SCRIPTURE STUDIES

Vol. 5 - Împăcarea omului cu Dumnezeu

OBIECTUL ÎMPĂCĂRII — OMUL

———

Studiul XII

Ce este omul? — Răspunsul „ortodox” — Răspunsul ştiinţific — Răspunsul Bibliei — Corpul omului — Spiritul omului — Sufletul uman — Confuzie prin traducere greşită — înmulţirea sufletelor — Ce este „Şeol”, „Hades”, în care merg toate sufletele în intervalul dintre moarte şi înviere? — Declaraţiile scripturale analizate individual

„Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării.” Ps. 8:4-8.

CE FIINŢĂ importantă este omul, încât Creatorul Universului să Se intereseze de bunăstarea lui atât de mult încât să facă o pregătire atât de mărinimoasă pentru reconcilierea lui — chiar prin sacrificiul Fiului Său? Noi ar trebui, pe cât este posibil, să cunoaştem în amănunt această creatură, cea mai înaltă dintre creaturile pământeşti ale lui Dumnezeu: dar atât de limitate sunt puterile noastre de judecată, iar cunoştinţa noastră atât de mărginită, încât în acest subiect depindem aproape în întregime de ceea ce Creatorul nostru cel iubitor ne-a făcut cunoscut în Cuvântul Său. Deşi zicătoarea „cel mai mare obiect de studiu al omenirii este omul” a devenit proverbială, totuşi, lucru ciudat, există puţine subiecte în care omenirea este mai nedumerită decât în acesta — ce este omul. Există două vederi generale asupra acestui subiect şi nici una din ele, susţinem noi, nu este cea corectă, cea scripturală. Deşi ambele conţin în ele anumite elemente de adevăr, ambele sunt întristător de greşite şi de înşelătoare, aşa încât chiar şi cei care nu sunt cu totul înşelaţi de ele, sunt totuşi atât de influenţaţi şi încurcaţi de aceste erori, încât multe adevăruri sunt despuiate de forţa şi greutatea lor, şi multor înşelări li se ((302)) dă o aparenţă de adevăr. De aceea, subiectul nostru este important pentru toţi cei care vor să cunoască adevărul şi să aibă folos deplin din el, prin influenţa lui asupra inimii şi vieţii lor. Subiectul nostru are o importanţă specială în legătură cu tema pe care o discutăm, Împăcarea. Cel care nu are o concepţie clară despre ceea ce este omul, va găsi că este greu, dacă nu imposibil, să înţeleagă învăţăturile scripturale cu privire la ispăşirea pentru păcatul omului — la operarea şi la rezultatele ei.

Vom analiza aici vederea generală şi aşa-numită ortodoxă asupra întrebării, ce este omul. Apoi vederea strict ştiinţifică, iar în final vederea Bibliei, care, susţinem noi, se deosebeşte de ambele, este mult mai raţională decât oricare din ele şi singura bază de armonie corectă între cele două.

Vederea ortodoxiei despre om

La întrebarea, ce este omul, dacă se dă răspunsul dintr-un punct de vedere aşa-zis „teologic ortodox” (pe care noi îl contestăm), acesta ar fi cam aşa: Omul este o fiinţă compusă din trei părţi: corp, spirit şi suflet; corpul se naşte în felul obişnuit al naşterii animalelor, cu deosebirea că la naştere Dumnezeu intervine şi în ceva mod misterios implantează în corp un spirit şi un suflet, care sunt părţi din El Însuşi, şi fiind părţi din Dumnezeu sunt indestructibile şi nu pot muri niciodată. „Ortodoxia” nu poate separa şi deosebi aceste două părţi, suflet şi spirit, şi de aceea foloseşte cei doi termeni alternativ, după cum îi este convenabil. Ambii termeni (spirit şi suflet) conform înţelegerii lor, înseamnă omul adevărat, în timp ce carnea este considerată a fi numai îmbrăcămintea exterioară a omului adevărat, în care el locuieşte în timpul anilor vieţii sale pământeşti ca într-o casă. La moarte, spun ei, omul adevărat este eliberat din această închisoare trupească şi se află într-o stare mult mai potrivită.

