SCRIPTURE STUDIES

Batalia Armaghedonului

Acum treizeci de ani, cinci tineri, cei mai mulţi dintre ei trăind în micul oraş Cleveland (statul Ohio), şi toţi relativ săraci (probabil că întregul grup nu se putea lăuda cu 50.000 $), au văzut posibilităţi financiare în petrol. În limbajul expresiv al bătrânului cârmaci de pe râu, «când au văzut ocazia s-au pus pe treabă» şi au reuşit. Astăzi acelaşi grup de cinci oameni are o valoare de 600.000.000 $. ... John D. Rockefeller, creierul şi «forţa» acestui mare «trust», este un om cu faţa rumenă, cu ochi atât de blânzi şi cu un comportament aşa de binevoitor, ((281)) încât este foarte greu să-l numim „monopolist acaparator”. Acum «hobby-ul» său este educaţia, şi el stăpâneşte acest hobby într-o manieră robustă, bărbătească. El a luat Universitatea din Chicago sub aripa sa, şi deja suma de 7.000.000 $ a trecut din buzunarul său în trezoreria acestui nou lăcaş de învăţământ din al doilea oraş al Republicii”.

Într-un articol din Forum, domnul Thomas G. Shearman, un statistician din New York, a dat numele a şaptezeci de americani a căror avere împreună este de 2.700.000.000 $, o medie de 38.500.000 $ fiecare; şi declară că s-ar putea face o listă de zece persoane a căror avere ar fi în medie de 100.000.000 $ fiecare; şi o altă listă de o sută de persoane a căror avere ar fi în medie 25.000.000 $ fiecare; şi că ,,venitul mediu anual al celor mai bogaţi o sută de americani nu poate fi mai mic îfiecareş de 1.200.000 $, şi probabil depăşeşte 1.500.000 $”.

Comentând asupra acestei ultime afirmaţii, un scriitor autorizat (Rev. Josiah Strong) spune:

„Dacă o sută de muncitori ar putea câştiga fiecare câte 1.000 $ pe an, ei ar trebui să lucreze o mie două sute sau o mie cinci sute de ani pentru a câştiga cât este venitul anual al acestor o sută din cei mai bogaţi americani. Iar dacă un muncitor ar putea câştiga 100 $ pe zi, el ar trebui să lucreze până ar avea cinci sute patruzeci şi şapte de ani şi să nu-şi ia nici o zi liberă, pentru a putea câştiga cât valorează proprietatea unor americani”.

Următorul tabel compară bogăţia celor patru naţiuni mai bogate din lume în 1830 şi 1893; şi arată cum bogăţiile sunt „îngrămădite” din punct de vedere naţional în aceste ,,zile din urmă” ale acestui veac de acumulare aproape fabuloasă.

Pentru ca cititorul să poată avea o idee privind modul în care statisticenii ajung la concluziile lor într-o problemă atât

((282)) de vastă, dăm următoarele, ca o estimare aproximativă clasificată a bogăţiei Statelor Unite:

Acum câţiva ani s-a observat că bogăţia Statelor Unite a crescut la rata de patruzeci de milioane de dolari pe săptămână, sau de două miliarde de dolari pe an.

(Datoria totală a americanilor, publică şi privată, a fost estimată atunci la douăzeci de miliarde de dolari.)

Această îngrămădire de comori pentru zilele din urmă, menţionată aici, este legată mai ales de Statele Unite, dar acest lucru este adevărat despre întreaga lume civilizată. Pe cap de locuitor, Marea Britanie este mai bogată decât Statele Unite — cea mai bogată naţiune de pe pământ. Şi chiar şi în China şi în Japonia sunt milionari care au apărut recent. Înfrângerea Chinei în 1894 de către japonezi este pusă în primul rând pe seama avariţiei ofiţerilor guvernamentali, despre care se spune că au furnizat arme inferioare şi chiar imitaţii de tunuri şi de proiectile, deşi preţul mare plătit a fost pentru cele adevărate.

Desigur, numai o minoritate din cei care caută bogăţia o găsesc. Goana şi lupta pentru bogăţie nu este întotdeauna răsplătită. Urgia egoismului se întinde cu mult în afara celor care reuşesc, şi aşa cum a spus apostolul: „Cei care vor să se ((283)) îmbogăţească îcei care sunt hotărâţi să fie bogaţi cu orice preţş ... cad în ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase, care cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. Căci iubirea de bani îde bogăţieş este o rădăcină a tot felul de rele” (1 Tim. 6:9, 10). Majoritatea, lipsiţi de experienţă, îşi asumă riscurile şi află dezamăgire şi pierdere: puţini, înţelepţi în felul lumii şi ascuţiţi la minte, îşi asumă puţine riscuri şi seceră cele mai multe câştiguri. Astfel, de exemplu, „goana după aur din Africa de Sud” care odată s-a întins asupra Marii Britanii, Franţei şi Germaniei, a transferat de fapt sute de milioane de dolari din buzunarele şi din conturile bancare ale clasei de mijloc în cele ale capitaliştilor şi bancherilor bogaţi, care au riscat puţin. Rezultatul a fost, fără nici o îndoială, o mare pierdere pentru numita clasă de mijloc aşa de nerăbdătoare după bogăţii neaşteptate încât riscă tot ce au. Tendinţa acesteia este să facă pe mulţi din această clasă de obicei conservatoare, nemulţumită şi gata în câţiva ani pentru orice proiect socialist care promite să fie în avantajul lor.

Creşterea sărăciei

Dar este oare adevărat că sunt oameni săraci şi nevoiaşi în această ţară a belşugului, în care aşa de mulţi îngrămădesc asemenea bogăţie fabuloasă? Nu este oare greşeala lor dacă un bărbat sănătos sau o femeie sănătoasă nu reuşesc să se descurce confortabil? N-ar ajuta la cultivarea sărăciei şi dependenţei dacă „cei avuţi” ar începe să vâslească la bărcile claselor mai sărace? Astfel privesc problema mulţi dintre cei bogaţi, care în multe cazuri au fost ei înşişi săraci cu douăzeci şi cinci de ani în urmă şi care-şi aduc aminte că atunci toţi cei care au fost capabili şi dispuşi să muncească au putut găsi de lucru din belşug. Ei nu-şi dau seama ce schimbări mari au avut loc de atunci, şi că în timp ce averile lor au sporit minunat, condiţia maselor a regresat, mai ales în timpul ultimilor şapte ani. Este adevărat că în momentul actual salariile ((284)) sunt în general echitabile, fiind menţinute de sindicate etc., dar mulţi nu pot obţine de lucru, în timp ce mulţi dintre cei care au o situaţie lucrează numai cam cu jumătate de normă şi adesea mai puţin, şi cu greu pot, prin economie strictă, să trăiască decent şi onest.

