trustul şuruburilor şi piuliţelor
Trustul cazanelor, Pittsburgh, Pa
Trustul boraxului, Pennsylvania
15.000.000 $
*10.000.000 $
12.000.000 $
*10.000.000 $
*15.000.000 $
*2.000.000 $
Trustul măturilor, Chicago
Trustul periilor, Ohio
Trustul nasturilor 
Trustul electrozilor de carbon, Cleveland
Trustul cartuşelor
Trustul sicrielor şi articolelor funerare
*2.500.000 $
*2.000.000 $
*3.000.000 $
*3.000.000 $
*10.000.000 $
*1.000.000 $
Trustul uleiului de ricin, St. Louis
Trustul celuloidului
Trustul ţigaretelor, New York
Trustul laptelui condensat, Illinois
Trustul lingourilor de aramă
Trustul foilor de cupru
500.000 $
8.000.000 $
25.000.000 $
15.000.000 $
*20.000.000 $
*40.000.000 $
Trustul funiilor — New Jersey
Trustul olăriei
Trustul docului de bumbac
Trustul uleiului din sămânţă de bumbac
Uniunea aţei de bumbac, New Jersey
Trustul articolelor electrice
35.000.000 $
*15.000.000 $
10.000.000 $
20.000.000 $
7.000.000 $
*10.000.000 $
Trustul sticlei optice, Pennsylvania
Trustul borcanelor pentru fructe
Trustul fier-oţelului galvanizat, Penn
Trustul mănuşilor, New York
((361))
Trustul secerătoarelor
 8.000.000 $
*1.000.000 $
*2.000.000 $
 *2.000.000 $

*1.500.000 $
Trustul balamalelor
Trustul fibrelor călite
Trustul pergamoidului
Trustul varului
Trustul uleiului de in
Trustul litografiei, New Jersey
1.000.000 $
500.000 $
*500.000 $
*3.000.000 $
18.000.000 $
11.500.000 $
Trustul cercurilor pentru roţile de locomotivă
Uniunea marmurei
Trustul chibriturilor, Chicago
Trustul marochinului
Trustul fulgilor de ovăz, Ohio
Trustul linoleumului
*2.000.000 $
*20.000.000 $
 8.000.000 $
*2.000.000 $
*3.500.000 $
*3.500.000 $
Trustul pungilor de hârtie
Trustul smoalei
Trustul sticlei de geam, Pittsburgh, Pa
Trustul tacâmurilor de buzunar
Trustul pudrei
Trustul conservanţilor, Virginia de Vest
2.500.000 $
*10.000.000 $
*8.000.000 $
*2.000.000 $
1.500.000 $
*8.000.000 $
Trustul celulozei 
Trustul orezului, Chicago
Trustul seifurilor
Trustul sării 
Trustul pietrei de nisip, New York
Trustul articolelor sanitare, Trenton, N. J.
*5.000.000 $
2.500.000 $
2.500.000 $
*1.000.000 $
*1.000.000 $
3.000.000 $
Trustul hârtiei abrazive
Trustul tocurilor, uşilor, jaluzelelor
Trustul ferăstraielor, Pennsylvania
Trustul manualelor şcolare, New York
Trustul mobilei şcolare, Chicago
Trustul ţevii de canalizare
*250.000 $
*1.500.000 $
5.000.000 $
*2.000.000 $
15.000.000 $
2.000.000 $
Trustul fuselor de lemn
Trustul topitorilor, Michigan
Trustul săpunului
Trustul aparatelor pentru sifon, Trenton, N. J.
Trustul depănătoarelor, bobinelor şi suveicilor
Trustul buretelui
Trustul amidonului — Kentucky
((362))
60.000 $
*500.000 $
*500.000 $
3.750.000 $
2.500.000 $
*500.000 $
10.000.000 $
Trustul comercianţilor de oţel
Trustul şinelor de oţel
Trustul plitelor pentru sobe, Grand Rapids, Mich.
Trustul cartonului din paie, Cleveland, Ohio
Trustul oţelului structural 
Trustul maşinilor pentru dărăcit
25.000.000 $
*60.000.000 $
200.000 $
*8.000.000 $
*5.000.000 $
*200.000 $
Trustul tablei de oţel
Trustul pietrelor de mormânt
Trustul cuferelor
Trustul ţevilor
Trustul literelor de tipar
Trustul umbrelelor
*2.000.000 $
100.000 $
*2.500.000 $
1.500.000 $
 6.000.000 $
*8.000.000 $
Trustul sobelor cu abur
Trustul tapetului de perete, New York
Trustul ceasurilor 
Trustul roţilor
Trustul bicelor
Trustul sticlei de geam
*1.000.000 $
20.000.000 $
30.000.000 $
*1.000.000 $
*500.000 $
*20.000.000 $
Trustul sârmei
Trustul şuruburilor de lemn
Trustul pălăriilor de lână, New Jersey
Trustul hârtiei de împachetat
Trustul pinului galben
Trustul pielii lăcuite
*10.000.000 $
*10.000.000 $
 *1.500.000 $
*1.000.000 $
*2.000.000 $
5.000.000 $
Uniunea vopselelor şi chimicalelor
Trustul cherestelei 
Federaţia sării brute
Uniunea antrepozitelor navale
Trustul sticlei verzi
Trustul locomotivelor
*2.000.000 $
*2.000.000 $
5.000.000 $
*1.000.000 $
*4.000.000 $
*5.000.000 $
Uniunea plicurilor
Trustul panglicilor
Trustul fierului şi cărbunelui
Trustul presei pentru bumbac
Trustul ţintelor metalice
Trustul storcătoarelor de rufe
5.000.000 $
*18.000.000 $
10.000.000 $
*6.000.000 $
*3.000.000 $
*2.000.000 $
Trustul lopeţilor pentru zăpadă
Trustul ligii fierului
((363))
Trustul cutiilor de carton
Trustul cărbunelui bituminos
Trustul alcoolului
*200.000 $
*60.000.000 $

 *5.000.000 $
*15.000.000 $
*5.000.000 $
Trustul confecţionerilor
Trustul gazului
Trustul acizilor
Trustul ţesăturii de Manilla
Trustul Carnegie
Trustul oţelului de Illinois
*2.000.000 $
*7.000.000 $
*2.000.000 $
*2.000.000 $
25.000.000 $
*50.000.000 $
Trustul alamei
Uniunea hameiului
Trustul făinii, New York
Trustul culegătorilor americani de porumb
Uniunea cărnii de porc, Missouri
Uniunea cărbunelui de Colorado
10.000.000 $
*500.000 $
7.500.000 $
*50.000.000 $
*20.000.000 $
20.000.000 $
Uniunea înălbitorilor
Uniunea vopselei, New York
Trustul hrişcăi, New Jersey
Uniunea blănurilor, New Jeresey
Trustul şerveţelelor de hârtie
Trustul maşinilor de înregistrat
*10.000.000 $
*2.000.000 $
5.000.000 $
10.000.000 $
*10.000.000 $
*10.000.000 $
Trustul de vest al făinii
Uniunea oţelului şi fierului 
Uniunea electrică nr. 2
Trustul cauciucului nr. 2
Federaţia tutunului
Capital total
10.000.000 $
 4.000.000 $
1.800.000 $
7.000.000 $
 2.500.000 $
1.507.060.000 $

