SCRIPTURE STUDIES

Batalia Armaghedonului

Ca urmare toate sectele favorizează unirea; dar cum să fie realizată având în vedere crezurile lor contradictorii, este problema care dezorientează. Sunt sugerate diferite metode. Una este să se străduiască întâi să unească acele secte care sunt cele mai asemănătoare în doctrină, ca, de exemplu, diferitele ramuri ale aceloraşi familii — presbiterieni, baptişti, metodişti, catolici etc. — ca pregătire pentru unirea mai largă propusă. Alta este să se cultive în oameni o dorinţă de unire şi o dispoziţie de a ignora doctrina, şi de a se oferi o părtăşie generoasă tuturor oamenilor înclinaţi spre morală şi să se caute cooperarea lor în ceea ce ei numesc lucrare creştină. Acest sentiment îşi găseşte cei mai serioşi suporteri printre cei tineri şi de vârstă mijlocie.

Ignorarea în ultimii ani a multora dintre doctrinele controversate din trecut a ajutat la dezvoltarea în biserică a unei clase de tineri care reprezintă pe larg sentimentul „unirii” creştinătăţii. În necunoştinţă de luptele sectare din trecut, aceştia nu sunt împovăraţi de confuzia predominantă printre cei în vârstă în privinţa preorânduirii, a alegerii, a harului liber etc. Dar ei au încă învăţăturile din copilărie (iniţial de la Roma şi din veacurile întunecate), doctrina nimicitoare a chinuirii veşnice a tuturor celor care nu aud şi nu acceptă Evanghelia în veacul actual, şi teoria că misiunea Evangheliei este să convertească lumea în veacul actual ((172)) şi astfel s-o salveze de acel chin. Aceştia sunt legaţi sub diferite nume — Asociaţiile Creştine ale Tinerilor şi ale Tinerelor, Societăţile de Străduinţă Creştină, Ligile Epworth, Fiicele Regelui şi Armatele Mântuirii. Multe dintre acestea au într-adevăr „râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei”.

Credincioşi vederilor lor eronate, nescripturale, aceştia plănuiesc o „ridicare socială a lumii” care să aibă loc imediat. Este lăudabil că eforturile lor nu sunt pentru rău, ci pentru bine. Marea lor greşeală constă în urmărirea propriilor lor planuri, care oricât ar fi de binevoitoare şi înţelepte în estimarea umană, din necesitate le lipseşte înţelepciunea divină şi planul divin, singurele care vor fi încununate de succes. Toate celelalte sunt sortite eşecului. Ar fi spre marea binecuvântare a celor adevăraţi dintre ei dacă ar putea vedea planul divin, şi anume, selecţia („alegerea”) unei „turme mici” sfinţite acum, şi în curând ridicarea lumii prin turma mică atunci când va fi completă şi mult înălţată, şi când va domni cu Cristos în calitate de comoştenitoare în Împărăţia Sa Milenară. Dacă ar putea vedea aceasta, ar avea sau ar trebui să aibă efect sfinţitor asupra tuturor celor adevăraţi dintre ei — chiar dacă desigur aceasta ar fi o mică minoritate; căci majoritatea celor care se alătură acestor societăţi evident fac aceasta din alte motive decât consacrare şi devotare întreagă lui Dumnezeu şi serviciului Său — „chiar până la moarte”.

Aceşti tineri creştini, neînvăţaţi în lecţiile istoriei bisericii şi necunoscători ai doctrinelor, repede sunt de acord cu ideea „Unirii”. Ei decid: „Greşeala din trecut au fost doctrinele care au cauzat separări! Să ne unim şi să ignorăm doctrinele!” Ei nu apreciază faptul că şi în trecut toţi creştinii au fost dornici de unire, tot atât de dornici ca şi cei de astăzi, dar ei voiau unire pe baza adevărului, sau altfel nici un fel de unire. Regula lor de conduită a fost: „Luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; „nu luaţi deloc ((173)) parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le” (Iuda 3; Efes. 5:11). Mulţi de astăzi nu pot vedea că anumite doctrine sunt atotimportante pentru adevărata unire printre adevăraţii creştini — o unire plăcută lui Dumnezeu — că greşeala trecutului a fost că creştinii au fost prea mult înclinaţi în favoarea propriilor lor crezuri umane ca să le mai verifice şi să le corecteze pe acestea şi toate doctrinele prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Ca atare, unirea sau confederaţia propusă şi căutată, fiind una care ignoră doctrina Bibliei dar ţine ferm la doctrinele umane în privinţa chinului veşnic, a nemuririi naturale etc., şi care este dominată numai de judecata umană în privinţa obiectivului şi metodelor, este cel mai periculos lucru care sar putea întâmpla. Sigur va duce la eroare extremă, fiindcă respinge „învăţăturile lui Cristos” şi „înţelepciunea de sus”, şi în loc de acestea se bazează pe înţelepciunea propriilor ei oameni înţelepţi, care este nechibzuinţă când este opusă sfatului şi metodelor divine. „Înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri.” Isa. 29:14.

Apoi, de asemenea, sunt multe idei puse în circulaţie de către clericii progresişti (?) şi de către alţii în privinţa caracterului şi misiunii bisericii în viitorul apropiat, propunerea lor fiind să o coboare, chiar mai aproape decât în prezent, de ideile lumii. Lucrarea ei, se pare, va fi să atragă lumea neregenerată în ea şi să asigure un patronaj financiar liberal; şi pentru a face aceasta trebuie puse la dispoziţie distracţie şi plăcere. Care creştin adevărat n-a fost şocat de tendinţele în această direcţie, atât cum le vede acasă, cât şi cum citeşte despre ele că sunt în altă parte.

Ce dovadă mai puternică am putea avea a declinului adevăratei evlavii decât ceea ce urmează, de sub pana unui cleric metodist, publicată într-o revistă metodistă — The Northwestern Christian Advocate — şi numită de către editor „o satiră prietenească asupra condiţiilor metodiste existente”, care admite astfel condiţiile. Dacă este intenţionată ca o ((174)) susţinere sau ca o satiră, nu contează; faptele sunt fapte, oricine le-ar spune, deşi au forţă îndoită când sunt de natura unei confesiuni din partea unui slujitor pe care-l interesează revista propriei biserici. Dăm articolul întreg după cum urmează, italicele fiind din partea noastră:

„Unele aspecte ale metodismului american

Reînsufleţirea religiei în secolul al optsprezecelea sub conducerea lui Wesley şi Whitefield a purificat tonul moral al rasei anglo-saxone şi a pus în acţiune noi forţe pentru ridicarea celor neevanghelizaţi. Istoricii laici, atât englezi cât şi americani, s-au unit în a pune pe seama mişcării iniţiate de aceşti bărbaţi remarcabili multe lucruri în privinţa mecanismului bisericii şi a declaraţiei doctrinei care tinde să răspândească şi să semene civilizaţia noastră. Doctrina «harului liber» propovăduită de ei şi de succesorii lor, cu evoluţia experimentelor moderne în guvernarea laică, a fost una din cele mai populare dogme care au angajat gândurile oamenilor. Această doctrină a fost în special contagioasă printre străbunii noştri americani. Aruncând jos jugul regilor şi dezgustaţi de o biserică naţionalizată şi dominată de preoţi, ce putea fi oare mai încântător şi mai în armonie cu aspiraţiile lor politice decât doctrina că fiecare om este liber să-şi facă sau să-şi strice propriul destin de acum şi din viitor?

Doctrina «naşterii din nou» asupra căreia au insistat metodiştii, şi a cărei propovăduire în New England de către Whitefield a fost ca povestirea unei istorii noi şi nemaiauzite, a produs de asemenea efecte la care laicii şi chiar cei nereligioşi au privit cu aprobare. Căci această doctrină nu numai că cerea o «schimbare a inimii», ci şi o astfel de schimbare în viaţa zilnică încât să-l facă pe metodist uşor de deosebit de omul din lume prin comportamentul său. Marele scop pentru care a existat biserica a fost să «răspândească sfinţenia scripturală peste aceste ţări». Aceasta a fost inscripţia de pe stindardul ei — cu acest strigăt de război ea a biruit.