Cu alte cuvinte, „ortodoxia” pretinde că omul adevărat nu este o fiinţă pământească, ci o fiinţă spirituală cu totul nepotrivită pentru pământ, decât doar prin experienţele ((303)) corpului de carne. Există teoria că atunci când este eliberat de corp prin moarte, omul are experienţa unei mari binecuvântări, deşi cât timp a trăit a făcut toate eforturile ca să continue să trăiască în casa de carne, folosind medicamente, călătorii şi orice mijloc igienic şi invenţie pentru a-şi prelungi viaţa în trup, care, teoretic, se pretinde că este prost adaptat nevoilor şi plăcerilor sale. „Eliberarea” numită „moarte” este socotită a fi un alt pas în procesul evolutiv: şi în mintea multora o astfel de evoluţie viitoare, de la stările pământeşti la cele cereşti, de la stările animale la cele spirituale, este socotită ca o chestiune raţională şi ca un rezultat logic al concluziei ştiinţifice, că omul na fost creat om, ci a evoluat de-a lungul veacurilor, din protoplasma vremilor preistorice până la microorganism, din microorganism, prin diferite etape şi procese lungi, până la maimuţă, şi de la maimuţă în final la starea de om. Se pretinde mai departe că omul în starea lui primară a fost mult inferior faţă de omul din prezent, că evoluţia a adus omenirea înainte şi că următorul pas pentru fiecare fiinţă umană este o transformare sau o evoluare la stările spirituale, ca îngeri şi dumnezei, sau ca diavoli.

Toate acestea sunt foarte măgulitoare pentru mândria secolului al nouăsprezecelea, pentru că, deşi pe de o parte ea recunoaşte o origine chiar şi a celei mai joase inteligenţe, ea pretinde pentru sine chiar cele mai înalte realizări prezente, precum şi o înălţare viitoare. Iar această vedere nu este limitată la oamenii din ţările civilizate: în general toţi păgânii, chiar şi sălbaticii, au practic aceeaşi gândire în privinţa omului, cu excepţia că ei nu merg cu originea lui atât de departe. Această vedere îşi găseşte sprijin în toate filosofiile păgâne şi este sprijinită în mare măsură de teoreticienii ştiinţei din prezent, care, deşi definesc subiectul foarte diferit, totuşi le place să spere într-o viaţă viitoare pe linia evoluţiei, şi simt o mulţumire a vanităţii lor într-o direcţie care deloc nu corespunde cu propriile lor deducţii ştiinţifice în privinţa scânteii de viaţă din om.

((304))

Omul, aşa cum este văzut de Ştiinţă

Răspunsul ştiinţific la întrebarea, ce este omul, formulat în limbaj simplu, ar fi: Omul este un animal de cel mai înalt tip dezvoltat şi cunoscut până acum. El are un corp care se deosebeşte de corpul celorlalte animale prin aceea că este cea mai înaltă şi mai nobilă dezvoltare. Structura creierului său corespunde cu cea a animalelor inferioare, dar este de un ordin mai bine dezvoltat şi mai rafinat, cu capacităţi mai multe şi mai mari, care fac din om prin natură domnul, regele creaţiei inferioare. Suflarea sau spiritul vieţii omului este la fel cu al altor animale. Organismul şi scânteia vieţii omului vin de la părinţii lui, în acelaşi fel în care animalele îşi primesc viaţa şi corpul de la părinţii lor.

Ştiinţa recunoaşte că fiecare om este un suflet sau o fiinţă simţitoare; dar în privinţa viitorului, a eternităţii fiinţei omului, ştiinţa nu are de oferit nici o sugestie, pentru că nu găseşte nimic pe ce să-şi întemeieze concluziile, nici chiar o ipoteză raţională. Ştiinţa însă, deşi nu speculează, speră într-un viitor pe linia evoluţiei, despre care ea crede că o poate urmări în trecut. Ştiinţa este mândră de paşii evolutivi amintiţi, deja făcuţi de dumnezeul ei, legea naturii, şi speră că aceleaşi acţiuni ale legii naturii (fără un Dumnezeu personal) vor aduce în cele din urmă omenirea la stări încă mai dumnezeieşti şi mai performante decât în prezent.