 

*estimativ

Acelaşi număr al aceluiaşi jurnal remarcă puterea şi tendinţa unuia dintre aceste trusturi în următorul editorial, sub titlul „Ce înseamnă progresul cărbunelui”:

„Creşterea de 1,50 $ a preţului tonei de antracit înseamnă că unsprezece membri ai Trustului Cărbunelui vor pune în buzunar nu mai puţin de cincizeci şi poate mai mult de şaizeci de milioane de dolari. Pe baza concurenţei din toamna trecută şi a preţurilor corecte care au rezultat, aceşti bani aparţin de drept celor care folosesc cărbune.((364))

Creşterea enormă a preţului cărbunelui înseamnă că mulţi producători care aveau de gând să înceapă iarăşi în această toamnă nu pot face astfel fiindcă nu pot adăuga un procent atât de mare la preţul produsului lor şi totuşi să concureze cu cei care iau cărbune la preţurile naturale. Înseamnă că mulţi producători vor tăia din salarii ca să compenseze această creştere a preţului de producţie. Înseamnă că fiecare gospodar cu mijloace moderate va tăia ceva din luxul sau din confortul său modest. El trebuie să cumpere cărbune, şi deoarece reprezentanţii pe care el i-a ajutat să fie aleşi nu vor pune legea în aplicare, el va trebui să plătească preţurile trustului. Înseamnă că cei săraci vor trebui să cumpere mai puţin cărbune. Preţurile vechi erau destul de apăsătoare. Preţurile noi sunt extrem de restrictive. Şi astfel săracii vor trebui să tremure în iarna viitoare.

Pe de o parte este mai mult lux pentru puţini. Pe de altă parte este disconfort şi în mii de cazuri suferinţă clară pentru cei mulţi. Între cele două este legea călcată şi dezonorată”.

Să luăm o altă ilustraţie a puterii trusturilor. În primăvara lui 1895 s-a format Trustul Legătoarelor de Bumbac. (Legătoarea de bumbac este o bandă simplă de fier folosită pentru legarea bumbacului în baloturi.) Preţul la vremea aceea era de şaptezeci de cenţi la o sută. În anul următor trustul s-a gândit să facă ceva profit în plus şi a crescut preţul la 1,40 $ la o sută — atât de aproape de timpul balotării bumbacului încât legătoarele străine să nu poată fi importate la timp.

Nu toate trusturile au abuzat de puterea lor; poate că nu li s-au oferit tuturor ocazii favorabile, dar nimeni nu va contesta că „oamenii de rând”, masele, sunt în mare pericol de prejudiciu din partea acestor corporaţii uriaşe. Toţi ştiu pentru ce să se teamă de puterea şi egoismul dintr-un individ, şi aceste trusturi „uriaşe” au nu numai putere şi influenţă imens mai mare decât indivizii, ci în plus, ele n-au conştiinţă. A devenit proverbial că „corporaţiile n-au suflet”.

Extragem ca ilustraţie următorul comunicat către Pittsburgh Post:

((365))

Profiturile trusturilor

„New York, 5 noiembrie 1896 — Reprezentanţii pentru lichidare a Trustului Standard Oil s-au întâlnit astăzi şi au declarat dividendul obişnuit trimestrial de 3 $ pe acţiune şi 2 $ pe acţiune în plus, plătibili la 15 decembrie. Emisia totală iniţială de certificate a Trustului Standard Oil a fost 97.250.000 $. În timpul anului fiscal care tocmai se încheie a fost declarat 31 % în dividende, totalizând o distribuţie a câştigurilor în sumă de 30.149.500 $. În aceeaşi perioadă, Compania Americană de Rafinare a Zahărului, cunoscută ca Trustul Zahărului, a plătit 7.023.920 $ în dividende. Pe lângă aceste plăţi ale câştigurilor către acţionari, se spune că trustul are un surplus la zahărul brut, note de încasat şi numerar în sumă de aproximativ 30.000.000 $”.

Acelaşi ziar, exprimând apoi punctul de vedere al editorilor, a spus după cum urmează:

„Trustul Cuielor şi Sârmei a fost probabil una din cele mai ticăloase combinaţii pentru a jefui şi a stoarce bani de la oameni, care a fost vreodată înfiinţată în această ţară. El a sfidat legea, a mituit, a intimidat şi a ruinat pe concurenţi, şi a stăpânit cu puteri autocrate comerţul. După ce a făcut aceasta şi a ridicat preţurile de la 200 la 300 la sută, a împărţit milioanele printre membrii săi. Nu-i nici o anarhie aici, desigur. De fapt anarhiştii sunt cei care protestează împotriva unui asemenea jaf şi sfidare a legii. Cel puţin aşa gândeşte d-nul A. C. Faust din New Jersey, de la Trustul Cuielor, care scrie pentru The World, că expunerea enormităţilor trustului «alimentează flacăra nemulţumirii populare». Aceasta duce lucrurile la un punct sensibil. Trusturile ilegale şi jefuitoare trebuie să fie îngăduite să aibă mână liberă, şi încercările de a le ţine în frâu nu trebuie să fie tolerate fiindcă ele «alimentează flacăra nemulţumirii populare». Pe de o parte avem poporul ţării, iar pe de altă parte avem pe tâlharii autorizaţi — trusturile. Dar nu trebuie să fie nici o demascare sau protest, altfel «flacăra nemulţumirii populare» va da de furcă trusturilor. Ar putea neruşinarea şi aroganţa să meargă mai departe?

((366))

Trustul Cărbunelui la produsul antracit jefuieşte acum poporul la rata de cincizeci de milioane de dolari pe an printr-un preţ ridicat, de 1,50 de dolari la tonă. Rev. Dr. Parkhurst a prezentat omagiile sale acum câteva zile acestei anumite bande prin cuvintele: «Dacă companiile sau uniunile sau trusturile cărbunelui îşi folosesc puterea în scopul scurgerii în vistieria lor a cât pot sau cât îndrăznesc de mult din banii săracului, spre sărăcirea săracilor, spre reducerea confortului lor sau spre stoarcerea curenţilor sănătăţii şi vieţii, atunci astfel de companii sunt

Posedate de demonul furtului şi al crimei.

Şi aceasta se aplică la fel de mult atât la negustorii de cărbune cât şi la negustorii de orice altă marfă».

În timp ce Rev. Dr. Parkhurst le denunţa ca «posedate de demonul furtului şi al crimei», un alt predicator din New York, Rev. Dr. Heber Newton, către turma din stranele de catifea şi de milionari, a lăudat trusturile ca parte necesară şi benefică a civilizaţiei noastre care avansează”.