Un alt motiv al succesului fenomenal al metodismului în această ţară se găseşte în faptul că oamenii de rând au fost primiţi cu ((175)) bucurie la serviciul lui simplu, popular. Numai cei care sunt neinstruiţi în ritualuri pot aprecia acest fapt aparent nesemnificativ dar de fapt foarte important. Să ştii că poţi intra într-o biserică şi lua parte la un serviciu fără riscul de a-ţi arăta ignoranţa în privinţa formei şi ceremoniei este de cea mai mare importanţă dacă n-ai nici o dorinţă să te faci remarcat. Astfel serviciul simplu, nestudiat al bisericii americane metodiste timpurii a fost exact potrivit pentru oamenii care abandonaseră numai târziu pompa religiilor Bătrânului Continent. Mânecile episcopale, pălăriile sfinte, diademele, coroanele şi robele erau respingătoare pentru gusturile lor nerafinate şi simple. Religia care i-a învăţat că puteau să-şi ducă cererile la Atotputernicul fără un intermediar de vreun fel le-a accentuat demnitatea şi mărimea calităţii lor de oameni şi a fost atrăgătoare pentru iubirea lor de independenţă.

Triumfurile marcante ale acestei biserici pot de asemenea fi atribuite în parte faptului că ea nu lăsase încă jos biciul cu mici corzi al Învăţătorului. În zilele acelea timpurii era din când în când câte o curăţire a bisericii de prefăcuţi şi de nevrednici, care avea un efect foarte sănătos, nu numai asupra bisericii în sine, ci şi asupra comunităţii din jur. Căci după furtunile care adesea însoţeau «respingerea» celor fără credinţă, atmosfera morală a întregii zone era purificată şi chiar cei batjocoritori vedeau că a fi membru în biserică însemna ceva.

Un factor care de asemenea a ajutat la succesul despre care scriu a fost peregrinajul simplu pentru slujire care se făcea atunci. Fără îndoială în zilele acelea erau şi giganţi din punct de vedere moral. Influenţa unui om puternic, bărbătesc, stăpânit de ideea că aici nu avea «o cetate care rămâne», care nu făcea pregătiri pentru bătrâneţe, care nu cerea nici un contract pentru a-şi asigura întreţinerea sau salariul, refuzându-şi chiar lucrurile pe care oamenii erau foarte lacomi să le obţină, şi aprins de un zel care trebuia să-l consume repede, trebuie să fi fost durabilă şi benefică oriunde era simţită.

Un rol nu neînsemnat în obţinerea poziţiei ei dominante în această ţară l-au jucat cântările vechilor metodişti. Cuvinte serioase, raţionale, pline de învăţătură, unite cu melodii care ((176)) încă trăiesc şi se menţin, în acest cântat era nu numai atracţie muzicală, ci şi o instruire teologică prin care oamenii, needucaţi cum erau totuşi, au fost îndoctrinaţi în principiile cardinale ale bisericii. Cântatul unui adevăr îl pune pe acesta în sufletul unui copil sau al unui om cu o putere mai durabilă decât poate fi găsită în vreo grădiniţă sau metodă de instruire Quincy. Astfel, fără discuţie, doctrinele erau fixate în minţile copiilor sau ale convertiţilor aşa încât nici o controversă ulterioară nu le putea clinti. Rămâne acum să arătăm că

Aceste elemente de succes au devenit învechite şi că în biserica metodistă episcopală a fost stabilit un nou standard de succes.

Să nu-mi asum un rol de lăudăros, ci mai degrabă să fiu un analist al faptelor deschise, un expunător al istoriei recente. În ceea ce priveşte standardul doctrinei, nu există nici o schimbare în poziţia susţinută de biserică, dar spiritul şi tonul la care s-a ajuns aproape în toate afacerile ei arată imediat prezenţa progresului modern şi a inovaţiilor dătătoare de lumină. Temperamentul şi înfăţişarea acestei biserici puternice s-au schimbat atât de mult încât toţi cei pe care-i interesează bunăstarea religioasă a Americii trebuie să studieze acea schimbare cu o preocupare deosebită.

Doctrina naşterii din nou — «Trebuie să ne naştem din nou» — rămâne intactă, dar progresul modern a îndepărtat biserica de la vechea stricteţe care i-a împiedicat pe mulţi oameni buni să intre în staulul ei, fiindcă nu puteau subscrie la acea doctrină şi fiindcă ei n-au avut niciodată ceea ce cândva se numea «religie experimentală». Acum universaliştii şi unitarienii sunt adeseori găsiţi în deplină părtăşie făcându-şi curajos datoria.

Slujirea de astăzi, şlefuită şi educată cum este în bisericile principale, este prea bine crescută ca să insiste asupra «sfinţeniei», aşa cum au văzut părinţii acel har, dar predică acea sfinţenie mai largă care nu se gândeşte la rău nici măcar într-un om care nu este complet sfinţit. A îmbrăţişa această doctrină aşa cum a fost ea pe vechea cale îngustă, nu l-ar face pe unul cu totul agreabil în cercurile Chautauqua şi în ligile Epworth din prezent.

((177))

Serviciul din trecut, simplu, mai persistă încă printre populaţiile rurale, dar în cercurile educate, unde se dobândesc gusturi corecte în muzică, artă şi literatură — printre bisericile de la oraş — în multe cazuri un ritual elaborat şi elegant ia locul rugăciunii şi strigării impetuoase şi voluntare care-i caracteriza odată pe părinţi. A pune în discuţie faptul că această schimbare este de dorit înseamnă a pune în discuţie superioritatea culturii faţă de lipsa educaţiei şi proasta creştere.

Când biserica era într-un stadiu experimental, poate că era înţelept să fie tot atât de strictă ca şi conducătorii ei de atunci. Atunci era puţin de pierdut. Dar acum oamenii înţelepţi, discreţi şi prudenţi refuză să hazardeze binele unei biserici bogate şi influente printr-o administrare bigotă a legii, aşa cum ar ofensa pe bogaţi şi pe intelectuali. Dacă oamenii nu sunt flexibili, Evenghelia sigur este. Biserica a fost făcută să salveze pe oameni, nu să-i respingă şi să-i descurajeze. Astfel că ideile noastre mai largi şi mai moderne au scos afară şi au depăşit noţiunea limitată şi egocentristă că noi suntem mai buni ca alţi oameni, care ar trebui să fie excluşi de la părtăşia noastră.

Masa de dragoste cu prejudecăţile ei dogmatice şi adunarea, care au fost pentru multe minţi tot atât de rele ca şi spovedania, au fost în mare parte abandonate pentru Ligile Epworth şi Societăţile de Străduinţă.

Slujirea actuală cultivată, mai mult decât oricând în istoria bisericii, se conformează îndemnului Învăţătorului să «fim înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii». Care dintre ei ar avea nechibzuinţa predicatorilor de demult să-i spună celui mai bogat dintre membrii oficiali care se scaldă în lux să vândă totul pentru Dumnezeu şi pentru omenire şi să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Cristos? El ar putea pleca întristat — slujitorul, vreau să spun.

În timp ce evoluţia este legea iar progresul cuvântul de ordine, pripeala şi radicalismul trebuie deplânse întotdeauna, iar slujitorul metodist modern este arareori vinovat de vreuna din ele. Predicatorul aspru, necioplit, care Îl acuza pe Dumnezeul iubirii că este plin de mânie, s-a retras ca să dea loc succesorului său, ((178)) care este plin de grijă în stil, elegant în dicţie, şi ale cărui gânduri, emoţii şi sentimente sunt poetice şi inofensive.

«Limita de timp» prin care un slujitor poate rămâne în serviciu timp de cinci ani la un mandat va fi abandonată la următoarea Conferinţă Generală din 1896. La început putea servi la un mandat numai şase luni; după acea timpul a fost prelungit la un an, apoi la doi ani, apoi la trei şi mai târziu la cinci. Dar cercurile conducătoare, cultivate ale bisericii văd că dacă succesul şi poziţia ei socială trebuie să se compare favorabil cu alte biserici, pastoratul ei trebuie să fie fixat, aşa încât predicatorii ei tari să poată deveni centre ale cercurilor sociale şi literare. Căci trebuie să reţinem că acum munca predicatorului nu este cum a fost adesea — să ţină adunări lungi şi să fie evanghelist. Nimeni nu vede aceasta mai clar decât înşişi predicatorii. Marii adepţi ai reînsufleţirii erau predicatorii de dorit pe care-i căutau bisericile, iar la conferinţele anuale predicatorii erau obişnuiţi să raporteze numărul de convertiri din timpul anului. Acum însă o idee mai puţin entuziastă şi originală îi stăpâneşte atât pe popor cât şi pe preot. Bisericile mai mari doresc pe acei slujitori care pot hrăni natura estetică, care pot para loviturile scepticismului modern şi pot atrage pe intelectuali şi pe cei cizelaţi, în timp ce la conferinţa anuală ceea ce se accentuează în raportul predicatorului este colecta sa misionară. Predicatorul metodist modern este un excelent colector de bani, în acest mod intrând chiar în inima oamenilor săi cum n-ar putea prin nici un îndemn sau apel de modă veche.