Când apar depresiuni speciale, ca în 1893-1896, mulţi dintre aceşti oameni fără lucru sunt lăsaţi pe seama carităţii prietenilor lor care cu greu pot suporta această presiune suplimentară; iar cei care n-au prieteni sunt impuşi carităţilor publice, care în astfel de timpuri sunt total inadecvate.

Depresiunea din 1893 a trecut ca un val peste întreaga lume, iar marea ei presiune este încă simţită pe scară largă, deşi pentru unii a venit un răgaz pentru refacere. Dar, aşa cum indică Scripturile, acest necaz vine în valuri sau spasme — „ca durerile naşterii peste femeia însărcinată” (1 Tes. 5:3) — şi fiecare spasm care va urma va fi probabil mai sever — până la cel final. Cei bogaţi şi cei care trăiesc confortabil adesea găsesc dificil să înţeleagă sărăcia celei mai sărace clase, care devine repede tot mai mare la număr. Realitatea este că, chiar şi printre cei din clasa de mijloc şi din cea bogată care se gândesc la cei foarte săraci şi-i compătimesc pentru necazul lor, există înţelegerea completei imposibilităţi de schimbare a ordinii sociale actuale, aşa încât să le aducă o uşurare permanentă; şi astfel fiecare face puţinul de care crede că este capabil şi este dator să-l facă pentru cei mai aproape de el, şi încearcă să nesocotească sau să uite rapoartele despre nefericire care ajung sub ochii şi la urechile lui.

Următoarele extrase din presa zilnică ne amintesc condiţiile care erau în 1893 şi care nu peste mult timp se vor dubla şi încă cu dobândă. California Advocate spunea:

„Adunarea maselor de şomeri în marile noastre oraşe în număr de multe mii este un spectacol îngrozitor, iar strigătul lor jalnic după muncă sau pâine este auzit în toată ţara. ((285)) Este vechea problemă nerezolvată a sărăciei, intensificată de depresiunea fără precedent a afacerilor. Lipsa involuntară de ocupaţie este un rău care creşte în mod constant, odată cu civilizaţia. Este o umbră neagră care se strecoară în mod constant în urma civilizaţiei, crescând în dimensiuni şi în intensitate pe măsură ce civilizaţia avansează. Lucrurile sunt cu siguranţă într-o stare anormală, când oamenii sunt dispuşi să muncească, doresc să muncească, dar nu pot găsi de lucru, în timp ce însăşi viaţa lor depinde de muncă. Nu există adevăr în vechiul proverb că „lumea îi datorează fiecărui om mijloacele de existenţă”. Dar este adevărat că lumea îi datorează fiecărui om o şansă de a-şi câştiga existenţa. Multe teorii au fost avansate şi multe eforturi au fost făcute pentru a asigura „dreptul inalienabil la muncă” pentru fiecare om care vrea să muncească; dar toate aceste încercări s-au sfârşit până acum într-un eşec trist. Va fi întradevăr un binefăcător pentru omenire cel care va rezolva cu succes problema cu privire modul de a asigura ceva de lucru fiecărui muncitor care vrea să muncească, şi astfel să scape omenirea de blestemul inactivităţii involuntare”.

O altă relatare descrie cum, în Chicago, o mulţime de peste patru sute de şomeri au mărşăluit pe străzile din centrul oraşului, conduşi de unul dintre ei care ducea o pancartă pe care era mâzgălită trista inscripţie „Vrem să muncim”. În ziua următoare au mărşăluit cu mai multe drapele, purtând următoarele inscripţii: „Trăiţi şi lăsaţi şi pe alţii să trăiască”; „Vrem o şansă de a ne întreţine familiile”; „Muncă sau pâine” etc. O armată de şomeri a mărşăluit prin San Francisco cu drapele pe care erau înscrise următoarele: „Mii de case de închiriat şi mii de oameni fără adăpost”; „Flămânzi şi săraci”; „Mânaţi de biciul foamei spre a cerşi”; „Lăsaţi-ne în pace şi ne vom ajuta singuri” etc.

Un alt decupaj spune:

„Newark, N. J., 21 august — Şomerii au avut astăzi o paradă mare. În fruntea rândurilor mergea un om cu un steag mare negru pe care erau scrise cu litere albe cuvintele: ((286)) «Semnele timpului: eu mor de foame fiindcă el este gras». Dedesubt era o imagine a unui om mare, bine hrănit, cu joben pe cap, iar lângă el un muncitor flămând”.

Un alt ziar, referindu-se la greva minerilor englezi, spunea:

„Poveştile de necaz actual şi chiar de înfometare se înmulţesc în mod dureros în întreaga Anglie, iar stagnarea industriei şi deranjamentul căilor ferate iau proporţiile unei grave calamităţi naţionale. ... Aşa cum este de aşteptat, cauza reală constă în imensele redevenţe pe care concesionarii trebuie să le plătească pentru pământ proprietarilor de la care concesionează minele. Un număr considerabil de milionari, ale căror redevenţe pentru cărbune atârnă ca nişte pietre de moară de gâtul industriilor miniere, sunt şi nobili proeminenţi, iar conştiinţa publicului mânios face legătura între cele două lucruri cât ai pocni din degete. ... Ziarele radicale alcătuiesc liste neobişnuite cu lorzi, care nu diferă de listele trusturilor din America, arătând în cifre impozitele lor monstruoase pe câştigurile din proprietatea ţării.

Strigătul după pâine se ridică din oraş. Este mai profund, mai aspru, mai larg decât a fost vreodată. Vine din stomacuri roase de foame şi din corpuri slăbite. Vine de la oameni care bat străzile în căutare de lucru. Vine de la femei care stau fără nici o speranţă în odăi goale. Vine de la copii.

În oraşul New York săracii au atins limite de sărăcie cum n-au mai fost cunoscute niciodată înainte. Probabil nici o persoană în viaţă nu înţelege cât de cumplită este suferinţa, cât de îngrozitoare este sărăcia. Nici o persoană n-o poate vedea în întregime. Imaginaţia nimănui n-o poate înţelege.