În ceea ce priveşte căderea bruscă a preţului şinelor de oţel, de la 25 $ la 17 $ pe tonă, Allegheny Evening Record a spus:

„Marele «Cartel al oţelului», format pentru a menţine preţurile ridicate, este practic strivit. Această combinaţie uriaşă de capital şi de putere, făcută să controleze producţia uneia din cele mai mari industrii din America, să urce sau să coboare preţurile prin simplul ei mandat, să taxeze pe consumatori la buna ei plăcere, şi până la limita eficienţei, urmează să fie înghiţită de o combinaţie şi mai uriaşă, şi mai puternică, şi mai bogată. Rockefeller şi Carnegie au pus mâna pe industria oţelului din America. Evenimentul este epocal. Tăierea preţului la şinele de oţel de la 25 $ la 17 $ pe tonă, cea mai mică cifră la care s-au vândut vreodată, marchează o eră în economia ţării. Până acum este un caz în care un trust înghite pe altul, iar căile ferate câştigă.

Putem spune liniştiţi că nici d-nul Rockefeller, nici d-nul Carnegie n-au fost conduşi în marea lor întreprindere de vreun considerent sentimental faţă de public. Ei au văzut o şansă de a zdrobi concurenţa şi s-au folosit de ea. Acum ei posedă cea mai remarcabilă sursă de aprovizionare din lume, lanţul Mesaba, deasupra ((367)) Duluthului, descris ca regiunea unde nu trebuie să se sape cu mare cheltuială, ci numai să se ia minereul de la suprafaţă. Rockefeller şi-a întărit avantajul prin asigurarea acestei surse de aprovizionare, construind o flotă de barje de capacitate imensă pentru a transporta această materie primă la docurile Lacului Erie. Când şi-a completat ciclul prin alianţa cu Carnegie, cu furnalele şi fabricile lui, „Asociaţia producătorilor de şine de cale ferată” era la mila sa. Toată afacerea a fost realizată printr-o combinare măiestrită a mijloacelor existente. Rezultatul actual cel puţin, este un beneficiu pentru mulţi oameni. Dacă domnii Rockefeller şi Carnegie, luând această mare putere în mâinile lor, vor fi mulţumiţi să obţină profituri rezonabile şi să lase publicul să beneficieze, sau, odată ce vor zdrobi pe împotrivitorii lor îşi vor folosi puterea pentru o jecmănire nemiloasă, aceasta este o mare problemă. Faptul că ei au puterea este o ameninţare în sine”.

Chestiunea următoare a circulat larg pe vremea aceea, dar este vrednică de remarcat aici în analizarea acestui subiect:

„Kansas City, 26 noiembrie 1896 — Fostul guvernator, David R. Francis, acum Secretar la Interne, a trimis următoarea scrisoare unui grup de susţinători ai standardului în aur, care au avut un banchet aseară la Hotelul Midland:

«Departamentul de Interne, Washington, D. C., 19 noiembrie 1896

Domnilor: Tocmai am primit invitaţia voastră din data de 25, şi regret că nu pot lua parte la ratificarea în această seară a victoriei banilor siguri. ... Dacă nu se aplică ceva legislaţie ca să controleze influenţa crescută a bogăţiei şi să limiteze puterile trusturilor şi monopolurilor, va fi o revoltă a poporului înainte de încheierea acestui secol, care va pune în pericol înseşi instituţiile noastre.»

David R. Francis”.

Cele ce urmează au fost extrase din Spectator, din Londra:

„Avem în mâna noastră o decizie dată de judecătorul Russell, de la Curtea Supremă din New York, care arată până la ce limită este împins în Statele Unite sistemul «Trust», sau sistemul folosirii capitalului pentru a crea monopoluri. A fost formată o Asociaţie Naţională a Farmaciştilor Angrosişti, care include în Uniune pe aproape fiecare comerciant mare de ((368)) medicamente şi care fixează preţul medicamentelor. Dacă vreun comerciant privat vinde sub preţul Asociaţiei, aceasta din urmă previne toată breasla prin scrisoare circulară să nu facă afaceri cu el, şi de regulă reuşeşte să ruineze afacerea firmei refractare. Compania John D. Park şi Fiii a hotărât să se împotrivească dictatului şi a solicitat o impunere judecătorească, ce a fost refuzată în acel anumit caz, dar a fost acceptată ca principiu general, toţi oamenii fiind sfătuiţi să se abţină de a «conspira» să fie impusă «o constrângere a comerţului». Acest caz este extrem, fiindcă este clar că un Trust de felul acesta se joacă, sau se poate juca, cu viaţa umană. Nu are mare importanţă dacă ei cresc preţul medicamentelor brevetate, ceea ce pare a fi doleanţa specifică, cu o guinee la picătură; dar să presupunem că fac inaccesibile celor săraci medicamente precum chinina, opiul sau laxativele. Ne vom aminti că urmaşii d-lui Bryan pun sistemul Trusturilor în fruntea acuzaţiilor lor împotriva capitalului, iar cazurile ca acestea le dau o bază de argumentare”.

Trusturile În Anglia

Deşi trusturile ar putea fi considerate o invenţie americană, cităm cele ce urmează din Spectator, din Londra, arătând că ele nu sunt exclusiv americane. Scriitorul spune:

„Trusturile încep să pună stăpânire pe unele din industriile noastre britanice. În prezent există — cu centrul în Birmingham — o federaţie sau trust pentru producerea paturilor metalice în toată Marea Britanie, care este atât de înţelept aranjată încât este practic imposibil ca unul dinafară să înceapă să producă paturi de alamă sau de fier dacă nu intră în federaţie, şi chiar atunci, el trebuie să ceară să fie admis, ceea ce probabil îi va fi refuzat. Dacă însă ar încerca să înceapă independent, el n-ar putea să-şi cumpere materia primă sau să găsească muncitori care cunosc meseria, deoarece toţi producătorii de fier şi de alamă pentru paturi s-au înţeles să furnizeze numai pentru federaţie, iar muncitorii sunt obligaţi de sindicatul lor să lucreze numai pentru producătorii care aparţin la aceasta. Consumatorii trebuie prin urmare să se ((369)) bazeze numai pe concurenţa străină dacă este ca preţurile să fie menţinute mici. Acest trust al paturilor are în prezent succes, de aceea multe industrii locale îi copiază exemplul”.

Controlând capital de sute de milioane de dolari, aceste federaţii sau trusturi sunt într-adevăr uriaşi; şi dacă lucrurile continuă câţiva ani aşa cum au fost în ultimii douăzeci de ani, curând ele vor controla lumea cu pârghia financiară. Curând vor avea puterea, nu numai să dicteze preţurile bunurilor consumate de lume, ci, fiind angajatorii principali ai forţei de muncă, ele vor avea controlul salariilor.

Este adevărat, aceste combinaţii de capital au realizat în trecut mari întreprinderi, pe care persoane individuale nu lear fi putut realiza aşa de repede şi aşa de bine. Într-adevăr, întreprinderile corporative private şi-au asumat riscuri şi au depăşit riscuri pe care publicul le-ar fi condamnat şi le-ar fi respins dacă ar fi fost întreprinse de guvern. Să nu fim înţeleşi că expunem marile acumulări de capital spre condamnarea generală; dar arătăm că experienţa din fiecare an creşte nu numai puterea lor financiară, ci şi agerimea lor, şi că ne apropiem rapid de punctul unde interesele poporului şi chiar libertăţile îi sunt ameninţate, dacă într-adevăr nu suntem deja acolo. Fiecare spune: Trebuie să se facă ceva! Dar ce să se facă nimeni nu ştie. Faptul este că omenirea neajutorată este la mila acestor rezultate uriaşe ale sistemului social actual egoist şi singura speranţă este Dumnezeu.