Ce mare este lecţia care a fost învăţată atât de bine de către aceşti lideri ai gândirii creştine; şi anume, că Evanghelia n-ar trebui să ofenseze niciodată gustul cultivat şi politicos. Unei biserici care se poate conforma atât de flexibil timpurilor, porţile viitorului i se deschid larg cu un salut vesel. Ce deviză mai potrivită poate fi găsită pentru ea decât cea cântată de îngerii vestitori: «Pace pe pământ şi între oameni bună plăcere». Rev. Chas. A. Crane”.

Extragem cele ce urmează din Gospel Trumpet, de episcopul R. S. Foster, de la Biserica M. E. Acestea dau aceeaşi mărturie, deşi în limbaj diferit; poate puţin prea clar pentru unii, deoarece episcopul s-a pensionat de atunci împotriva dorinţei sale şi în ciuda lacrimilor sale.

((179))

Episcopul Foster a spus:

„Biserica lui Dumnezeu curtează astăzi lumea. Membrii ei încearcă s-o coboare la nivelul celor neevlavioşi. Balul, teatrul, arta nudă şi indecentă, luxul social, cu toate moravurile lor destrăbălate, îşi fac drum în incinta secretă a bisericii; şi ca o satisfacţie pentru tot acest lumesc, creştinii fac mare caz de Postul Mare, de Paşti, de Vinerea Mare şi de ornamentarea bisericii. Este vechiul truc al lui Satan. Biserica evreiască s-a lovit de acea stâncă; biserica Romei a naufragiat pe ea, iar biserica protestantă ajunge repede la aceeaşi soartă.

Marile noastre pericole, aşa cum le vedem, sunt adaptarea ei la lume, neglijarea săracilor, înlocuirea faptului evlaviei cu forma, abandonarea disciplinei, o slujire plătită, o evanghelie impură — care, în rezumat, este o biserică la modă. Ca metodiştii să fie expuşi unui astfel de rezultat şi să existe semne în acest sens la o sută de ani de la «plecarea din port» pare aproape miracolul istoriei; dar cel care priveşte în jurul său astăzi poate oare să nu vadă faptul?

Nu se îmbracă metodiştii exravagant şi la fel de modern ca orice altă clasă, încălcând Cuvântul lui Dumnezeu şi propria lor disciplină? Doamnele, şi adesea soţiile şi fiicele celor care sunt în slujire, nu-şi pun «aur şi mărgăritare şi haine scumpe»? N-ar fi îmbrăcămintea simplă pentru care a insistat John Wesley şi episcopul Asbury, şi care a fost purtată de Hester Ann Rogers, lady Huntington şi multe altele la fel de distinse, privită acum în cercurile metodiste ca fanatism? Poate cineva, care merge în biserica metodistă din oricare din oraşele importante, să distingă ţinuta membrilor bisericii de a celor care merg la teatru sau la bal? Nu se vede lumescul în muzică? Coruri elaborat înveşmântate şi ornamentate, care în multe cazuri nu pretind a fi religioşi şi adesea sunt sceptici cu zâmbete batjocoritoare, dau un spectacol artistic rece sau ca de operă, care este în armonie cu închinarea spirituală la fel de mult cum este o operă sau un teatru. Cu astfel de spectacol lumesc, spiritualitatea este îngheţată de moarte.

Înainte fiecare metodist frecventa „adunarea” şi dădea mărturie de religie experimentală. Acum adunarea este ((180)) frecventată de către foarte puţini şi în multe biserici este abandonată. Administratorii, împuterniciţii şi conducătorii bisericii arareori merg la adunare. Înainte aproape fiecare metodist se ruga, mărturisea sau îndemna în adunarea de rugăciune. Acum numai foarte puţini sunt auziţi. Înainte erau auzite strigăte şi laude: acum asemenea demonstraţii de entuziasm sfânt şi de bucurie sunt privite ca fanatism.

Întrunirile sociale, târgurile, festivalurile, concertele şi altele asemenea au luat locul strângerilor laolaltă religioase, al adunărilor de reînsufleţire, al adunărilor obişnuite şi de rugăciune din zilele timpurii.

Cât este de adevărat că disciplina metodistă este literă moartă. Regulile ei interzic purtarea de aur şi mărgăritare şi îmbrăcămintea scumpă; totuşi nimenea nu se gândeşte vreodată să disciplineze pe membrii acesteia pentru încălcarea lor. Ele interzic a se citi acele cărţi şi a se urmări acele divertismente care nu slujesc pentru evlavie, totuşi biserica însăşi merge la spectacole şi distracţii şi festivaluri şi târguri care distrug viaţa spirituală atât a tinerilor cât şi a bătrânilor. Măsura în care se face acum acest lucru este îngrozitoare.

Slujitorii metodişti timpurii mergeau să sacrifice şi să sufere pentru Cristos. Ei nu căutau locuri de bogăţie şi uşurinţă, ci de privare şi suferinţă. Ei nu se lăudau cu salariile lor mari, cu sedii parohiale frumoase şi cu adunări rafinate, ci cu sufletele care fuseseră câştigate pentru Isus. O, ce schimbare! O slujire plătită va fi o slujire slabă, timidă, ploconitoare, oportunistă, fără credinţă, răbdare şi putere sfântă. Înainte metodismul se ocupa de marele adevăr central. Acum amvoanele se ocupă în mare parte de generalităţi şi de lecturi populare. Glorioasa doctrină a sfinţirii complete este arareori auzită şi arareori văzută în amvoane”.

Deşi se fac eforturi speciale de a înrola simpatiile şi cooperarea tinerilor din biserici în interesele uniunii religioase, adunându-i laolaltă din punct de vedere social şi evitând controversa religioasă şi învăţătura doctrinară, încă mai mare efort se face să se aducă membrii adulţi în armonie cu mişcarea pentru unire. Liderii din toate denominaţiile plănuiesc şi lucrează pentru aceasta; şi multe ((181)) eforturi minore au culminat în marele Parlament al Religiilor ţinut la Chicago în vara lui 1893. Obiectivul Parlamentului a fost foarte clar în mintea conducătorilor şi a găsit expresie foarte clară; dar masele membrilor bisericii au urmat după cât se pare pe conducători fără nici cea mai mică considerare a principiilor implicate — că a fost un mare compromis al creştinismului cu tot ce este necreştin. Şi acum că s-a proiectat o extindere a mişcării pentru o federaţie universală a tuturor corpurilor religioase, propusă să aibă loc în anul 1913, şi în vederea faptului că Uniunea Creştină este în mod activ împinsă în această direcţie a compromisului, cei care doresc să rămână loiali lui Dumnezeu să marcheze bine principiile exprimate de aceşti lideri religioşi.

Rev. J. H. Barrows, Doctor în Teologie, spiritul conducător al Parlamentului Mondial al Religiilor (din Chicago), în timp ce era angajat în promovarea extinderii lui, a fost citat de un jurnal din San Francisco, cum că s-ar fi exprimat către reprezentantul acestui jurnal în legătură cu activitatea sa specială de realizare a unităţii religioase, după cum urmează:

„Unirea religiilor”, a spus el pe scurt, „se va întâmpla întrunul din două moduri posibile. Mai întâi trebuie să se unească acele biserici care sunt cele mai apropiate pe terenul comun al credinţei şi al doctrinei — diferitele ramuri ale metodismului şi presbiterianismului, de exemplu. Apoi, când sectele se vor uni între ele, protestantismul în general se va aduna laolaltă. În progresul educaţiei catolicii şi protestanţii vor descoperi că deosebirile între ei nu sunt de fapt cardinale şi vor pune în discuţie unirea. Acest lucru realizat, unirea cu alte religii [adică, mahomedanismul, budismul, brahmanismul, confucianismul etc. — religii păgâne] va fi numai o chestiune de timp.

Apoi: Religiile şi bisericile se pot alătura în unitate civilă pe bază etică, aşa cum a susţinut d-nul Stead [o victimă a Titanicului, un spiritist]. Organizaţiile religioase au interese comune şi datorii comune în comunităţile în care se află, şi este posibil să se unească pentru promovarea şi realizarea acestor scopuri. Eu însumi sunt înclinat să aştept ca unirea să vină prin primul proces. Oricum ar putea fi aceasta, congresele ((182)) religiilor încep să prindă formă. Rev. Theo E. Seward raportează marea creştere a succesului organizaţiei sale «Frăţia Unităţii Creştine» din New York, în timp ce foarte recent a fost organizată în Chicago, sub conducerea lui C. C. Bonney, o largă şi viguroasă «Asociaţie pentru promovarea unităţii religioase»”.