Omul din punctul de vedere al Bibliei

Vederea Bibliei, deşi este de acord în unele privinţe cu ambele vederi prezentate mai sus, le contrazice în mod absolut în unele din cele mai importante puncte ale lor. Biblia nu face speculaţii, ci în mod potrivit, fiind vocea sau revelaţia lui Dumnezeu, vorbeşte cu autoritate şi elocvenţă, arătând începutul, prezentul şi viitorul omului. Vederea Bibliei este singura vedere consecventă, şi ca atare singura vedere cu adevărat ştiinţifică şi ortodoxă asupra acestui subiect. Dar prezentarea Bibliei nu satisface mândria umană, ((305)) nu-l face pe om propriul său evoluator şi nici nu pune creaţia pe seama unui dumnezeu natură, care nu este Dumnezeu. Vederea Bibliei în privinţa omului dă lui Dumnezeu slava pentru creaţia Sa originară (Adam), în asemănarea divină, şi-l învinuieşte pe om pentru faptul că n-a menţinut acea asemănare şi pentru căderea în păcat şi pentru toate urmările păcatului — sărăcirea calităţilor mintale, fizice şi morale, până la moarte. Vederea Bibliei Îl onorează pe Dumnezeu şi prin aceea că ne descoperă îndurarea şi mărinimia Sa faţă de om în starea lui decăzută, prin prevederea pentru răscumpărarea omului şi pentru restabilirea lui la starea de la început, prin Răscumpărătorul lui, în timpul Mileniului.

O rodnică sursă de confuzie în mintea creştinilor, când studiază natura omului şi mai ales când încearcă să obţină vederea scripturală în acest subiect, este neputinţa de a face deosebire între omenire în general şi Biserică, turma mică, pe care Dumnezeu o alege dintre oameni în veacul prezent şi o potriveşte şi pregăteşte pentru stări noi şi supraomeneşti — stări spirituale. Neputând „împărţi drept Cuvântul adevărului”, ei aplică tuturor oamenilor declaraţiile şi făgăduinţele Scripturii, mai cu seamă cele ale Noului Testament, care se adresează numai clasei Bisericii şi care n-au nici o legătură cu speranţele de restabilire oferite omenirii întregi. Aceste „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe” sunt tot atât de nelegitime pentru lume pe cât sunt de legitime pentru Biserică. Astfel, de exemplu, cuvintele apostolului, „Trupul este mort din pricina păcatului, dar duhul este viaţă din pricina dreptăţii” (Rom. 8:10), se aplică numai la Biserică: astfel condiţiile speciale şi deosebite ale chemării Bisericii în acest Veac Evanghelic sunt interpretate a avea aceeaşi semnificaţie pentru toată omenirea. Aici cuvintele „mort” şi „viaţă” sunt folosite în sens relativ, despre cei care, după ce au fost îndreptăţiţi prin credinţă, prin harul lui Dumnezeu, sunt imediat socotiţi ca eliberaţi de condamnarea morţii, cu scopul de a-şi putea prezenta corpul ca jertfă vie, socotindu-şi corpul şi tratându-l ca mort în ceea ce priveşte ((306)) drepturile şi interesele pământeşti: şi socotindu-se pe ei înşişi ca nemaifiind fiinţe de carne sau umane, ci ca „noi creaţii”, concepute la o natură nouă prin făgăduinţele lui Dumnezeu. Ca atare, credincioşii îndreptăţiţi şi sfinţiţi (Biserica) se consideră, din punct de vedere divin, că au obţinut un nou spirit de viaţă prin lucrarea credinţei în Cristos şi prin ascultare de El. Dar o astfel de folosire a cuvintelor „mort” şi „viaţă” în privinţa lumii ar fi cu totul nepotrivită, fiindcă lumea nu are altă natură decât natura umană; ea n-a fost, în nici un sens al cuvântului, concepută din nou.

Un alt text adeseori aplicat greşit la lume, dar care aparţine poporului consacrat al Domnului, spune: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nespus de măreaţă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Cor. 4:7). Şi aici se referă numai la Biserică — la cei care au primit comoara minţii noi, a naturii noi. Ei au această comoară, sau natură nouă, în corpul natural, care este socotit mort, fiind numit aici „vas de lut”. Ilustraţia aceasta este foarte corectă pentru clasa căreia i se aplică, Biserica; dar este cu totul incorect a o aplica la omenire în general şi a presupune că fiecare fiinţă umană are o comoară cerească sau o natură nouă, şi că astfel fiecare corp uman este un vas de lut sau receptacul pentru o astfel de natură nouă. Lumea are doar o singură natură — natura umană: ea nu are o natură nouă, nici ca o comoară, nici în alt sens; şi nici nu este vreo făgăduinţă că va avea vreodată. Chiar dimpotrivă, cea mai înaltă aspiraţie posibilă pentru omenire, conform Cuvântului făgăduinţei divine, este „restabilirea” — să fie restabilită la perfecţiunea deplină a naturii umane, pierdută în Eden, răscumpărată la Calvar. Fapt. 3:19-23.