Este adevărat, de asemenea, că aceşti uriaşi sunt conduşi de obicei de oameni capabili care până acum par dispuşi în general să-şi folosească puterea cu moderaţie. Totuşi, puterea este concentrată; iar capacitatea, condusă în principal de egoism, este posibil ca din când în când să strângă şuruburile asupra slujitorilor şi asupra publicului când ocaziile permit şi când împrejurările sunt favorabile.

Aceşti uriaşi ameninţă acum familia umană aşa cum uriaşii literali au ameninţat-o cu mai bine de patru mii de ani în urmă. Acei uriaşi au fost „oameni cu renume” — oameni cu capacitate şi înţelepciune uimitoare, mai presus ((370)) de rasa decăzută a lui Adam; aceştia au fost o rasă hibridă, rezultatul unei noi puteri de viaţă unite cu tulpina adamică.* Aşa este şi cu aceşti uriaşi moderni asociaţi: ei sunt mari, puternici şi şireţi, până la măsura care descurajează ideea că pot fi biruiţi fără intervenţie divină. Puterile lor uimitoare n-au fost puse încă deplin în serviciu. Şi aceşti uriaşi sunt hibrizi. Ei sunt concepuţi de o înţelepciune care-şi datorează existenţa civilizaţiei şi iluminării creştine în combinaţie cu inimile egoiste ale oamenilor decăzuţi.

*Geneza 6:4

Dar necesitatea omului şi ocazia lui Dumnezeu se apropie simultan; şi după cum uriaşii din „lumea care a fost înainte de potop” au fost măturaţi în potopul de ape, tot aşa, aceşti uriaşi asociaţi vor fi măturaţi în potopul de foc viitor — simbolicul „foc al geloziei lui Dumnezeu” sau al indignării care deja se aprinde; „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. În „focul” acela vor fi nimiciţi toţi uriaşii viciului şi egoismului; ei vor cădea şi nu se vor mai ridica niciodată. Isa. 26:13, 14; Ţef. 3:8, 9.

Sclavia barbară faţă de robia civilizată

Comparaţi un moment trecutul cu prezentul şi cu viitorul, în privinţa ofertei şi cererii de forţă de muncă. Numai în ultimul secol a fost zdrobit în general comerţul cu sclavi şi sclavia a fost abolită. Cândva era generală, dar treptat s-a transformat în iobăgie în toată Europa şi Asia. Sclavia a fost abolită în Marea Britanie nu mai devreme de 1838, guvernul general plătind deţinătorilor de sclavi suma de 20.000.000 de lire, sau aproape 100.000.000 $ despăgubire. Franţa şi-a emancipat sclavii în 1848. În Statele Unite sclavia a continuat în statele din sud până în 1863. Nu se poate nega că vocile şi condeele creştinilor au avut mult de-a face cu oprirea ((371)) scalviei umane; dar pe de altă parte trebuie să se observe că schimbarea condiţiilor pieţei forţei de muncă a lumii a ajutat majoritatea să obţină o nouă vedere asupra acestei chestiuni şi prin fondul pentru despăgubire s-a ajutat la împăcarea proprietarilor de scalvi cu noua ordine de lucruri. Vocile şi condeele creştinilor numai au grăbit abolirea scalviei; dar ea ar fi venit mai târziu oricum.

Sclavia moare de moarte naturală sub sistemul modern competitiv egoist susţinut de invenţiile mecanice şi de creşterea populaţiei. Cu totul aparte de consideraţiile morale şi religioase, ar fi imposibil acum să se generalizeze scalvia în ţările dens populate, civilizate: n-ar merita din punct de vedere financiar. (1) Fiindcă maşinile, în mare măsură, au luat locul forţei de muncă neinteligente şi inteligente. (2) Pentru că un slujitor inteligent poate munci mai mult şi mai bine decât unul neinteligent. (3) Pentru că a civiliza şi a educa chiar şi puţin scalvii ar face ca serviciile lor să coste mai mult decât ale muncii libere; pe lângă aceasta, sclavii mai inteligenţi şi mai eficienţi ar fi mai greu de controlat şi de folosit în mod avantajos decât cei nominal liberi, dar legaţi de mâini şi de picioare prin necesitate. Într-un cuvânt, cei înţelepţi în felul lumii au învăţat că războaiele pentru prădarea duşmanilor şi pentru sclavi, sunt mai puţin profitabile decât războaiele de concurenţă comercială ale căror rezultate sunt mai bune, precum şi mai mari; şi că „sclavii din necesitate” liberi sunt mai ieftini şi mai capabili.

Dacă este deja liberă, forţa de muncă inteligentă este mai ieftină decât forţa de muncă ignorantă în stare de sclavie, şi dacă întreaga lume se trezeşte în privinţa inteligenţei şi creşte rapid la număr, este evident că sistemul social actual îşi va produce propria distrugere la fel de sigur cum şi-ar produce distrugerea o locomotivă sub presiunea maximă a aburului fără control sau conducător.

((372))

Deoarece societatea este actualmente organizată pe principiul cererii şi ofertei, nu există nici un control, nici un conducător asupra concurenţei egoiste a lumii. Toată structura este zidită pe acest principiu: presiunea egoistă, forţa care presează societatea în jos, care este tot mai puternică pe zi ce trece. În privinţa maselor lucrurile vor continua astfel, să preseze tot mai tare, pas cu pas, până când se va realiza căderea socială în anarhie.

Omenirea Între două pietre de moară

Pentru masele de oameni este tot mai evident că în ordinea actuală a lucrurilor ele sunt între două pietre de moară a căror rotire rapidă trebuie, şi nu va dura mult, să le macine până la o stare de robie mizerabilă şi josnică, dacă nu se intervine într-un fel. Aceasta, într-adevăr, este starea reală a lucrurilor: necesitatea umană este conducta de alimentare care presează masele între pietrele de moară; piatra de jos este legea fixă a cererii şi ofertei care adună populaţia în creştere rapidă şi tot mai inteligentă a lumii din ce în ce mai aproape de presiunea pietrei de sus a egoismului organizat, mânată de puterea uriaşă a sclavilor mecanici, ajutaţi de roţile, pârghiile şi frânghiile combinaţiilor financiare, ale trusturilor şi monopolurilor. (Este semnificativ că Biroul de Statistică din Berlin a estimat în 1887 că motoarele cu abur (sclavii producători de putere) care funcţionau atunci în lume reprezentau o mie de milioane de oameni, sau de trei ori populaţia lucrătoare a pământului; iar forţa aburului şi a electricităţii s-a dublat probabil de atunci încoace. Dar aproape toate aceste motoare se găsesc în ţările civilizate, a căror populaţie reprezintă numai cam a cincea parte din populaţia totală.) O altă parte a forţei motrice a pietrei de sus este volantul ei, încărcat de greutatea bogăţiei concentrate şi până acum nevisate, şi de puterea creierului însufleţită şi instruită ((373)) în mod egoist. Spre a ilustra parţial rezultatul procesului de măcinare, remarcăm un raport, că în Londra, Anglia, erau 938.293 săraci, 316.834 foarte săraci şi 37.610 fără nici un mijloc — un total de 1.292.737, sau aproape o treime din populaţia celui mai mare oraş din lume trăind în sărăcie. Cifrele oficiale pentru Scoţia au arătat că o treime din familii trăiau într-o cameră şi mai mult de o treime numai în două camere; că în oraşul New York în timpul unei ierni aspre, 21.000 de bărbaţi, femei şi copii au fost evacuaţi pentru că n-au putut să-şi plătească chiria; şi că într-un singur an 3.819 dintre locuitorii lui au fost înmormântaţi în „ţarina olarului”, prea săraci ca să trăiască sau să moară decent. Aceasta, să ne amintim, chiar în oraşul care a fost deja arătat că numără printre cetăţenii lui mii de milionari.