Marele parlament al religiilor

Chicago Herald, comentând favorabil asupra lucrărilor Parlamentului (italicele ne aparţin), a spus:

„Niciodată de la încurcătura de la Babel n-au stat alături, mână în mână şi aproape inimă lângă inimă, atât de multe religii, atât de multe crezuri, ca aseară în acel mare amfiteatru. Niciodată de când a început istoria scrisă n-au fost diferitele feluri de oameni atât de legaţi cu lanţul de aur al Iubirii. Naţiunile pământului, crezurile creştinătăţii, budiştii şi baptiştii, mahomedanii şi metodiştii, catolicii şi confucianiştii, brahmanii şi unitarienii, şintoiştii şi episcopalii, presbiterienii şi panteiştii, monoteiştii şi politeiştii, reprezentând toate nuanţele de gândire şi toate condiţiile de oameni, s-au adunat în sfârşit împreună în legătura comună a simpatiei, omeniei şi respectului”.

Ce semnificativ este faptul că până şi mintea acestui aprobator entuziast al marelui Parlament a mers înapoi până la memorabila încurcătură a limbilor de la Babel! Oare n-a recunoscut el de fapt instinctiv în Parlament un remarcabil antitip?

Rev. Barrows, citat mai sus, a vorbit entuziast despre relaţiile prieteneşti manifestate printre slujitorii protestanţi, preoţii catolici, rabinii evrei şi de fapt liderii tuturor religiilor existente, după corespondenţa lor cu referire la marele Parlament de la Chicago. El a spus:

„Vechea idee că religia căreia îi aparţin eu este singura adevărată, este învechită. Este câte ceva de învăţăt de la toate religiile, şi nimeni nu este vrednic de religia pe care o reprezintă dacă nu este dispus să dea mâna cu cineva ca frate al său. Cineva a spus că acum timpul este copt ca religia cea mai bună să vină în faţă. Timpul ca cineva să-şi dea ((183)) aere de superioritate în legătură cu religia sa anume a trecut. Aici se va întâlni înţeleptul, eruditul şi prinţul din Orient în relaţie prietenească cu arhiepiscopul, rabinul, misionarul, predicatorul şi preotul. Ei vor sta împreună în congres pentru prima oară. Se speră că aceasta va ajuta să se dărâme barierele crezului”.

Rev. T. Chalmers, de la Biserica Discipolilor, a spus:

„Primul Parlament al Religiilor pare să fie vestitorul unei fraternităţi mai largi — o fraternitate care va combina întro singură religie mondială ceea ce este mai bun, nu numai în una, ci în toate credinţele istorice mari. Poate că sub îndrumarea acestei speranţe mai largi va fi nevoie să revizuim terminologia noastră şi să vorbim mai mult despre unitatea religioasă decât despre unitatea creştină. Mă bucur că toate cultele mari vor fi aduse în contact unul cu altul şi că Isus Îşi va lua locul Său în tovărăşia lui Gautama, Confucius şi Zoroastru”.

New York Sun, într-un editorial asupra acestui subiect a spus:

„Nu putem înţelege exact ce îşi propune să îndeplinească Parlamentul. ... Este posibil însă ca proiectul de la Chicago să ridice un fel de religie nouă şi cuprinzătoare, care să includă şi să satisfacă orice fel de opinie religioasă şi nereligioasă. Este o muncă mare să ridici o religie nouă şi eclectică satisfăcătoare peste tot; dar Chicago este încrezător”.

Ar fi într-adevăr straniu dacă spiritul lui Cristos şi spiritul lumii s-ar dovedi dintr-o dată că sunt în armonie, că cei plini de spirite opuse văd la fel. Dar nu acesta este cazul. Este încă adevărat că spiritul lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iac. 4:4); că teoriile şi filosofiile lui sunt deşarte şi nechibzuite şi că singura revelaţie divină conţinută în Scripturile inspirate ale apostolilor şi ale profeţilor este singurul adevăr inspirat divin.

Unul dintre obiectivele declarate ale Parlamentului, conform preşedintelui lui, d-nul Bonney, a fost să adune împreună religiile lumii într-o adunare „în care să se poată prezenta ţelurile comune şi temeiurile comune ale unităţii ((184)) şi să se treacă în revistă minunatul progres religios din secolul al nouăsprezecelea”.

Obiectivul real şi singurul obiectiv al acestei treceri în revistă a fost în mod evident să răspundă la spiritul cercetător al acestor timpuri — al acestui ceas al judecăţii — să facă o prezentare cât se poate de bună a progresului bisericii şi să inspire speranţa că, după tot eşecul aparent al creştinismului, biserica este tocmai în ajunul unei victorii mari; că în curând, foarte curând, misiunea pretinsă a ei va fi realizată prin convertirea lumii. Acum să remarcăm cum propune ea să se facă aceasta, şi să observăm că se va face nu prin spiritul adevărului şi dreptăţii, ci prin spiritul compromisului, al ipocriziei şi al înşelării. Obiectivul declarat al Parlamentului a fost fraternizarea şi unirea religioasă; şi nerăbdarea de a le asigura în indiferent ce condiţii a fost foarte vizibilă. Ei au fost chiar dispuşi, cum s-a declarat mai sus, să-şi revizuiască terminologia ca să facă loc religioşilor păgâni, şi au numit-o unitate religioasă, eliminând numele neplăcut de creştin, şi foarte mulţumiţi ca Isus să coboare de la superioritatea Sa şi să-Şi ia locul cu umilinţă alături de înţelepţii păgâni: Gautama, Confucius şi Zoroastru. Spiritul îndoielii şi al nedumeririi, al compromisului şi al lipsei de credinţă generală din partea creştinilor protestanţi, şi spiritul lăudăroşeniei şi al sfătuirii şi autorităţii din partea romano-catolicilor şi al tuturor celorlalţi religioşi au fost cele mai proeminente aspecte ale marelui Parlament. Prima sesiune a lui a fost deschisă cu rugăciunea unui romano-catolic — cardinalul Gibbons — iar ultima sesiune a fost încheiată cu binecuvântarea unui romano-catolic — episcopul Keane. Iar în timpul ultimei sesiuni un preot şintoist din Japonia a invocat asupra adunării amestecate binecuvântarea a opt milioane de zeităţi.

Rev. Barrows fusese înainte timp de doi ani în corespondenţă cu păgâni reprezentativi din alte ţări, ((185)) trimiţând strigătul macedonian în jurul lumii către toţi preoţii şi apostolii păgâni ai ei, să „treacă şi să ne ajute!” Faptul ca chemarea să iasă astfel în mod reprezentativ de la biserica presbiteriană, care de câţiva ani trecea printr-un chin de foc al judecăţii, a fost de asemenea semnificativ în privinţa confuziei şi neliniştii care predomină în acea denominaţie şi în toată creştinătatea. Şi toată creştinătatea a fost gata pentru marea adunare.

Timp de şaptesprezece zile, creştini reprezentativi din toate denominaţiile au stat împreună la sfat cu reprezentanţii tuturor religiilor păgâne, care au fost menţionaţi repetat în mod curtenitor de către oratorii creştini, ca „înţelepţii de la răsărit” — împrumutând expresia din Scripturi, unde a fost aplicată unei clase foarte diferite — câtorva evlavioşi credincioşi în Dumnezeul lui Israel şi în profeţii lui Israel care au prezis venirea Unsului lui Iehova, şi care aşteptau cu răbdare şi în veghere venirea Lui şi care nu dădeau nici o atenţie spiritelor seducătoare ale înţelepciunii lumeşti care nu-L cunoştea pe Dumnezeu. Acestor înţelepţi cu adevărat, umiliţi cum au fost, Dumnezeu le-a descoperit mesajul Său binecuvântat al păcii şi speranţei.

Tema anunţată pentru ultima zi a Parlamentului a fost „Uniunea religioasă a întregii familii umane”; când să fie analizate „Elementele religiei perfecte aşa cum sunt reorganizate şi prezentate în diferitele credinţe”, în vederea determinării „caracteristicilor religiei supreme” şi a „centrului viitoarei unităţi religoase a omenirii”.