Puţine persoane care vor citi acestea pot înţelege ce înseamnă a fi fără mâncare. Este unul din acele lucruri atât de înspăimântătoare încât nu pot fi explicate. Ei spun: «Cu siguranţă că oamenii pot obţine ceva de mâncare undeva, destul ca să poată supravieţui; pot merge la prietenii lor». Pentru cei loviţi nu există nici un «undeva». Prietenii lor sunt tot atât de săraci ca şi ei. Există oameni atât de slăbiţi din cauza lipsei de hrană încât nu pot munci dacă li se oferă de lucru”.

((287))

Un editorial din San Francisco Examiner spunea:

„Cum vine asta? Noi avem atât de multă hrană încât fermierii se plâng că nu primesc nimic pe ea. Avem atâtea haine încât fabricile de bumbac şi de lână se închid din cauză că nu este cine să le cumpere produsele. Avem atâta cărbune încât căile ferate care îl transportă intră în mâinile executorilor judecătoreşti. Avem aşa de multe case încât constructorii sunt fără slujbe. Toate necesităţile şi comodităţile vieţii sunt mai multe acum decât au fost vreodată în cei mai prosperi ani ai istoriei noastre. Când ţara are suficientă hrană, îmbrăcăminte, combustibil şi adăpost pentru toată lumea, de ce sunt grele timpurile? Evident natura nu este de vină. Cine sau ce este de vină atunci?

Problema şomerilor este una din cele mai serioase probleme cu care se confruntă Statele Unite. Potrivit statisticilor făcute de Bradstreet's, la începutul anului erau cu ceva peste 801.000 de muncitori fără lucru în primele 119 oraşe din Statele Unite, iar numărul persoanelor dependente de aceştia pentru întreţinere era de peste 2.000.000. Dacă cele 119 oraşe au dat o estimare corectă pe ţară, totalul muncitorilor care voiau de lucru la începutul anului ar trece de 4.000.000 de persoane, reprezentând o populaţie dependentă în număr de 10.000.000. Deoarece şomerii caută oraşele, putem scădea liniştiţi un sfert din aceste cifre. Dar chiar şi cu această scădere, numărul total al muncitorilor care n-au de lucru este enorm, sfâşietor.

Drumul greu al sărăciei al cărui sfârşit este pauperismul a fost atât de mult străbătut în Europa, încât autorităţile Bătrânului Continent ştiu mai bine cum să procedeze cu ea decât comunitatea relativ prosperă de această parte a oceanului. Salariile în Europa sunt aşa de mici, încât în multe state sfârşitul vieţii trebuie să fie azilul pentru săraci. Nici o hărnicie şi nici o economie nu-l poate face în stare pe muncitor să pună deoparte prin pricepere pentru bătrâneţe. Diferenţa dintre venit şi cheltuieli este atât de mică, încât câteva zile de boală sau lipsă de lucru îl reduce pe muncitor la sărăcie. Guvernul de acolo a fost nevoit să se ocupe de aceasta mai mult sau mai puţin ştiinţific, în locul metodei neglijente, familiară pentru ((288)) America, unde vagabonzii înfloresc fără muncă, iar omul demn care cade în nevoie trebuie să sufere de foame”.

Editorul de la The Arena spune în Infernul civilizaţiei:

„Marea Moartă a dorinţei îşi lărgeşte hotarele sale în fiecare centru populat. Murmurele de nemulţumire mânioasă devin tot mai ameninţătoare cu fiecare an ce trece. Justiţia refuzată celor slabi prin puterea avariţiei ne-a adus faţă-n faţă cu o criză extraordinară, care încă mai poate fi evitată dacă avem înţelepciunea de a fi drepţi şi umani; dar problema nu mai poate fi privită cu dispreţ, ca fiind neimportantă. Nu mai este locală; ea afectează şi ameninţă întregul organism politic. Acum câţiva ani, unul dintre cei mai eminenţi clerici din America a declarat că nu se poate spune că în această Republică există sărăcie. Astăzi nici o persoană raţională nu neagă că această problemă este de mare importanţă. Nu demult am angajat un domn din New York să investigheze personal dosarele curţii de justiţie din oraş pentru a identifica numărul exact al mandatelor de evacuare eliberate în douăsprezece luni. Care a fost rezultatul? Datele au arătat faptul alarmant că în cele douăsprezece luni care s-au terminat la 1 septembrie 1892, în oraşul New York au fost emise douăzeci şi nouă de mii şapte sute douăzeci de mandate de evacuare.

Într-un articol din Forum, din decembrie 1892, referitor la nevoile speciale ale săracilor din New York, domnul Jacob Riis spune: «Mulţi ani a fost adevărat despre New York faptul că o zecime din toţi cei care mor în acest oraş mare şi bogat sunt îngropaţi în ţarina olarului. Din cele 382.530 de înmormântări înregistrate în ultimul deceniu, 37.966 au fost în ţarina olarului», iar domnul Riis continuă să facă aluzie la faptul cunoscut tuturor celor care studiază condiţiile sociale, care investighează personal sărăcia din marile oraşe, că acest reper al ţarinei olarului, oricât de grozav de semnificativ ar fi, nu este o măsură adecvată prin care să se estimeze problema sărăciei unui oraş mare. Asupra acestui punct el continuă:

«Cei care au avut vreo experienţă personală cu săracii şi ştiu cu ce frică agonizantă se luptă ei împotriva acestei culmi a nefericirii, cum plănuiesc şi urzesc şi pun deoparte pentru sărmanul privilegiu ((289)) de a fi puşi să se odihnească într-un mormânt care să fie al lor, deşi în viaţă n-au avut nici un şopron despre care să fi putut spune că era al lor, vor fi de acord cu mine că ar fi prea puţin să presupunem că în ciuda tuturor acestora, unde cade unul, în această groapă îngrozitoare, cel puţin doi sau trei trebuie să fie pe marginea ei gata să cadă. Şi cu această estimare de 20-30% din populaţia noastră care se luptă în permanenţă s-o ducă de azi pe mâine, dar sunt chinuiţi de îndoială că vor reuşi, se potrivesc destul de bine toate faptele cunoscute de administrare a carităţii din New York, chiar dacă sunt dispersate”.