Un scriitor, d-nul J. A. Collins, discuta odată în American Magazine of Civics, subiectul Decăderii Proprietăţii Caselor Americane, în lumina recensământului din Statele Unite. De la început el ne spune să fim pregătiţi pentru fapte uimitoare şi pentru indicii ameninţătoare şi periculoase. Cităm după cum urmează:

„Cu câteva decenii în urmă, cea mai mare parte a populaţiei era formată din proprietari de case, iar casele lor erau libere de datorii; astăzi cea mai mare parte a populaţiei sunt chiriaşi”.

Deoarece ocupantul unei case ipotecate este virtual numai un chiriaş al celui care deţine ipoteca, el află că 84% din familiile naţiunii sunt de fapt chiriaşi, şi adaugă:

„Gândiţi-vă că acest rezultat uimitor s-a produs în timp atât de scurt, cu vastul domeniu al terenurilor libere din vest deschis pentru colonişti, cu marile câmpuri ale industriei deschise şi oferind plată bună; şi apoi gândiţi-vă care va fi rezultatul cu marele vest ocupat în întregime, sau cu terenurile lui monopolizate în întregime, cu o populaţie crescută cu milioane, ((374)) atât prin creştere naturală cât şi prin imigrare, cu terenurile bogate în minereu şi cu minele controlate de sindicatele capitalului străin; cu sistemul de transporturi controlat în interesul câtorva proprietari milionari; cu manufacturile conduse de corporaţii mari în propriul lor interes; cu terenurile publice epuizate şi cu locurile de case monopolizate şi ţinute de către speculanţi inaccesibile maselor industriale”.

Comparând aceste cifre cu statisticile europene, domnul Collins conchide că în cea mai mare Republică de pe pământ condiţiile sunt mai puţin favorabile decât în Europa, cu excepţia celei mai bogate şi mai luminate de acolo — Marea Britanie. Dar cifrele d-lui Collins sunt înşelătoare dacă nu se are în vedere că mii din aceste case ipotecate sunt în proprietatea tinerilor (care în Europa trăiesc împreună cu părinţii) şi a imigranţilor care cumpără prin „planul ratelor”. Adevărul adevărat este însă destul de rău. Cu presiunea crescută a timpurilor, puţine din multele ipoteci actuale vor fi lichidate, în afară de cele lichidate de către şerif.

Probabil că puţini îşi dau seama cât de ieftin se vând uneori puterea şi timpul uman; iar cei care-şi dau seama nu ştiu cum să remedieze răul şi sunt ocupaţi încercând să evite ei înşişi ghearele lui. În toate oraşele mari din lume sunt mii cunoscuţi ca „asudători”, care lucrează mai greu şi mai mult pentru simplele necesităţi ale vieţii decât majoritatea sclavilor din sud. Cu numele ei au libertate, dar de fapt sunt sclavi, sclavi din necesitate, având libertatea să vrea, dar puţină libertate să facă pentru ei sau pentru alţii.

Extragem cele ce urmează din Presbyterian Banner (Pittsburgh) asupra acestui subiect:

„Sistemul de stoarcere a sudorii şi-a avut naşterea şi creşterea în ţările străine înainte de a fi transplantat în solul american, aducând blestemul lui cu el. Nu este limitat la departamentul confecţiilor, ci le include pe toate celelalte care sunt administrate de un intermediar. Intermediarul sau contractorul se angajează să procure bunuri pentru negustor la un anumit preţ, şi pentru ca marele public cumpărător să fie atras de preţuri şi în acelaşi ((375)) timp să aducă negustorului şi intermediarului profituri, trebuie fixat un preţ mic, iar bieţii muncitori trebuie să sufere.

În Anglia aproape fiecare afacere funcţionează pe această bază. Comerţul cu cizme şi pantofi, comerţul cu blănuri, comerţul cu mobilă şi tapiţerie, şi multe altele, au intrat în sfera intermediarului, iar oamenii sunt împinşi până la salarii de înfometare. Dar noi vrem să vorbim despre comerţul cu confecţii în ţara noastră. În 1886 erau numai zece ateliere de asudători în New York, acum sunt multe sute, şi acelaşi lucru se poate spune şi despre oraşul Chicago, în timp ce alte oraşe îşi au partea lor. Aceste ateliere sunt în cea mai mare parte în mâinile evreilor, iar cei din Boston şi din New York au avantaj asupra fraţilor lor din vest prin aceea că se pot folosi de străinii proaspăt sosiţi care nu ştiu limba şi de aceea pot fi uşor înşelaţi. Aceşti angajaţi sunt luaţi, îngrămădiţi în încăperi mici, prost ventilate, uneori douăzeci sau treizeci într-o încăpere pentru opt muncitori, unde adesea trebuie să gătească, să mănânce şi să trăiască, trudind optsprezce şi douăzeci de ore pe zi pentru a câştiga destul ca să trăiască.

Preţurile plătite pentru acest fel de muncă sunt o ruşine pentru omenire. Bărbaţii care muncesc din greu pot câştiga între doi şi patru dolari pe săptămână. Cifrele care urmează sunt date de către cineva care a făcut un studiu asupra problemei şi care a obţinut informaţiile de la unul dintre „asudătorii-şefi”, care a dat aceste preţuri primite de la negustor:

 

Pentru confecţionarea paltoanelor 0,76 la 2,50 $
Pentru confecţionarea sacourilor 0,32 la 1,50 $
Pentru confecţionarea pantalonilor 0,25 la 0,75 $
Pentru confecţionarea vestelor (la duzină) 1,00 la 3,00 $
Pentru confecţionarea pantalonilor până la genunchi (la duzină) 0,50 la 0,75 $
Pentru confecţionarea cămăşilor de pânză (la duzină) 0,30 la 0,45 $

Un procentaj mare din această listă de preţuri este luat de către asudătorul-şef ca profit al său, şi după scăderea ((376)) costului de transport, pe care muncitorul îl plăteşte, se poate imagina uşor ce greu şi ce mult trebuie să muncească bărbaţii şi femeile pentru a obţine necesarul obişnuit al vieţii. Pentru pantaloni scurţi, pentru care „şeful” ia şaizeci şi cinci de cenţi pe duzină de la producător, asudătorul ia numai treizeci şi cinci de cenţi.