Este oare posibil ca astfel, prin propria lor mărturisire, slujitorii creştini (?) să fie incapabili, în această zi târzie, să determine care trebuie să fie centrul unităţii religioase sau caracteristicile religiei perfecte? Sunt ei atât de nerăbdători după o „religie mondială” încât sunt dispuşi să sacrifice oricare sau toate principiile adevăratului creştinism, şi chiar şi numele de „creştin”, dacă este necesar, pentru a o obţine? ((186)) Chiar aşa, mărturisesc ei. „După cuvintele tale te voi judeca, rob rău şi leneş”, spune Domnul. Zilele premergătoare conferinţei au fost dedicate prezentării diferitelor religii de către respectivii lor reprezentanţi.

Planul a fost îndrăzneţ şi hazardat, dar trebuie să fi deschis ochii fiecărui copil adevărat al lui Dumnezeu asupra câtorva fapte care au fost foarte evidente; şi anume: (1) că biserica creştină nominală a ajuns la ultima limită a speranţei în capacitatea ei de a rezista, sub judecăţile pătrunzătoare ale acestei zile când „Domnul are o judecată cu poporul Său”, Israelul spiritual nominal (Mica 6:1, 2); (2) că în loc să se căiască de alunecările lor, de lipsa lor de credinţă şi de zel şi de evlavie, şi astfel să caute întoarcerea favorii divine, ei se străduiesc, printr-un anumit fel de unire şi cooperare, să se sprijine unul pe altul şi să cheme în ajutor lumea păgână ca să-i ajute să se împotrivească judecăţilor Domnului în faptul că dă în vileag erorile crezurilor lor umane şi răstălmăcirile caracterului Său vrednic; (3) că ei sunt dispuşi să compromită pe Cristos şi Evanghelia Sa pentru a câştiga prietenia lumii şi beneficiile ei de putere şi influenţă; (4) că orbirea lor este astfel încât sunt incapabili să distingă adevărul din eroare, sau spiritul adevărului din spiritul lumii; şi (5) că ei au pierdut deja din vedere învăţăturile lui Cristos.

Fără îndoială că un ajutor temporar va veni din sursele unde este atât de entuziast căutat; dar va fi numai un pas pregătitor care va implica lumea întreagă în soarta iminentă a Babilonului, făcându-i pe regi, pe negustori şi pe oamenii de afaceri ai întregului pământ să jelească şi să plângă după această cetate mare. Apoc. 18:9, 11, 17-19.

Văzând demersurile marelui Parlament, atenţia noastră este cu forţă atrasă asupra câtorva aspecte remarcabile: (1) Asupra spiritului şi atitudinii de îndoială şi compromitere a creştinătăţii nominale, cu excepţia bisericilor romano şi ((187)) greco-catolică. (2) Asupra atitudinii încrezătoare şi insistente a catolicismului şi a tuturor celorlalte religii. (3) Asupra deosebirilor clare, observate de înţelepţii păgâni, între creştinismul învăţat în Biblie şi cel învăţat de misionarii creştini ai diferitelor secte ale creştinătăţii care, împreună cu Biblia, au dus crezurile lor iraţionale şi conflictuale în ţările străine. (4) Asupra felului cum apreciază păgânii efortul misionar şi perspectivele acestuia în ţările lor. (5) Asupra influenţei Bibliei pentru mulţi din ţările străine, în ciuda interpretărilor greşite ale ei din partea celor care au dus-o în străinătate. (6) Asupra influenţei ei actuale şi a rezultatelor posibile ale marelui Parlament. (7) Asupra aspectului general al lui aşa cum este văzut din punct de vedere profetic.

Compromiterea adevărului

Marele Parlament religios a fost convocat de către creştini — creştinii protestanţi; a fost ţinut într-o ţară declarată creştină protestantă; şi a fost sub conducerea şi îndrumarea creştinilor protestanţi, aşa că protestanţii pot fi consideraţi răspunzători de toate demersurile lui. Să se observe deci, că spiritul actual al protestantismului este acela de compromis şi lipsă de credinţă. Acest Parlament a fost dispus să compromită pe Cristos şi Evanghelia Lui de dragul prieteniei anticristului şi a păgânismului. El a dat onorurile atât ale deschiderii cât şi ale încheierii deliberărilor lui reprezentanţilor papalităţii. Şi este demn de observat că în timp ce credinţele diferitelor naţiuni păgâne au fost prezentate pe larg de către reprezentanţii lor, n-a existat nici o prezentare sistematică a creştinismului în nici una din fazele lui, deşi au fost discursuri asupra diferitelor teme din partea creştinilor. Cât de ciudat pare ca astfel de ocazie de a propovădui Evanghelia lui Cristos unor păgâni reprezentativi, inteligenţi şi influenţi, să fie ((188)) trecută cu vederea şi ignorată de o astfel de adunare! Au fost reprezentanţii Evangheliei lui Cristos ruşinaţi de Evanghelia lui Cristos? (Rom. 1:16). În privinţa discursurilor, romano-catolicii au avut cea mai largă prezentare, fiind reprezentaţi nu mai puţin de şaisprezece ori în sesiunile Parlamentului.

Şi nu numai atât, dar au fost acolo din aceia care, declarând creştinismul, s-au ocupat cu sârguinţă de dărâmarea doctrinelor lui fundamentale — care le-au spus păgânilor reprezentativi despre îndoielile lor în privinţa infailibilităţii Scripturilor creştine; că relatările Bibliei trebuie primite cu un grad mare de îngăduinţă în privinţa failibilităţii; şi că învăţăturile lor trebuie suplimentate de raţiunea şi filosofia umană, şi acceptate numai în măsura în care ele sunt de acord cu acestea. Au fost acolo din aceia care, declarând a fi creştini ortodocşi, au respins doctrina răscumpărării, care este singura temelie a credinţei creştine adevărate; alţii, negând căderea omului, au vestit teoria opusă, a evoluţiei — că omul n-a fost niciodată creat perfect, că niciodată n-a căzut şi că în consecinţă n-a avut nevoie de un răscumpărător; că de la crearea sa într-o stare foarte joasă, foarte departe de „Chipul lui Dumnezeu”, el s-a ridicat treptat şi este încă în procesul unei evoluţii a cărei lege este supravieţuirea celui mai potrivit. Şi aceasta, tocmai opusul doctrinei Bibliei despre răscumpărare şi restabilire, a fost cea mai populară opinie.

Dăm mai jos câteva extrase scurte care indică spiritul compromiţător al creştinismului protestant, atât în atitudinea faţă de acel mare sistem anticreştin, Biserica Romei, cât şi faţă de credinţele necreştine.

Să-l auzim pe dr. Chas. A. Briggs, profesor la un seminar teologic presbiterian, vorbind împotriva Scripturilor sacre. Acest domn a fost prezentat de preşedintele dr. Barrows ca „unul a cărui învăţătură, curaj şi credincioşie faţă de ((189)) convingerile sale i-au dat un loc de frunte în biserica universală” şi a fost primit cu multe aplauze. El a spus:

„Tot ce putem pretinde pentru Biblie este inspiraţie şi acurateţe pentru ceea ce sugerează lecţiile religioase care trebuie date. Dumnezeu este sincer; El nu poate induce în eroare sau înşela creaturile Sale. Dar când Dumnezeul infinit vorbeşte omului limitat, trebuie El să spună cuvinte care nu sunt eroare? [Ce absurdă este întrebarea! Dacă Dumnezeu nu vorbeşte adevărul, atunci desigur că nu este sincer.] Aceasta depinde nu numai de vorbirea lui Dumnezeu, ci şi de auzul omului, şi de asemenea de mijlocul de comunicare între Dumnezeu şi om. Este necesar să arătăm capacitatea omului de a primi cuvântul, înainte de a putea fi siguri că El l-a transmis corect. [Acest profesor de teologie «învăţat şi reverend» (?) ar trebui să aibă în minte că Dumnezeu a putut alege instrumente potrivite pentru a le transmite adevărul Său, precum şi a-l exprima acestora; şi că El a făcut aceasta este foarte evident pentru fiecare căutător sincer al Cuvântului Său. Un astfel de argument spre a submina validitatea Scripturilor sacre este numai un subterfugiu, şi a fost o insultă la adresa unui public luminat.] Inspiraţia Scripturilor sacre nu implică infailibilitate în fiecare amănunt”.

Să-l auzim pe Rev. Theodore Munger, din New Haven, detronând pe Cristos şi înălţând sărmana omenire decăzută în locul Lui. El a spus:

„Cristos este mai mult decât un iudeu omorât la Calvar. Cristos este omenirea aşa cum evoluează sub puterea harului lui Dumnezeu, şi orice carte atinsă de inspiraţia acestui fapt [nu că Isus a fost Fiul uns al lui Dumnezeu, ci că omenirea evoluată în ansamblu constituie Cristosul, Unsul] aparţine literaturii creştine”.