În 1890 au fost două sute treizeci şi nouă de sinucideri raportate oficial în New York. Registrele justiţiei sunt ticsite, cum n-au fost niciodată înainte, de cazuri de tentativă de sinucidere. «Tu», a spus grefierul Smyth, adresându-se unei biete fiinţe care căutase moartea aruncându-se în East River, «eşti al doilea caz de tentativă de sinucidere care a ajuns la tribunal în această dimineaţă; şi» a continuat el, «n-am întâlnit niciodată aşa de multe tentative de sinucidere ca în ultimele câteva luni».

Noaptea se aşterne încet dar sigur în jurul sutelor şi miilor de concetăţeni de-ai noştri, noaptea sărăciei şi a disperării. Ei sunt conştienţi de apropierea ei, dar se simt neputincioşi în a-i controla înaintarea. «Chiriile cresc, iar munca se ieftineşte în fiecare an, şi ce putem noi face în legătură cu aceasta?» a spus recent un muncitor în timp ce vorbea despre perspective. «Nu văd nici o cale de ieşire din ea», a adăugat el cu amărăciune, şi trebuie mărturisit că perspectiva este întunecată dacă nu se întrevede nici o schimbare economică radicală, deoarece oferta de forţă de muncă creşte în fiecare an mult mai rapid decât cererea. «Zece femei pentru fiecare loc de muncă, nu contează cât de slab», este afirmaţia seacă a unui oficial care de curând a făcut din chestiunea muncii femeilor un studiu special. «Sute de fete», continuă acest scriitor, «îşi distrug viitorul în fiecare an şi-şi distrug sănătatea în magazii şi magazine îmbâcsite şi prost ventilate, şi totuşi zeci de recruţi sosesc de la ţară şi din oraşele mici în fiecare săptămână pentru a ocupa locurile vacante». Şi să nu ne imaginăm că aceste condiţii sunt specifice numai pentru New York. Ce este adevărat despre metropole este ((290)) adevărat într-o anumită măsură despre fiecare oraş mare din America. În raza unei salve de artilerie în Beacon Hill, Boston, unde se ridică mândru domul aurit al Capitoliului, sunt sute de familii care mor lent prin înfometare şi sufocare; familii care se luptă eroic pentru cele mai elementare necesităţi ale vieţii, în timp ce an de an condiţiile devin tot mai disperate, lupta pentru pâine tot mai cruntă, iar viitorul tot mai întunecos. Într-o conversaţie cu unul dintre aceşti muncitori, el a spus cu un anumit patos şi deprimare, care indicau lipsa de speranţă sau poate o percepţie amorţită care-l împiedica să înţeleagă cu totul cumplita importanţă a cuvintelor sale: «Am auzit odată despre un om care a fost pus într-o cuşcă de fier de către un tiran; şi el a aflat că în fiecare zi pereţii se apropiau tot mai mult de el. În cele din urmă pereţii s-au apropiat atât de mult unul de altul, încât în fiecare zi storceau o parte din viaţa lui, şi cumva», a spus el, «mi se pare că noi suntem întocmai ca omul acela, şi când văd scoţând afară micile sicrie în fiecare zi, îi spun uneori soţiei mele: încă puţină viaţă a fost stoarsă; într-o zi vom merge şi noi».

Recent, am vizitat mai mult de douăzeci de case închiriate unde viaţa se lupta cu moartea; unde, cu un eroism răbdător cu mult mai măreţ decât faptele de îndrăzneală câştigate printre strigătele de biruinţă ale câmpului de luptă, mame şi fiice mânuiau fără încetare acul. În câteva case am observat bolnavi ţintuiţi la pat, ai căror ochi înfundaţi în orbite şi ale căror feţe emaciate spuneau clar povestea lunilor şi poate a anilor de înfometare lentă, în mijlocul mizeriei, al mirosului greţos şi al murdăriei aproape generale din subsolul social. Aici devii dureros de conştient de spectrul foamei şi al fricii prezent în mod continuu. O teamă de-o viaţă apasă cu greutate zdrobitoare inimile acestor exilaţi. Proprietarul, stând cu un document de evacuare în mână, este continuu în faţa ochiului minţii lor. Groaza de îmbolnăvire bântuie fiecare moment treaz, deoarece pentru ei îmbolnăvirea înseamnă incapacitatea de a se îngriji de puţina hrană pe care o cere viaţa. Disperarea de viitorul nesigur nu de puţine ori le chinuie odihna. Aceasta este soarta obişnuită a muncitorului răbdător din mahalalele marilor noastre oraşe de astăzi. Pe cele mai multe din feţele lor se observă o expresie de tristeţe întunecată şi de resemnare mută.

((291))

Uneori o lumină sporadică apare din aceste orbite cavernoase, o ochire încruntată sugerând focuri arzând mocnit, alimentate de o continuă conştiinţă a nedreptăţilor îndurate. Ei simt într-un mod tăcut că soarta fiarelor de pe câmp este mai fericită decât a lor. Chiar dacă se luptă din zori până noaptea târziu pentru pâine şi pentru o cameră mizeră, ei ştiu că fereastra speranţei se închide pentru ei în marile centre trepidante ale creştinătăţii. Trist întradevăr este gândul că în prezent, când ţara noastră este împodobită cum n-a mai fost niciodată înainte cu temple impunătoare dedicate marelui Nazarinean, care Şi-a dedicat viaţa slujirii printre săraci, degradaţi şi proscrişi, noi găsim valul nefericirii crescând; găsim că sărăcia nedorită devine soarta inevitabilă a miilor de vieţi în plus în fiecare an. Niciodată n-a fost sentimentul altruist mai general pe buzele omului. Niciodată n-a fost inima omului mai doritoare ca acum după o manifestare adevărată a fraternităţii umane. Niciodată n-a fost întreaga lume civilizată atât de profund mişcată de visul care persistă de secole — paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea omului. Şi totuşi, ciudată anomalie! Strigătul inocenţei, al dreptăţii ultragiate, strigătul milioanelor de oameni de sub roată, se ridică astăzi din fiecare ţară civilizată ca niciodată înainte. Vocea Rusiei amestecată cu strigătul Irlandei. Londra proscrisă se uneşte cu exilaţii tuturor marilor oraşe continentale şi americane într-o cerere puternică, cutremurătoare după dreptate.