Confecţionerul primeşte zece cenţi pentru pantalonii de vară, şi pentru a face şase perechi trebuie să lucreze aproape optsprezece ore. Mantalele sunt făcute de cincisprezece persoane, fiecare făcând o anumită parte. Salopetele, şaizeci de cenţi la duzina de perechi. Acestea sunt câteva exemple, şi orice femeie care ştie ceva despre cusut şi despre facerea hainelor, ştie ce muncă implică.

Dar în toate lucrurile este o răsplată, şi uneori cel nevinovat sau cel neatent trebuie să sufere ca şi cel vinovat. Aceste haine sunt făcute în cele mai rele condiţii de curăţenie. Sunt făcute în camere uneori nepotrivite a fi ocupate de oameni şi care sunt îmbâcsite de microbi. În Chicago, în acest an, un vizitator a văzut într-unul din aceste ateliere patru oameni care lucrau făcând mantale, toţi având scarlatină, iar în alt loc un copil zăcând mort de aceeaşi boală în timp ce lucrul continua în jurul lui, şi inevitabil boala se transmitea”.

„Vai, atât de scump să fie aurul,

Iar sângele şi carnea atât de ieftine.”

Numărul celor foarte săraci creşte rapid, şi, după cum a fost arătat, concurenţa împinge toată rasa pe pantă în jos, cu excepţia puţinilor norocoşi care şi-au asigurat maşinile sau proprietatea funciară; şi bogăţia şi puterea lor avansează în mod corespunzător, până când pare ca şi cum ar trebui aşteptat să apară curând miliardarii dacă condiţiile actuale continuă.

Nu este posibil ca o astfel de stare de lucruri să continue veşnic; chiar acţiunea legii naturale a cauzei şi efectului va aduce în final răsplătirea. Nu putem nici aştepta ca dreptatea lui Dumnezeu, care a aranjat acea lege, să permită astfel de condiţii veşnic. Dumnezeu, prin Cristos, a răscumpărat şi a adoptat cauza umanităţii noastre nevrednice, iar timpul ((377)) eliberării ei de egoism şi de puterea generală a celui rău este aproape. Rom. 8:19-23.

Cele ce urmează, dintr-un jurnal vestic de acum câţiva ani, a prezentat clar situaţia de atunci, şi care astăzi este şi mai îngrozitoare. Acesta spunea:

„Numărul şomerilor în acestă ţară este acum de două milioane. Numărul celor care depind de ei este probabil de patru ori pe atâta.

Poate că aţi auzit acest lucru înainte. Vreau să vă gândiţi la el până vă daţi seama ce înseamnă. Înseamnă că sub «cel mai bun guvern din lume», cu «cel mai bun sistem bancar pe care la văzut lumea», cu toate celelalte la cel mai înalt nivel, cu producţii de hrană neegalate şi cu toate celelalte comodităţi şi lux ale vieţii, a şaptea parte din populaţia noastră a fost redusă la cerşetorie absolută, ca singura alternativă ca să nu moară de foame. Oamenii flămânzesc în faţa magaziilor şi silozurilor pline de grâne care nu pot fi vândute la preţ suficient ca să plătească producerea lor. Oamenii tremură aproape goi în umbra magaziilor pline până la refuz cu haine de toate felurile. Oamenilor le este frig şi n-au foc, cu sutele de milioane de tone de cărbune uşor accesibil în mii de mine. Iar pantofarii care nau de lucru ar fi bucuroşi să meargă la lucru şi să facă pantofi pentru oamenii care scot cărbunele primind combustibil în schimb. La fel aceştia din urmă ar fi bucuroşi să muncească în mine ca să primească pantofi. Tot aşa, fermierul din Kansas lipsit de haine, care nu-şi poate vinde grâul pentru a-şi plăti seceratul şi treieratul, ar fi încântat să-l dea în schimb oamenilor din fabricile din est care torc şi ţes pânza de care el are nevoie.

Nu lipsa de resurse naturale necăjeşte ţara astăzi. Nu este incapacitatea sau lipsa dorinţei de a munci şi de a produce lucrurile dorite şi folositoare din partea celor două milioane de oameni fără lucru. Este pur şi simplu faptul că instrumentele de producţie şi mijloacele de schimb sunt aglomerate în mâinile celor puţini. Începem să înţelegem ce stare de lucruri nesănătoasă este aceasta; şi o vom înţelege tot mai bine pe ((378)) măsură ce aglomerarea devine mai mare. Oamenii sunt inactivi, le este frig şi foame fiindcă nu-şi pot schimba produsele muncii lor. În vederea acestor rezultate cum este acesta, nu este oare mult lăudata noastră civilizaţie actuală destul de aproape de un eşec mortal? Şomerii din această ţară puşi în rânduri de câte patru, şi la şase picioare depărtare unul de altul, ar forma un şir lung de şase sute de mile. Cei a căror întreţinere depinde de ei, puşi în aceeaşi ordine, ar ajunge la două mii patru sute de mile. Această armată formată astfel sar întinde de la Atlantic la Pacific — de la Sandy Hook la Golden Gate.

Dacă intelectul rasei nu este capabil să întocmească un sistem industrial mai bun decât acesta, am putea admite la fel de bine că omenirea este cel mai mare eşec al universului. (Da, tocmai spre aceasta conduce providenţa divină: oamenii trebuie să înveţe despre neputinţa lor şi despre adevăratul Stăpân, întocmai cum fiecare mânz trebuie „strunit” înainte de a avea valoare.) Cel mai ruşinos şi mai crud lucru din toate veacurile este încercarea actuală de a menţine o armată industrială pentru a duce luptele regilor noştri plutocraţi, fără să se facă nici o pregătire pentru menţinerea ei în perioadele în care serviciile ei nu sunt necesare”.

Cele de mai sus au fost scrise în perioada celei mai serioase depresiuni legate de „joaca cu tarifele”, şi din fericire nu este starea normală. Totuşi, nu se poate şti când se va repeta. Cu toate acestea, Harrisburg Patriot, din acelaşi an, a dat următoarele cifre sub titlul „Numărul şomerilor”:

„În Boston sunt 10.000 de muncitori fără lucru; în Worchester sunt 7.000; în New Haven 7.000; în Providence 9.600; în oraşul New York 100.000. Utica este un oraş mic, dar numărul şomerilor este de 16.000; în Paterson, New Jersey, jumătate din populaţie este neangajată; în Filadelfia 15.000; în Baltimore 10.000; în Wheeling 3.000; în Cincinnati 6.000; în Cleveland 8.000; în Columbus 4.000; în Indianapolis 5.000; în Terre Haute 2.500; în Chicago 200.000; în Detriot 25.000; în Milwaukee 20.000; în Minneapolis 6.000; în St. Louis 80.000; în St. Joseph 2.000; în Omaha 2.000; în Butte City, Mont. 5.000; în San Francisco 15.000”.