El a dat ca exemplu pe Dante, Shakespeare, Goethe, Shelley, Mathew Arnold, Emerson şi alţii, iar apoi a adăugat:

((190))

„Literatura, cu puţine excepţii — toată literatura inspirată — se bazează în mod direct pe umanitate şi insistă asupra ei pe motive etice şi pentru scopuri etice şi acesta este creştinismul esenţial. ... O teologie care insistă asupra unui Dumnezeu transcendent, care stă deasupra lumii şi toarce firul afacerilor ei, nu impune aprobarea acelor minţi care se exprimă în literatură; poetul, omul de geniu, gânditorul larg şi universal trec pe lângă ea; ei stau prea aproape de Dumnezeu ca să fie înşelaţi de asemenea redări ale adevărului Său”.

Rev. Dr. Rexford din Boston (universalist) a spus:

„Aş vrea să putem mărturisi că o închinare sinceră oriunde în lume este o închinare adevărată. ... Presupun că crezul nescris şi dominant actual este că oricare închinător de oriunde din lume care se pleacă înaintea Celui Mai Bun pe care-l cunoaşte el şi umblă conform cu cea mai pură lumină care străluceşte pentru el, are acces la cele mai înalte binecuvântări ale cerului”.

Desigur că el a atins nota de bază a sentimentului religios predominant actual; dar oare aşa li s-a adresat apostolul Pavel închinătorilor „unui Dumnezeu necunoscut” pe colinele lui Marte? Sau aşa a apărat Ilie pe preoţii lui Baal? Pavel declară că singurul acces la Dumnezeu este prin credinţa în sacrificiul lui Cristos pentru păcatele noastre; şi Petru spune: „Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. Fapt. 4:12; 17:23-31; 1 Împ. 18:21, 22.

Să-l ascultăm pe Rev. Lyman Abbot, editor la Outlook şi fost pastor al Bisericii Plymouth, Brooklyn, N. Y., cum pretinde pentru toată biserica acea inspiraţie divină care, prin Cristos şi prin cei doisprezece apostoli, a dat Noul Testament, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie cu totul pregătit (2 Tim. 3:17). El a spus:

„Noi nu gândim că Dumnezeu a vorbit numai în Palestina şi celor puţini din acea provincie mică. Noi nu credem că El a vorbit în creştinătate şi a fost mut în alte părţi. Nu! Noi credem că El este un Dumnezeu care vorbeşte în toate timpurile şi în toate veacurile”.

((191))

Dar cum le-a vorbit profeţilor lui Baal? El nu S-a revelat decât poporului Său ales — Israelului trupesc în Veacul Iudeu şi Israelului spiritual în Veacul Evanghelic. „Eu vam ales numai pe voi, dintre toate familiile pământului.” Amos 3:2; 1 Cor. 2:6-10.

O scrisoare de la Lady Somerset (Anglia), citită cu o introducere complementară din partea preşedintelui Barrows, a făcut următoarele concesii Bisericii Romei:

„Sunt de acord cu fiecare efort prin care oamenii pot fi influenţaţi să gândească împreună în privinţa acordului lor, mai degrabă decât a antagonismului lor. ... Singura cale de unire este să nu se menţioneze niciodată subiecte asupra cărora suntem irevocabil contrari. Poate că cea mai importantă dintre acestea este episcopatul istoric, dar faptul că el crede în acesta în timp ce eu nu cred, nu l-ar împiedica pe acel mare şi bun prelat, arhiepiscopul Irlandei, să-mi dea ajutorul lui inimos, nu ca femeie protestantă, ci ca lucrător pentru temperanţă. Acelaşi lucru a fost adevărat în Anglia despre regretatul lider, cardinalul Manning, şi este adevărat şi astăzi despre Monseniorul Nugent din Liverpool, un preot al poporului, în mod general respectat şi iubit. Un consens al opiniei asupra elementelor practice ale regulii de aur, declarată negativ de către Confucius şi pozitiv de către Cristos, ne va aduce pe toţi într-o tabără”.

Doctrina unei ispăşiri înlocuitoare a fost rareori menţionată şi mulţi au lăsat-o la o parte ca o relicvă a trecutului şi nevrednică de luminatul secol al nouăsprezecelea. Numai câteva voci s-au ridicat în apărarea ei, iar aceştia nu numai că au fost o mică minoritate în parlament, dar nici vederile lor nau fost luate în seamă. Rev. Joseph Cook a fost unul din această mică minoritate, şi remarcile lui au fost după aceea criticate şi denunţate fără menajamente de la un amvon din Chicago. În cuvântarea sa, d-nul Cook a spus că religia creştină este singura religie adevărată şi acceptarea ei singurul mijloc de asigurare a fericirii după moarte. Ca ilustraţie a eficacităţii ispăşirii pentru curăţirea chiar şi a celor mai urâte păcate, referinduse la unul dintre personajele lui Shakespeare, el a spus:

((192))

„Iat-o pe Lady Macbeth. Ce religie poate spăla mâna dreaptă roşie a Lady-ei Macbeth? Aceasta este întrebarea pe care o propun celor patru continente şi insulelor mării. Numai dacă puteţi răspunde că n-aţi venit cu un scop serios la Parlamentul religiilor. Mă întorc spre mahomedanism. Puteţi spăla mâna ei roşie? Mă întorc spre confucianism şi spre budism. Puteţi spăla mâna ei roşie?”

Ca răspuns la aceasta, după Parlament Rev. Jenkin Lloyd Jones, pastor al Bisericii tuturor Sufletelor, din Chicago, şi unul cu un interes entuziast pentru Parlament, a spus:

„Ca să putem descoperi imoralitatea ispăşirii înlocuitoare — acest fel de aranjament «priveşte-la-Isus-şi-vei-fi-mântuit» cu care marele orator din Boston a încercat să scoată din sărite pe reprezentanţii altor credinţe şi forme de gândire de la Parlament — să studiem cu atenţie caracterul faptei, temperamentul femeii căreia el i-a promis o atât de grabnică imunitate dacă doar se «va uita la cruce». Acest campion al ortodoxiei a aruncat cu indignare în faţa reprezentanţilor tuturor religiilor lumii susţinerea că este «imposibil prin însăşi natura lucrurilor ca cineva să intre în Împărăţia cerurilor dacă nu este născut din nou» prin această ispăşire a lui Cristos, această înlocuire supranaturală care spală mâna ei roşie făcând-o albă şi face dintr-o ucigaşă o sfântă. Tot ce am de spus unui astfel de creştinism este aceasta: Sunt bucuros că nu cred în el; şi fac apel la toţi iubitorii moralităţii, la toţi prietenii dreptăţii, la toţi cei care cred într-un Dumnezeu infinit, a cărui voinţă este corectitudine, a cărui providenţă face posibilă dreptatea, s-o nege. Asemenea «plan de mântuire» este nu numai iraţional, ci şi imoral. Este demoralizator, este o amăgire şi o capcană în această lume, oricum ar putea fi în următoarea. ... Mă întorc de la Calvar dacă viziunea mea de acolo mă lasă destul de egoist ca să cer o mântuire ce lasă pe prinţul Sidartha în afara unui cer în care Lady Macbeth sau oricare alt suflet cu mâinile înroşite de sânge este inclus veşnic”.

După aceea s-a ţinut în aceeaşi biserică o „adunare cu platformă orientală”, când acelaşi domn reverend (?) a citit ((193)) proverbe selecte din Zoroastru, Moise, Confucius, Budha, Socrate şi Cristos, toate în direcţia arătării universalismului religiei, care a fost urmată de discursul unui catolic armean. După acest discurs, reporterul a spus pentru presă:

„D-nul Jones a spus că el a avut curajul să-l întrebe pe episcopul Keane de la Universitatea Catolică din Washington dacă va participa la această adunare şi dacă va respecta o asemenea platformă radicală. Episcopul a replicat cu un surâs că va fi în Dubuque, altfel ar putea fi ispitit să vină. «Apoi l-am întrebat», a spus d-nul Jones, «dacă ar putea sugera pe cineva». Episcopul a răspuns: «Nu trebuie să fiţi prea grăbit. Noi ne acomodăm foarte repede. Se poate să nu fie aşa de mult până voi putea face aceasta».*

«Biserica Romano-Catolică», a continuat d-nul Jones, «sub conducerea unor oameni cum este cardinalul Gibbons, arhiepiscop de Irlanda şi episcop de Spalding, se descurcă, şi aceşti oameni forţează pe leneşi la lucru. Oamenii ne spun că am predat Parlamentul religiilor pe de o parte catolicilor, şi pe de alta pagânilor. Vom auzi de la prietenii noştri păgâni acum. Acest cuvânt, păgâni, nu are acum acelaşi sens cum a avut, şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta»”.