Numai în Londra există mai mult de trei sute de mii de persoane chiar pe marginea prăpastiei, a căror inimă se înfioară de teamă la fiecare bătaie, a căror coşmar de-o viaţă este groaza că mica lor vizuină pe care ei o numesc casă le poate fi luată. Sub ei, în pragul înfometării, sunt peste două sute de mii de vieţi; mai departe găsim trei sute de mii în stratul celor înfometaţi, în tărâmul unde foamea roade zi şi noapte, unde fiecare secundă din fiecare minut, din fiecare oră, din fiecare zi, este plină de suferinţă. Sub înfometaţi sunt cei fără casă — cei care n-au nimic cu ce să-şi procure un adăpost nici chiar în cele mai rele cartiere; cei care dorm fără un acoperiş tot anul, dintre care sute pot fi găsiţi în fiecare noapte pe lespezile reci de piatră de-a lungul cheiurilor Tamisei. Unii au numai un ziar între ei şi pietrele umede, dar majoritatea nu se ((292)) bucură nici măcar de acest lux! Această armată fără nici un fel de locuinţă numără în Londra treizeci şi trei de mii”.

Spune cineva că aceasta este o imagine exagerată? Să investigheze. Dacă este numai pe jumătate adevărată, este deplorabilă!

Nemulţumirea, ura, fricţiunea, pregătindu-se rapid pentru arderea socială

Oricum li s-ar explica săracilor că bogaţii n-au fost niciodată atât de caritabili ca acum, că societatea are o grijă mult mai mare acum decât a avut vreodată pentru cei săraci, cei orbi, cei bolnavi şi cei neajutoraţi, şi că veniturile imense pentru menţinerea acestor binefaceri sunt strânse anual prin taxe, aceasta cu siguranţă nul va satisface pe muncitor. Ca cetăţean inteligent care se respectă el nu vrea pomeni; el n-are nici o dorinţă de a se folosi de privilegiile unei case pentru săraci, sau când este bolnav să devină un pacient ţinut de milă într-un spital; ci el doreşte o şansă de a-şi câştiga cinstit şi onest pâinea cu sudoarea feţei sale şi de a-şi întreţine familia cu demnitatea unui muncitor cinstit. Dar, în timp ce se vede pe sine şi pe semenii săi muncitori mai dependenţi ca niciodată de favoare şi de influenţă pentru a obţine şi a menţine o slujbă, iar pe micii proprietari de magazine, pe micii constructori şi pe micii manufacturieri luptându-se mai mult ca niciodată pentru o viaţă onestă, el citeşte despre prosperitatea celor bogaţi, despre creşterea numărului milionarilor, despre uniunile capitalului pentru a controla diferitele industrii — afacerea cuprului, a oţelului, a sticlei, a petrolului, a chibriturilor, a hârtiei, a cărbunelui, a vopselei, a tacâmurilor, a telegrafului şi toate celelalte afaceri. El vede de asemenea că aceste combinaţii controlează mecanismul lumii, şi că astfel, în timp ce munca sa se depreciază datorită competiţiei, bunurile şi necesităţile vieţii pot fi dezvoltate, sau cel puţin împiedicate de la declinul lor, proporţional cu reducerea costului muncii reprezentat prin îmbunătăţirea maşinilor care înlocuiesc creierul şi forţa umană.

În astfel de împrejurări, ne putem mira că la a treisprezecea convenţie anuală a Federaţiei Muncii de la ((293)) Chicago, vice-preşedintele Adunării Sindicatelor şi-a salutat vizitatorii în următorul limbaj sarcastic? El a spus:

„Am dori să vă spunem bun-venit într-un oraş prosper, dar adevărul n-ar justifica afirmaţia. Aici lucrurile sunt aşa cum sunt, dar nu aşa cum ar trebui să fie. Vă urăm bun-venit în numele a o sută de monopolişti şi a cincizeci de mii de vagabonzi, aici unde mamona ţine mare carnaval în palate, în timp ce mamele au inimile zdrobite, copiii sunt înfometaţi, iar bărbaţii caută în zadar de lucru. Vă urăm bun-venit în numele a o sută de mii de oameni care nu lucrează, în numele acelor edificii dedicate gloriei lui Dumnezeu, dar ale căror uşi sunt închise noaptea pentru cei înfometaţi şi săraci, în numele slujitorilor bisericeşti care se îngraşă din viile lui Dumnezeu, uitând că copiii lui Dumnezeu sunt flămânzi şi n-au un loc unde să-şi pună capul; în numele stâlpilor sistemului de stoarcere a sudorii, al milionarilor şi al diaconilor, ale căror suflete sunt puse în pericol prin pofta lor după aur; în numele salariaţilor care transpiră sânge ce este transformat în ducaţi de aur; în numele azilurilor de nebuni şi a caselor pentru săraci, înţesate de oameni înnebuniţi de grijă în această ţară a belşugului.

Vă vom arăta mostre din Chicago care n-au fost arătate la târg — ale măreţiei şi ale slăbiciunii lui. Deseară vă vom arăta sute de oameni care stau pe pietrele aspre din coridoarele acestei clădiri — fără casă, fără mâncare — oameni capabili şi dornici să muncească, dar pentru care nu este de lucru. Este un timp de alarmă — alarmă privind continuarea unui guvern ale cărui drepturi suverane sunt predate magnaţilor căilor ferate, baronilor cărbunelui şi speculanţilor; alarmă privind continuarea unei guvern federal ale cărui politici financiare sunt întocmite pe Wall Street la ordinul baronilor banului din Europa. Aşteptăm să luaţi măsuri pentru a utiliza privilegiul şi a alunga de la putere pe slujitorii necredincioşi ai poporului, care sunt răspunzători de condiţiile existente”.

Fără nici o îndoială că acest vorbitor greşeşte mult presupunând că o schimbare a deţinătorilor de funcţii sau a partidelor ar vindeca răul existent; dar ar fi desigur inutil ((294)) să i se spună lui sau oricărui alt om sănătos la minte că nu-i nimic greşit în această chestiune a aranjamentului social care face posibile asemenea extreme mari de bogăţie şi săracie. Oricât de mult s-ar deosebi oamenii în privinţa cauzei şi tratamentului, toţi sunt de acord că există o boală. Unii caută fără nici un rezultat remedii în direcţii greşite, şi mulţi, vai! nu doresc să se găsească un remediu; până când ei, cel puţin, vor fi avut o şansă să profite de condiţiile actuale.