((379))

Dăm mai jos un extras din Coming Nation, intitulat „O problemă pe care voi trebuie s-o rezolvaţi”. El arată cât de clar văd unii oameni situaţia actuală. Toate aceste voci prevenitoare nu fac decât să repete sfatul solemn al profetului inspirat: „Acum, împăraţi îtoţi care sunt în vreo măsură de autoritate şi putereş, fiţi înţelepţi! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului!” Acesta spune:

„Veţi admite că noile maşini înlocuiesc rapid muncitorii. Pretenţia că producerea şi îngrijirea acestor maşini noi angajează numărul celor daţi afară nu este valabilă; căci dacă lucrul acesta ar fi adevărat, n-ar fi nici un câştig în folosirea maşinilor. Faptul că sute de mii de oameni sunt acum neangajaţi fiindcă maşinile fac acum munca pe care o făceau ei înainte, este atât de proeminent încât fiecare om trebuie săl recunoască, dacă se va gândi măcar un moment. Aceşti oameni fără lucru nu cumpără atâtea produse ca atunci când erau angajaţi, şi aceasta scade cererea de produse şi astfel împiedică angajarea mai multor muncitori, creşte numărul celor fără lucru şi opreşte cumpărarea mai departe.

Ce este de făcut cu aceşti şomeri? Faptul că preţurile produselor în ansamblu se ieftinesc nu le dă acestor oameni locuri de muncă. Nu sunt locuri de muncă la îndemâna lor, fiindcă toate locurile de muncă sunt tixite de oameni, pentru acelaşi motiv. Nu pot fi omorâţi (decât dacă fac grevă), şi nau unde merge. Întreb cu toată seriozitatea, ce este de făcut cu ei? Fermierii calificaţi dau faliment, aşa că la ce rezultat ar ajunge aceşti oameni, chiar dacă ar avea pământ?

Aceşti oameni se înmulţesc asemenea frunzelor din pădure. Numărul este estimat la milioane. Nu există vreo perspectivă ca mulţi dintre ei să fie angajaţi, şi dacă sunt angajaţi este numai ca să ia locurile altora angajaţi acum, dar care atunci vor creşte numărul celor neangajaţi. Gândeşti, poate, că nu este treaba ta ce se va întâmpla cu ei; dar, domnule dragă, este treaba ta, şi îţi vei da seama nu peste mult timp. Este un subiect care nu poate fi închis făcând stânga-mprejur şi refuzând să asculţi. Odată francezii au gândit aşa, dar ei au învăţat altfel, chiar dacă generaţia ((380)) actuală a uitat lecţia. Generaţia actuală din Statele Unite trebuie să rezolve această chestiune şi o va rezolva cumva. Poate în pace, în iubire şi dreptate, sau poate printr-un om călare călcând în picioare drepturile tuturor, cum vedeţi acum călcate nepăsător în picioare drepturile unora. Repetăm, veţi răspunde la aceste întrebări în foarte puţini ani de acum.

Francezii au fost preveniţi, dar ei n-au putut asculta din cauza veseliei putreziciunii regale. Voi veţi asculta? Sau cursul actual va fi permis să se desfăşoare necontrolat până când cinci sau şase milioane vor cere zgomotos pâine sau oxid de fier? Necazul, când va veni, va fi intensificat în Statele Unite de o sută de ori, din cauza condiţiilor sociale care au predominat aici de un secol. Iubirea de libertate s-a întărit, nutrită de ura faţă de regi, tirani şi asupritori. În nici o armată sau flotă formate din mase nu se poate avea încredere că vor trage cu arma în părinţii sau în fraţii lor la gestul sau la ordinul regilor cu sau fără titlu. Văzând ce trebuie să rezulte dintr-o inactivitate prea prelungită a milioanelor, ale căror condiţii vor cimenta curând o legătură de tovărăşie, nu credeţi că aveţi ceva interes faţă de condiţiile pe care le produc ei? N-ar fi mai bine să se găsească şi să se aplice un remediu, să fie angajaţi aceşti oameni, chiar în atelierele publice, decât să avem finala?

Ştim ce fac capitaliştii: îi vedem pregătind muniţiile de război ca să stăpânească masele prin forţa armelor. Dar sunt nechibzuiţi. Se cred singuri înţelepţi. Adoptă tacticile regilor şi vor fi ca pleava în faţa vântului, curând. Toţi sorţii sunt împotriva tacticilor lor. Regii, cu armate mai mari decât pot fi adunate aici să lupte pentru capitalism, tremură în faţa creşterii constante a civilizaţiei mai înalte în popor, grăbită de necazul acestei armate de şomeri în creştere rapidă. Dreptatea nu lezează pe nimeni, chiar dacă ea poate opri privilegiile tâlharilor. Haideţi, ca cetăţeni, să rezolvăm şi să stabilim problema legal, nu ca partizani, ci ca cetăţeni care se gândesc mai mult la ţară decât la partid, şi mai mult la dreptate decât la aurul regilor”.

((381))

Acestea sunt cuvinte tari din partea unuia care evident simte intens, şi ca el sunt mulţi. Nimeni nu poate nega că există cel puţin ceva adevăr în aceste acuzaţii.

Condiţiile sunt generale Şi reglementarea lor nu stă În puterea umană

Aceste condiţii nu sunt specifice pentru America şi Europa: milioanele din Asia n-au cunoscut nimic altceva de secole. O misionară americană în India scrie că a durut-o inima când a fost întrebată de băştinaşi dacă era adevărat că oamenii de acasă aveau pâine câtă doreau să mănânce, de trei ori pe zi. Ea spune că în India majoritatea arareori are hrană suficientă să-şi satisfacă dorinţele naturale.

Se raportează că guvernatorul Bengalului, India, a spus nu demult: „Jumătate din populaţia noastră agrară nu ştie de la un an la altul ce înseamnă să fii sătul pe deplin”. Cei care cultivă cerealele nu pot mânca ceea ce natura lor le cere: din aceasta trebuie plătite mai întâi taxele. Zece milioane din populaţia Indiei sunt ţăsători manuali de bumbac, iar acum maşinile de pe coastă le-au distrus afacerea şi nu le-au lăsat nimic în afară de agricultură în condiţiile grele arătate mai sus.

În Africa de Sud, de asemenea, unde milioane de dolari au fost investite fără rezerve în timpul a ceea ce se cunoaşte ca „goana africană după aur”, timpurile sunt „grele” pentru foarte mulţi, şi unii dintre cei educaţi o duc cel mai rău. Cele ce urmează, dintr-un jurnal din Natal, Africa de Sud, dau o idee despre condiţii:

„Cei care nu vin direct în contact cu imigranţii europeni în căutare de lucru nu prea pot avea o idee despre starea de sărăcie care predomină în sânul acestei clase din Durban. Este însă mulţumitor să aflăm că Comitetul de Ajutorare al Consiliului Orăşenesc îşi dă seama că, din motive umanitare, are o datorie faţă de nefericiţii care au fost aduşi de val aici. În această săptămână, în cursul unei discuţii cu d-nul R. Jameson, ((382)) neobositul organizator care a intrat cu trup şi suflet în această mişcare filantropică, am constatat că faptele de ajutor de la Punct permit o angajare temporară cam pentru cincizeci de oameni. Este dureros să afli că oameni care au fost pregătiţi pentru ocupaţii clericale, precum şi meşteşugari calificaţi, să fie atât de „ghinionişti” încât să fie prea bucuroşi să accepte alocaţia Corporaţiei de 3 s. pe zi şi adăpost, în schimbul săpării nisipului cu lopata sub un soare arzător.