Prof. Henry Drummond a fost în programul Parlamentului cu un discurs despre Creştinism şi Evoluţie, dar, deoarece el n-a sosit, discursul său a fost citit de Dr. Bristol. Acolo el a spus că o mai bună înţelegere a genezei şi a naturii păcatului ar putea cel puţin modifica unele din încercările făcute de a scăpa de el — referindu-se dispreţuitor la doctrina ispăşirii, pe care doctrina sa a evoluţiei o făcea nulă şi neavenită.

((194))

Câţiva apărători ai credinţei

În mijlocul acestui spirit compromiţător, atât de îndrăzneţ şi făţiş, a fost într-adevăr împrospătător să găseşti câţiva reprezentanţi ai creştinismului protestant care au avut curajul moral, în faţa unei atât de mari opoziţii, latente şi exprimate, să apere credinţa dată o singură dată sfinţilor; chiar dacă până şi aceştia arată semne de nedumerire, fiindcă ei nu văd planul divin al veacurilor şi relaţia importantă a doctrinelor fundamentale ale creştinismului cu întregul sistem al adevărului divin.

Prof. W. C. Wilkinson, de la Universitatea din Chicago, a vorbit despre „Atitudinea creştinismului faţă de alte religii”. El a îndrumat pe ascultători spre Scripturile Vechiului şi Noului Testament ca o expunere a creştinismului, spre atitudinea ostilă a creştinismului faţă de toate celelalte religii, care din necesitate trebuie să fie false dacă el este adevărat, şi spre pretenţia exclusivă a Domnului nostru la puterea de a mântui, aşa cum este arătată în expresii ca acestea:

„Nimeni nu vine la Tatăl [adică nimeni nu poate fi mântuit] decât prin Mine.”

„Eu sunt Pâinea vieţii.”

„Dacă însetează cineva, să vine la Mine şi să bea.”

„Eu sunt Lumina lumii.”

„Eu sunt uşa oilor.”

„Toţi cei care au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari.”

„Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine va fi mântuit.”

„Acestea”, a spus el, „sunt câteva exemple de expresii de pe buzele lui Isus, despre pretenţia unică, exclusivă, că El este singurul Mântuitor al omului.

S-ar putea răspunde: Dar Isus a spus de asemenea: «Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii»; şi ca atare noi suntem justificaţi să credem că multe suflete implicate în religii străine, atrase în mod conştient sau inconştient la Isus, sunt mântuite, în pofida nefericirii mediului lor religios.

Cu aceasta, desigur, sunt de acord, sunt recunoscător că aceasta pare să fie într-adevăr învăţătura creştinismului. [Dar această speranţă curge dintr-o inimă generoasă mai degrabă decât dintro ((195)) cunoaştere a planului divin de mântuire. Prof. W. n-a văzut atunci că atragerea lumii la Cristos aparţine Veacului Milenar, că numai atragerea Bisericii este acum în desfăşurare, şi că cunoştinţa de Domnul, care este puterea de atragere acum, va fi puterea de atragere atunci; „Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. Hab. 2:14.] Eu cer numai să avem constant în minte că nu extinderea beneficiilor care curg de la puterea exclusivă a lui Isus de a mântui o avem acum în discuţie, ci strict această chestiune: Recunoaşte creştinismul vreo parte a eficacităţii mântuitoare ca inerentă religiilor necreştine? Cu alte cuvinte, este prezentat undeva în Scripturi că Isus Îşi exercită puterea mântuitoare, în vreun grad, mai mare sau mai mic, prin religii care nu sunt ale Sale? Dacă este vreo aluzie, vreo urmă de aluzie în Biblie, în Vechiul sau în Noul Testament, care priveşte în direcţia unui răspuns afirmativ la această întrebare, mărturisesc că eu n-am găsit-o încă. Aluzii departe de a fi neclare am găsit, şi încă din abundenţă, la contrariu.

Simt nevoia de a vă cere să observaţi că ceea ce spun în acest articol nu trebuie să fie înţeles greşit ca un demers în favoarea creştinismului de a deroga ceva din meritul oamenilor individuali de printre neamuri, care au ridicat mari înălţimi etice fără ajutor de la creştinismul istoric, în oricare din formele lui, a Vechiului sau a Noului Testament. Dar nu despre persoane, fie în masă fie excepţiile, îmi iau eu sarcina să vorbesc aici. Vă îndrum să vă gândiţi numai la atitudinea asumată de creştinism faţă de religiile necreştine.

Să trecem de la cântărirea cuvintelor directe ale lui Isus şi să luăm o relatare a celor cărora Isus le-a conferit, ca reprezentanţi ai Săi, conform Noului Testament, dreptul de a vorbi cu autoritate egală cu a Sa proprie. Vorbind despre aderenţii în general ai religiilor neamurilor, El a folosit aceste cuvinte: «Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile».

Om, pasăre, animal cu patru picioare, reptilă — aceste patru specificări în scara lor de coborâre par să indice fiecare formă de religie a neamurilor cu care creştinismul vechi sau modern a venit ((196)) în contact istoric. Urmările care au venit ca pedeapsă din partea gelosului Dumnezeu ofensat al evreilor şi al creştinilor pentru astfel de degradare a instinctului firesc de închinare, pentru astfel de profanare a ideii, odată pură în inima umană, despre Dumnezeul cel neputrezitor, sunt descrise de către Pavel în cuvinte a căror putere muşcătoare, izbitoare, caustică, stigmatizatoare, le-a făcut faimoase şi familiare: «De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci».

Las citatul neterminat. Restul pasajului intră în amănunte de blam bine cunoscute, şi bine cunoscute a fi acuzaţii împotriva lumii păgâne antice. Nici o aluzie aici la excepţii în favoarea punctelor bune dar cu defecte, sau cel puţin nu atât de rele, din religiile condamnate; nici o limitare, nici o îmblânzire a sentinţei sugerate. Peste tot denunţare grea, directă. Nu este prezentată nici o idee că există în unele cazuri o închinare adevărată şi acceptabilă ascunsă, mascată sau inconştientă, sub forme false. Nu este văzută nici o posibilitate că unii idolatri fac deosebire, dacă este făcută numai de către foarte puţini dintre ei care discern, între idolul servit şi gelosul Dumnezeu cel neputrezitor aşa cum înţeleg unii idolatri excepţionali că este numai simbolizat prin idolul ostentativ adorat de ei. Nu rezervă nici una pentru anumite suflete iniţiate, iluminate, care caută şi găsesc o religie mai pură în «tainele» ezoterice care au fost închise pentru laicii de rând. Creştinismul nu lasă nici o portiţă de scăpare pentru religiile anticreştine judecate şi respinse cu care vine în contact. Arată în schimb numai osândire [condamnare] fără discriminare, ţâşnind în afară de la gloria puterii Sale ca fulgerul despicat asupra celor incorigibil vinovaţi de păcatul menţionat, păcatul închinării acordate altor dumnezei decât lui Dumnezeu.

Nu este nicăieri nici o alinare plăcută prezentată ca o asigurare, sau chiar ca o posibilă speranţă, că un Dumnezeu benign va primi cu îndurare în urechea Sa ceea ce i se atribuie formal altuia care de fapt Îi este intenţionat Lui, chiar dacă este dintr-o înţelegere greşită. Această idee, fie că este justă fie că nu, nu este scripturală. Este de fapt antiscripturală, de aceea anticreştină. Creştinismul ((197)) nu merită lauda unui astfel de liberalism. În ceea ce priveşte prerogativele unice, exclusive, de neîmpărtăşit ale lui Dumnezeu, creştinismul este, să admitem deschis, o religie îngustă, strictă, severă, geloasă. Socrate, când a murit, poate că a fost iertat pentru propunerea lui de a se sacrifica un cocoş ca jertfă lui Esculap; dar creştinismul, creştinismul Bibliei, nu ne dă nici o umbră de motiv să prespunem că un astfel de act idolatru din partea lui a fost schimbat de Dumnezeu într-o închinare acceptabilă pentru El.

Petru a spus: «În adevăr, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor ci că, în orice popor, cine se teme de El şi practică dreptatea este primit de El».