În armonie cu acest gând, George E. McNeill, într-o cuvântare în faţa Congresului Mondial al Muncii, a spus:

„Mişcarea sindicală s-a născut din foame — foame după hrană, adăpost, căldură, îmbrăcăminte şi plăcere. În mişcarea umanităţii spre fericire, fiecare individ îşi caută idealul său, adesea cu o nesocotire stoică a altora. Sistemul industrial se bazează pe regula de fier a diavolului, fiecare pentru sine. Este oare un fenomen inexplicabil, ca aceia care suferă cel mai mult sub această regulă a egoismului şi a lăcomiei să se organizeze pentru răsturnarea sistemului de guvernare al diavolului?”

Ziarele abundă în descrieri de nunţi mondene, baluri şi banchete, la care aşa-zisa „clasă de sus” a societăţii apare în haine costisitoare şi cu bijuterii rare. Se spune că recent o doamnă, la un bal din Paris, purta diamante în valoare de 1.600.000 $. New York World din august 1896 a publicat fotografia unei doamne americane îmbrăcată în diamante şi alte bijuterii valorând 1.000.000 $; şi ea nu aparţinea chiar celui mai înalt strat social. Presa zilnică vorbeşte despre cheltuiala exagerată a mii de dolari pentru aceste banchete — pentru vinuri alese, decoraţiuni florale etc. Ele spun despre palatele înălţate pentru cei bogaţi, multe dintre ele costând 50.000 $, iar altele până la 1.500.000 $. Ele vorbesc despre „serate pentru câini” unde animalele sunt hrănite cu delicatese foarte scumpe, de care se ocupă „doicile” lor. Ele spun despre 10.000 $ plătiţi pentru un serviciu de desert, 6.000 $ pentru două ghivece de flori artistice, 50.000 $ pentru două vaze trandafirii. Ele spun că un duce englez a plătit ((295)) 350.000 $ pentru un cal. Ele spun cum o femeie din Boston şi-a înmormântat soţul într-un sicriu care a costat 50.000 $. Ele spun că o altă „doamnă” a cheltuit 5.000 $ ca să-şi îngroape pudelul. Ele spun că milionarii din New York plătesc 800.000 $ pentru un singur iaht.

Ne poate mira că mulţi sunt invidioşi, iar unii sunt mânioşi şi amărâţi când compară o astfel de risipă cu lipsa propriei lor familii, sau cel puţin cu economia lor impusă? Ştiind că nu mulţi sunt „creaturi noi” care îşi îndreaptă afecţiunea spre lucrurile de sus şi nu spre cele de pe pământ, şi care au învăţat că „evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” în timp ce aşteaptă până ce Domnul are să le răzbune cauza, nu ne putem mira că astfel de lucruri trezesc în inimile maselor sentimente de invidie, ură, răutate, ceartă; şi aceste sentimente se vor coace în revoltă deschisă, care în cele din urmă va produce toate faptele cărnii şi ale diavolului, de-a lungul marelui timp de necaz iminent.

„Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare ... şi nu întărea mâna celui nenorocit şi a celui lipsit” etc. Ezec. 16:49, 50.

Christian Advocate din California, comentând asupra unuia dintre balurile mondene din oraşul New York, spune:

„Luxul excesiv şi extravaganţa orbitoare etalate de grecii şi romanii bogaţi din „timpurile vechi” sunt o chestiune de istorie. O asemenea etalare nechibzuită începe să-şi facă apariţia în ceea ce se numeşte societatea mondenă din această ţară. Un corespondent de-al nostru vorbeşte despre o doamnă din New York care a cheltuit 125.000 $ într-un singur sezon pentru distracţie. Caracterul şi valoarea distracţiilor pot fi judecate din faptul că ea a învăţat societatea cum ... să îngheţe punci roman în cupa lalelelor roşii şi galbene, şi cum să mănânce broaşte ţestoase cu linguri de aur din canoe de argint. Alţi amatori de distracţii şi-au împodobit mesele cu trandafiri costisitori, în timp ce unul din „cei patru sute” se spune că a cheltuit 50.000 $ ((296)) pentru o singură distracţie. Asemenea cheltuială excesivă pentru un scop aşa de sărac este păcătoasă şi ruşinoasă, indiferent cât de mare este averea pe care o are cineva”.

Messiah's Herald comenta după cum urmează:

„O sută patruzeci şi patru de autocraţi sociali, în frunte cu un aristocrat, au ţinut un bal mare. Regalitatea nu l-a putut eclipsa niciodată. A fost cu totul exclusiv. Vinul a curs ca apa. Frumuseţea şi-a adus farmecul ei. Nici Marc Antoniu, nici Cleopatra nu s-au învăluit în asemenea splendoare. A fost o colecţie de milionari. Bogăţia lumii a fost adunată pentru perle şi diamante. Coliere de pietre preţioase costând de la 200.000 $ şi mai jos împodobeau zeci de gâturi. Dansul a continuat printre splendorile lui Aladin. Bucuria era nelimitată. În timp ce aceasta continua, spune jurnalul, 100.000 de mineri înfometaţi din Pennsylvania băteau drumurile ca vitele în căutare de furaj, unii dintre ei mâncând pisici şi nu puţini dintre ei sinucigânduse pentru a nu-şi vedea copiii murind de foame. Totuşi un colier de la balul Metropolitan i-ar fi salvat pe toţi aceştia de foame. A fost unul dintre „marile evenimente sociale” ale unei naţiuni numite creştină; dar ce contrast! Şi nu există nici un remediu pentru aceasta! Astfel va fi „până vine El”.

„Până vine El?” Nu, mai degrabă „la fel va fi şi în zilele Fiului Omului”, când El este venit, în timp ce El adună pe cei aleşi la Sine şi astfel Îşi stabileşte Împărăţia, a cărei inaugurare va fi urmată de „zdrobirea” în bucăţi a actualului sistem social întrun mare timp de necaz şi anarhie, pregătitor pentru stabilirea Împărăţiei dreptăţii (Apoc. 2:26, 27; 19:15). Cum a fost în zilele lui Lot, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului. Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în îparousiaş prezenţa Fiului Omului. Mat. 24:37; Luca 17:26, 28.

Sunt cei bogaţi prea aspru condamnaţi?