Între timp nu există locuri libere şi desele cereri trebuie să fie refuzate. Din când în când preşedintele comitetului, prin anunţuri şi prin alte mijloace, găseşte de lucru pentru aceia dintre oameni care au ceva cunoştinţe despre o meserie sau meşteşug. Locurile vacante astfel create în echipă sunt completate din rândurile celor care au făcut cerere înainte fără succes. Pe lângă cei care servesc în echipă, se află un număr considerabil de oameni care umblă în zadar prin oraş în căutare de lucru. Curând aceştia îşi fac drum până la simpaticul reprezentant al primarului, şi el face tot ce poate pentru ei, care, din nefericire, adesea se sfârşeşte cu eşec. Dacă angajatorii care au locuri libere vor căuta pe d-nul Jameson, vor putea obţine informaţii complete în privinţa şomerilor de pe lista sa. Trebuie să fie înţeles că nici unul dintre aceşti oameni nu sunt rezidenţi propriu-zişi ai Durbanului, ci au fost mânaţi acolo din diferite părţi ale Africii de Sud în căutare de lucru. Durbanul nu este în nici un caz unic în experienţa sa; sunt dovezi prea clare că asemenea condiţii deplorabile există şi în altă parte.

După cum a fost indicat deja, mulţi dintre cei care cer locuri în echipa pentru ajutor sunt oameni obişnuiţi numai cu munca clericală. Nu poate fi accentuat destul de des sau destul de tare că pentru aceştia nu există absolut nici o şansă în Natal, piaţa fiind întotdeauna supraaglomerată. Dacă nu era acţiunea Corporaţiei de a furniza muncă temporară, ar fi fost mult mai multă sărăcie în oraş. În ansamblu, conduita oamenilor din echipa pentru ajutor a fost exemplară şi îndreptăţeşte continuarea politicii adoptate de consiliu. Dar, se poate întreba, ce face Societatea de Binefacere? Acea ((383)) instituţie excelentă permite ajutor numai rezidenţilor şi familiilor lor, şi, ca întotdeauna, are de lucru până peste cap — dacă nu cu bani, în orice caz cu dosare care aşteaptă”.

Dar oamenii inteligenţi care văd aceste lucruri nu vor lua oare măsuri să împiedice strivirea semenilor lor mai puţin favorizaţi sau mai puţin inteligenţi? Nu văd ei că piatra de sus se apropie foarte periculos de piatra de jos, şi că masele care trebuie să treacă printre ele în competiţie simt grav presiunea şi trebuie s-o simtă încă şi mai grav? Inimile generoase nu vor da ajutor?

Nu; majoritatea celor favorizaţi fie prin noroc fie prin iscusinţă sunt atât de ocupaţi să facă pentru ei, „să facă bani”, îndreptând cât se poate de mult din „grăunţe” spre sacul lor, încât nu-şi dau seama de adevărata situaţie. Ei aud gemetele celor mai puţin norocoşi şi dau adesea generos pentru ajutorarea lor, dar deoarece numărul nefericiţilor creşte rapid, mulţi ajung să simtă că uşurarea generală este fără speranţă; se obişnuiesc cu condiţiile prezente şi se instalează ca să se bucure de confortul şi de privilegiile lor speciale, şi pentru moment cel puţin uită sau ignoră necazurile semenilor lor.

Dar sunt câţiva care au condiţii bune şi care văd situaţia reală mai mult sau mai puţin clar. Unii dintre aceştia sunt fără îndoială industriaşi, proprietari de mine etc. Ei pot vedea greutăţile şi doresc ca lucrurile să fie altfel şi vor să ajute la schimbarea lor; dar ce pot face? Pot face foarte puţin, în afară de ajutorul pe care-l pot da la uşurarea celor mai rele cazuri de nefericire printre vecinii şi rudele lor. Ei nu pot să schimbe constituirea actuală a societăţii şi să distrugă în parte sistemul concurenţial, şi îşi dau seama că lumea ar fi lezată prin abolirea totală a concurenţei fără ca o altă putere să-i ia locul pentru a obliga la energie pe cei nepăsători din punct de vedere natural.

Este evident că nici un om singur sau grup de oameni nu poate schimba ordinea prezentă a societăţii; dar prin puterea Domnului şi în felul Domnului, cum este arătat în Scripturi, ((384)) ea poate şi va fi schimbată curând cu un sistem perfect, bazat nu pe egoism, ci pe iubire şi dreptate. Şi pentru a-l introduce pe acesta, condiţiile actuale trebuie răsturnate în întregime. Vinul nou nu va fi pus în burdufuri vechi, nici un petec nou pe o haină veche. Ca atare, având compătimire atât pentru bogaţi cât şi pentru săraci în necazurile care se apropie, ne putem ruga: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, chiar dacă ea este introdusă prin „focul geloziei lui Dumnezeu”, ale cărui „elemente” le vedem pregătindu-se deja.

 

Vine dimineaţa

O zi mai bună vine, o dimineaţă promisă de mult,
Când adevărul şi dreptul cu sfântă putere vor răsturna ce-i rău.
Când Cristos Domnul va asculta fiecare suspin
Şi cu dreptate mâna-Şi va întinde pe mare şi pe uscat curând.

Laudele mândrilor tirani nu vor mai răsuna,
Cei vârstnici şi cei tineri iubi-vor adevărul şi-l vor răspândi.
De lipsă şi tristeţe nimeni nu va plânge,
Războiul va-nceta, iar pacea cea perfectă curând va triumfa.

Valul seismic vine, anul de jubileu;
Cu cânt şi strigăt mare năvăleşte, ca valul mării când izbeşte.
Jubileul popoarelor va răsuna pe pământ şi sub cer.
Aurora de har se apropie-n grabă — da, vine curând.

O, pentru ce auroră slăvită veghem, aşteptăm, ne rugăm!
Până ce lumina dimineţii întunericul risipeşte de pe vârfuri de munţi;
Şi când slava cerească pământul şi văzduhul va inunda,
Vom binecuvânta pe Domnul curând pentru toate lucrările Sale şi-L vom lăuda.”

 

 

Prefaţa -- Studiul 1 -- Studiul 2 -- Studiul 3 -- Studiul 4 -- Studiul 5 -- Studiul 6 -- Studiul 7 -- Studiul 8 -- Studiul 9 -- Studiul 10 -- Studiul 11

 
Illustrated 1st Volume
in 31 Languages
 Home Page Contact Information