Temerea de Dumnezeu întâi, şi apoi înfăptuirea dreptăţii, acestea sunt trăsăturile care caracterizează oricând şi oriunde pe omul acceptabil lui Dumnezeu. Dar evident că temerea de Dumnezeu, în ideea creştinismului, nu este adorarea altuia decât a Lui. În consecinţă, în măsura în care un om scapă de religia etnică dominantă în jurul lui şi se ridică — nu prin intermediul ei, ci în pofida ei — la elementul transcendent al închinării divine, el va fi acceptabil lui Dumnezeu.

Despre orice religie etnică, prin urmare, se poate spune oare că este o religie adevărată, numai că nu este perfectă? Creştinismul spune: Nu. Creştinismul spune cuvinte de speranţă nedefinită, nelimitată în privinţa acelora, a unora dintre ei, care niciodată nu vor fi auzit despre Cristos. Creştinii, desigur, vor ţine şi vor îndrăgi aceste cuvinte potrivit valorii lor inestimabile. Dar să nu le luăm în mod greşit că ar fi intenţionate să aibă vreo legătură cu religiile greşite ale omenirii. Biblia nu reprezintă nicăieri acele religii ca bâjbâieli după Dumnezeu patetice şi în parte reuşite. Toate sunt reprezentate ca bâjbâială în jos, nu bâjbâială în sus. Potrivit creştinismului ele împiedică, nu ajută. Ţinerea de ele a aderenţilor lor este ca prinderea oarbă a oamenilor care se îneacă de rădăcinile şi stâncile care fac numai să-i ţină la fundul râului. Adevărul care este în religia falsă poate ajuta, dar adevărul va fi acela care ajută, nu religia falsă.

Potrivit creştinismului, religia falsă îşi exercită toată forţa ca să înăbuşe şi să omoare adevărul care este în ea. De aceea este prezentată degenerarea istorică în primul capitol din ((198)) Romani, care afectează religiile false în general. Dacă ar fi strădanii în sus, ele s-ar îmbunătăţi tot mai mult. Dacă, aşa cum învaţă Pavel, ele se înrăutăţesc tot mai mult, trebuie să fie din cauză că sunt strădanii în jos.

Prin urmare, atitudinea creştinismului faţă de alte religii este o atitudine de ostilitate universală, absolută, eternă, de neîmpăcat, în timp ce faţă de toţi oamenii de pretutindeni, aderenţii religiilor false în nici un caz nu sunt excluşi, este o atitudine de har, de milă, de pace pentru oricine vrea [să o primească]. Câţi se vor găsi care vreau [s-o primească], este o problemă pe care creştinismul o lasă nerezolvată”.

Rev. James Devine, din oraşul New York, a vorbit de asemenea despre mesajul creştinismului către alte religii, prezentând clar doctrina răscumpărării prin sângele preţios al lui Cristos. El a spus:

„Noi suntem aduşi acum la un alt adevăr fundamental din învăţătura creştină — misterioasa doctrină a ispăşirii. Păcatul este un fapt indiscutabil. Este recunoscut şi adeverit în mod general. El este propria lui dovadă. Mai mult, este o barieră între om şi Dumnezeul lui. Sfinţenia divină şi păcatul, cu caracterul lui dezgustător, cu răzvrătirea lui, cu degradarea lui oribilă şi cu ruina lui fără speranţă, nu pot coexista în nici un sistem de guvernare morală. Dumnezeu nu poate tolera păcatul sau să Se adapteze lui sau să facă un loc pentru el în prezenţa Sa. El nu poate discuta cu el; trebuie să-l pedepsească. Nu poate trata cu el; trebuie să-l judece la bara de justiţie. Nul poate trece cu vederea; trebuie să-l biruie. Nu-i poate da un statut moral; trebuie să-i dea condamnarea pe care o merită.

Ispăşirea este metoda minunată a lui Dumnezeu de justificare, odată pentru totdeauna, înaintea universului, a atitudinii Sale eterne faţă de păcat, prin preluarea de către El Însuşi, în spirit de sacrificiu, a pedepsei lui. El face aceasta prin persoana lui Isus Cristos. Faptele naşterii, vieţii, morţii şi învierii lui Cristos îşi au locul lor în tărâmul istoriei adevărate, iar valoarea morală şi eficacitatea ispăşitoare a ascultării Sale perfecte şi a morţii Sale de sacrificiu devin un element misterios al valorii nelimitate în procesul reajustării relaţiei păcătosului cu Dumnezeul său.

((199))

Cristos este recunoscut de către Dumnezeu ca înlocuitor. Meritul ascultării Sale şi demnitatea înălţată a sacrificiului Său sunt disponibile ambele pentru credinţă. Păcătosul, umilit, pocăit şi conştient de nevrednicie, Îl acceptă pe Cristos ca răscumpărătorul său, cel care intervine pentru sine, mântuitorul său, şi doar crede în El, având încrederea în asigurările şi promisiunile Sale, bazate cum sunt pe intervenţia Sa ispăşitoare, şi primeşte de la Dumnezeu, ca dar al iubirii suverane, toate beneficiile lucrării mijlocitoare a lui Cristos. Acesta este modul lui Dumnezeu de a ajunge la ţelul iertării şi reconcilierii. Este modul Său de a fi drept şi totuşi să realizeze îndreptăţirea păcătosului. Şi aici avem taina înţelepciunii în exemplificarea ei cea mai maiestuoasă.

Aceasta este inima Evangheliei. Ea pulsează de iubire misterioasă; pulsează de chinurile inexprimabile ale vindecării divine; poartă o legătură vitală cu tot planul de guvernare; este, în activităţile ei ascunse, în afara examinării raţiunii umane; dar trimite sângele vieţii care curge prin istorie şi-i dă creştinismului vitalitatea lui superbă şi vigoarea lui nepieritoare. Fiindcă creştinismul elimină păcatul din problemă, de aceea soluţia lui este completă şi finală.

Creştinismul trebuie să vorbească în numele lui Dumnezeu. Lui îi datorează existenţa, şi secretul adânc al demnităţii şi puterii lui este că Îl descoperă pe El. Ar fi neruşinare pentru el să vorbească pur şi simplu pe propria sa răspundere, sau chiar în numele raţiunii. Nu are de propus nici o filosofie a evoluţiei. Are de dat un mesaj de la Dumnezeu. El însuşi nu este o filosofie; este o religie. Nu este de orgine pământească; este făurit de Dumnezeu. Nu vine de la om, ci de la Dumnezeu, şi este cu intensitate viu prin puterea Lui, treaz prin iubirea Lui, benign prin bunătatea Lui, radiant de lumina Lui, încărcat de adevărul Lui, trimis cu mesajul Lui, inspirat de energia Lui, impregnat de înţelepciunea Lui, înnăscut cu darul vindecării spirituale şi puternic prin autoritate supremă.

Are o misiune printre oameni, oricând sau oriunde îi găseşte, care este tot atât de sublimă ca şi creaţia, tot atât de minunată ca şi existenţa spirituală şi tot atât de plină de sens misterios ((200)) ca şi eternitatea. Îşi află focarul, precum şi centrul de radiere, în marele lui descoperitor şi învăţător, către care, înainte de venirea Lui, au arătat toate degetele luminii, şi de la care, de la încarnarea Sa, a strălucit toată strălucirea zilei.

Spiritul lui este plin de sinceritate simplă, demnitate înălţată şi altruism plăcut. El are ca scop să împartă o binecuvântare mai degrabă decât să provoace o comparaţie. Nu este atât de nerăbdător să se justifice pe sine cât să confere beneficiile lui. Nu este atât de preocupat să-şi asigure onoarea supremă pentru sine cât să-şi câştige calea spre inimă. Nu caută să ia în batjocură, să discrediteze sau să umilească pe rivalul său, ci mai degrabă să supună prin iubire, să atragă prin propria sa excelenţă şi să înlocuiască prin virtutea propriei sale superiorităţi incomparabile. Este incapabil de un spirit de rivalitate, datorită dreptului său indiscutabil de a domni. Nu are nevoie de zâmbet batjocoritor, se poate lipsi de dispreţ, nu poartă nici o armă de violenţă, nu este dat să se certe, este incapabil de trucuri sau înşelare şi respinge făţărnicia. Se bazează întotdeauna pe meritul său intrinsec şi îşi bazează toate pretenţiile pe dreptul său de a fi auzit şi onorat.

Dovada sa miraculoasă este mai degrabă o excepţie decât o regulă. A fost un semn să ajute credinţa slabă. A fost o concesie făcută în spiritul condescendenţei. Miracolele sugerează îndurarea după cum anunţă şi maiestatea. Când ne gândim la sur