Cităm dintr-un editorial din San Francisco Examiner:

„Uriaşul iaht englez cu aburi Valiante, al domnului W. K. Vanderbilt, s-a alăturat în portul New York iahtului englez cu aburi Conqueror al domnului F. W. Vanderbilt. Valiante a costat ((297)) 800.000 $. Această sumă reprezintă profitul dintr-o recoltă de aproximativ 15.000.000 de buşeli de grâu la şaizeci de cenţi, sau întreaga producţie de pe cel puţin 8.000 de ferme de 160 de acri. Cu alte cuvinte, 8.000 de fermieri, reprezentând 40.000 de bărbaţi, femei şi copii, au muncit pe soare şi pe furtună pentru a-i permite domnuluiVanderbilt să-şi construiască întrun şantier naval străin o astfel de ambarcaţiune de plăcere cum nu posedă nici un suveran din Europa. Construcţia acelui vas a necesitat munca a cel puţin 1.000 de mecanici timp de un an. Banii care l-au costat, puşi în circulaţie printre muncitorii noştri, ar fi avut o influenţă perceptibilă asupra stării timpurilor în unele părţi”.

J. R. Buchanan în Arena, vorbind despre extravaganţa nemiloasă a celor bogaţi a spus:

„Criminalitatea ei nu constă aşa de mult în motivul ei nemilos, cât în distrugerea nesăbuită a fericirii şi vieţii pentru a atinge un scop egoist. Că bogăţia risipitoare în ostentaţie şi lux este o crimă, devine foarte evident printr-o examinare atentă a faptului. N-ar fi nici un rău în a construi un grajd de 700.000 $ pentru caii săi, cum a făcut un milionar din Syracusa, sau în punerea unui serviciu de 50.000 $ pe masa de cină, cum a făcut un Astor din New York, dacă banii ar fi la îndemână ca aerul şi apa; dar fiecare dolar reprezintă media unei zile de muncă. Ca atare, grajdul de 700.000 $ reprezintă munca a 1.000 de oameni timp de doi ani şi patru luni. Reprezintă de asemenea 700 de vieţi; fiindcă 1.000 $ ar satisface costul primilor zece ani ai unui copil, iar costul următorilor zece ani ar fi complet achitat prin munca sa. De aceea, grajdul elegant reprezintă baza materială a 700 de vieţi, şi confirmă că proprietarul îl evaluează la mai mult, sau este dispus ca 700 de oameni să moară pentru ca vanitatea lui să poată fi satisfăcută”.

The Literary Digest a spus în editorial:

„Nu de mult un cleric din Noua Anglie a adresat o scrisoare domnului Samuel Gompers, preşedintele Federaţiei Americane a Muncii, rugându-l să spună de ce, în opinia sa, aşa de mulţi oameni inteligenţi care muncesc nu frecventează biserica. Ca răspuns domnul Gompers a spus că un motiv este acela că ((298)) bisericile nu mai sunt în contact cu speranţele şi aspiraţiile muncitorilor, şi nu simt nefericirea şi poverile lor. Pastorii fie nu ştiu, a spus el, fie nu au curajul să declare de la amvonul lor cele bune şi cele rele ale milioanelor care trudesc. Organizaţiile găsite a fi cele mai eficiente în asigurarea condiţiilor mai bune au fost dezaprobate de biserică. Muncitorilor le-a fost îndreptată atenţia spre «dulcele viitor», spre neglijarea totală a condiţiilor care derivă din «amarul prezent». Biserica şi slujirea au fost «susţinătorii şi apărătorii greşelilor comise împotriva intereselor oamenilor, pur şi simplu fiindcă făptaşii sunt posesorii bogăţiei». Întrebat despre mijloacele pe care le-ar sugera el pentru reconcilierea bisericii şi a maselor, domnul Gompers recomandă «o schimbare totală a atitudinii actuale». El încheie cu aceste cuvinte: «Cel care nu simpatizează cu mişcarea muncii, cel care priveşte cu satisfacţie sau cu indiferenţă rezultatele îngrozitoare ale condiţiilor economice şi sociale actuale, nu este numai împotrivitor faţă de cele mai bune interese ale familiei umane, ci este particeps criminis la toate relele aduse asupra bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru, asupra copiilor de astăzi, asupra bărbaţilor şi femeilor din viitor»”.

În timp ce observăm astfel opinia publică în condamnarea bogaţilor ca clasă, şi în timp ce observăm şi condamnarea din partea Domnului şi pedeapsa prezisă a acestei clase ca întreg, nu este decât rezonabil ca poporul lui Dumnezeu să exercite moderaţie în judecata sau în opiniile sale în privinţa bogaţilor ca indivizi. Domnul, a cărui judecată împotriva clasei este atât de aspră, va fi totuşi îndurător faţă de ei ca indivizi; şi când în înţelepciunea Sa va fi distrus idolii lor de argint şi de aur, le va fi coborât privirile semeţe şi le va fi umilit mândria, atunci El va fi îndurător să mângâie şi să vindece pe cei care vor renunţa la egoismul şi la mândria lor. Se va observa de asemenea că am citat numai expresiile rezonabile şi moderate ale scriitorilor cu judecată, şi nu diatribele extreme şi adesea nechibzuite ale anarhiştilor şi vizionarilor.

((299))

Ca un ajutor spre o moderaţie sobră în judecată este bine să ne amintim: (1) Că termenul „bogat” este foarte larg şi include nu numai pe cei extrem de bogaţi, ci în mintea multora şi pe cei care, comparaţi cu aceştia, ar putea fi consideraţi săraci; (2) Că printre aceia pe care cei foarte săraci i-ar numi bogaţi sunt foarte mulţi dintre cei mai buni şi mai binevoitori oameni, mulţi dintre ei fiind, în măsură considerabilă, activi în acţiuni de binefacere şi filantropice; şi dacă aceştia nu sunt toţi aşa până la măsura sacrificiului de sine, ar fi desigur lipsit de amabilitate ca unul care nu sa făcut el însuşi sacrificiu viu pentru binecuvântarea altora, să-i condamne pe alţii că n-o fac. Şi cei care au făcut astfel ştiu cum să aprecieze fiecare apropiere de un asemenea spirit pe care cineva, bogat sau sărac, ar manifesta-o.

Este bine să ne amintim că mulţi dintre bogaţi nu numai că plătesc pe drept taxe mari pentru şcoli publice gratuite, pentru sprijinirea guvernului, pentru sprijinirea binefacerilor publice etc, dar de asemenea contribuie cu bucurie şi altfel la ajutorarea săracilor şi sunt din inimă binevoitori faţă de aziluri, colegii, spitale etc., şi faţă de bisericile pe care ei le consideră cele mai vrednice. Şi cei care fac aceste lucruri din inimi bune şi cinstite, şi nu (cum trebuie să admitem că este uneori cazul) pentru spectacol şi pentru lauda oamenilor, nu-şi vor pierde răsplata. Şi toţi aceştia trebuie să fie apreciaţi pe drept.

Fiecare poate şi este dispus să critice pe milionari, dar ne temem că în unele cazuri judecata este prea aspră. De aceea noi îi îndemnăm pe cititorii noştri să nu gândească despre ei prea necaritabil. Să nu uite că atât ei cât şi săracii sunt în unele privinţe sub controlul sistemului social actual. Obiceiul a fixat legi şi baricade în jurul capetelor şi inimilor lor. Falsele concepţii ale creştinismului, susţinute de întreaga lume — bogată şi săracă — timp de secole, au săpat adânc făgaşele gândirii şi raţiunii în care se mişcă mintea lor încoace şi încolo. Ei simt că trebuie să facă aşa cum fac şi ((300)) alţi oameni; adică, trebuie să-şi folosească timpul şi talentele cât pot de bine şi pe ,,principii de afaceri”. Făcând aceasta, banii le vin, deoarece banii şi maşinile sunt astăzi creatorii bogăţiei, munca fiind la preţ redus.

Atunci ei fără îndoială cugetă că având bogăţie este de datoria lor să nu o stocheze toată, ci să cheltuie o parte din ea. Poate se întreabă dacă ar fi mai bine să o distribuie în acte de caritate sau să o lase să circule prin căile comerţului şi a salariilor pentru muncă. Ei conchid în mod potrivit că acest plan din urmă ar fi mai bun. Balurile, banchetele, nunţile, iahturile etc., pot să le apară ca plăceri pentru ei şi pentru prietenii lor şi un ajutor pentru vecinii lor mai puţin norocoşi. Şi nu este oare ceva adevăr în acest punct de vedere? De exemplu, banchetul de 10.000 $ pune probabil în circulaţie 15.000 $ — prin intermediul măcelarilor, brutarilor, florarilor, croitorilor, croitoreselor, bijutierilor etc., etc. Iahtul de 800.000 $, în timp ce este o mare extravaganţă personală, a determinat o circulaţie a acelei sume de bani undeva printre muncitori; şi mai mult, va însemna o cheltuială anuală de cel puţin douăzeci şi foarte probabil de o sută de mii de dolari pentru ofiţeri, ingineri, marinari, alimente etc., şi alte cheltuieli curente.

De aceea, în actualele condiţii greşite, este extrem de bine pentru clasele de mijloc şi pentru cele mai sărace că bogaţii sunt „nechibzuit de extravaganţi” mai degrabă decât zgârciţi, cheltuind exagerat o parte din potopul de bogăţie care intră în lăzile lor; de exemplu, pentru diamante, care necesită ,,săpare”, şlefuire şi montare, dând astfel de lucru la mii de oameni care numai ar creşte numărul celor fără lucru, dacă bogaţii n-ar avea asemenea slăbiciuni sau extravaganţe, ci ar stoca tot ce le-ar intra în posesie. Gândind astfel, bogaţii pot considera extravaganţele lor ca fiind „acte de caritate”. Şi dacă le consideră aşa, nu fac decât să urmeze acelaşi curs al gândirii false adoptat de unii din clasa de mijloc, când ((301)) organizează „serate bisericeşti”, târguri şi festivaluri „de dragul scumpei carităţi”.

Noi nu justificăm cursul lor: căutăm numai să arătăm că extravaganţele celor bogaţi în vremuri de necaz financiar nu implică în mod necesar că ei sunt lipsiţi de sentimente pentru cei săraci. Iar atunci când se gândesc să facă acte de caritate pe alte principii decât „principiile de afaceri”, fără îndoială că ei reflectă că s-ar cere o mică armată de bărbaţi şi femei pentru a supraveghea distribuirea profitului lor zilnic şi totuşi n-ar putea fi siguri că acesta ar ajunge la cei mai nevoiaşi; deoarece egoismul este aşa de general încât nu multora li s-ar putea încredinţa distribuirea în mod corect a unor cantităţi mari. O milionară a remarcat că ea nu s-a uitat niciodată pe fereastra trăsurii când trecea prin cartierele sărace, deoarece acestea îi ofensau ochiul. Ne întrebăm dacă n-a fost din cauză că o mustra conştiinţa din cauza contrastului dintre condiţia ei şi cea a săracilor. În privinţa preocupării lor personale de actele de caritate — bărbaţii sunt prea ocupaţi cu investiţiile lor, iar femeile sunt prea rafinate pentru asemenea lucruri: ele ar vedea scene neplăcute, ar auzi sunete neplăcute şi ar simţi mirosuri neplăcute. Când erau mai săraci poate au dorit astfel de oportunităţi pentru bine cum au acum: dar egoismul, mândria, angajamentele sociale şi etica anulează sentimentele mai nobile şi împiedică roada multă. După cum a spus cineva: Fiindcă Domnul nostru a umblat făcând bine, El a avut milă de slăbiciunile omului.

Făcând aceste sugestii pentru măsura de consolare pe care ele o oferă claselor mai sărace, nu vrem să fim înţeleşi că justificăm în vreun sens extravaganţa egoistă a celor bogaţi, care este greşită şi pe care Domnul o condamnă ca fiind greşită (Iac. 5:5). Dar în considerarea diferitelor laturi ale acestor întrebări mult controversate, mintea este menţinută mai echilibrată, judecata mai sănătoasă, iar ((302)) compătimirea mai tandră faţă de cei pe care „dumnezeul veacului acestuia” i-a orbit cu bogăţiile lui, până când judecăţile lor sunt pervertite de la justiţie, şi care sunt pe cale să primească o mustrare şi o pedeapsă atât de aspră de la Domnul. „Dumnezeul veacului acestuia” îi orbeşte şi pe cei săraci cu privire le unele probleme, pentru a justifica un curs greşit. El conduce astfel ambele părţi spre „marea bătălie”.

Dar, deşi noi putem găsi motive pe care să ne bazăm unele scuze pentru creşterile actuale ale bogăţiei în mâinile câtorva; deşi ne putem da seama că unii dintre cei bogaţi, mai ales dintre cei moderat bogaţi, sunt foarte binevoitori; şi deşi poate fi adevărată susţinerea că ei îşi câştigă averea sub acţiunea aceloraşi