La fel am putea discuta zeci de declaraţii din Noul Testament, care nu se aplică la omenire în general, ci numai la Biserica consacrată, concepută din nou de Spiritul sfânt la o natură nouă, spirituală. Ar fi folositor pentru toţi să observe atent saluturile cu care apostolii îşi încep diferitele ((307)) lor epistole. Ele nu sunt adresate omenirii în general, cum mulţi presupun, ci Bisericii, „sfinţilor”, „casei credinţei”.

De aceea, să se aibă în vedere că în discuţia noastră din acest capitol despre ce este omul, noi nu discutăm despre ce este Biserica, „noua creaţie” în Cristos Isus, nici ce este natura spirituală la care membrii Bisericii sunt deja concepuţi de Spirit şi dacă sunt credincioşi vor fi făcuţi părtaşi primei învieri în cea mai deplină măsură. Dimpotrivă, noi discutăm despre primul Adam şi despre copiii lui. Vrem să ştim cine şi ce suntem prin natură, ca rasă — ce este omul? Astfel putem înţelege cel mai bine de la ce a căzut omul, în ce a căzut omul, din ce a fost răscumpărat omul şi la ce va fi restabilit omul, precum şi alte subiecte înrudite cu acestea.

Omul — corp, spirit, suflet

Acceptând definiţia obişnuită a cuvântului „animal” — „un organism viu, simţitor”, nu trebuie să ezităm deloc în a-l clasifica pe om ca cel mai însemnat dintre animale şi rege peste animalele pământului, şi până aici Scripturile sunt în deplin acord cu deducţiile ştiinţei. Să observăm textul care deschide acest capitol: în el profetul David arată în mod special că omul, prin natura sa, este inferior îngerilor şi este rege şi cap peste toate creaturile pământeşti, reprezentantul lui Dumnezeu pentru toate ordinele inferioare de fiinţe simţitoare.

Scripturile nu declară nicăieri, nici direct, nici prin implicaţie, că fiecărei fiinţe umane îi este transmisă o bucată, o parte sau o scânteie din fiinţa divină. Aceasta este o presupunere fără temei din partea celor care doresc să construiască o teorie dar nu le ajunge materialul pentru ea. Şi această ipoteză fără temei, că o parte din Dumnezeu se transmite fiecărei creaturi umane la naştere, a devenit baza multor învăţături false, în mod grosolan păgubitoare pentru caracterul divin — lipsite de respect faţă de înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea divină.

((308))

Această presupunere, că o scânteie din fiinţa divină îi este transmisă la naştere fiecări creaturi umane, este cea care a făcut necesară teoria unui iad de chin veşnic. Sugestia este că dacă omul ar fi fost creat cum au fost create celelalte animale, el ar fi putut muri ca şi celelalte animale, fără frica unei eternităţi de chin; dar fiindcă Dumnezeu i-a dat omului o scânteie din propria Sa viaţă, omul este prin urmare veşnic, fiindcă Dumnezeu este veşnic: şi ca atare este imposibil ca Dumnezeu să nimicească creaţia Sa, chiar dacă o astfel de nimicire ar putea fi de dorit. Şi dacă omul nu poate fi nimicit, se susţine că el trebuie să existe toată eternitatea undeva: şi deoarece marea majoritate a oamenilor sunt răi, după cum se ştie, şi numai o „turmă mică” sunt evlavioşi şi plăcuţi lui Dumnezeu, se susţine că acei neevlavioşi trebuie să aibă un viitor de chin, pe măsura viitorului de fericire acordat puţinilor evlavioşi. Altfel, se admite că ar fi mai mult în interesul omului, mai mult spre slava lui Dumnezeu şi mai mult spre pacea şi prosperitatea Universului dacă toţi cei răi ar putea fi distruşi. Se pretinde că Dumnezeu, având puterea să creeze, nu are puterea să şi nimicească pe om, propria Sa creaţie, pentru că o scânteie de viaţă divină a fost unită cu el într-un fel inexplicabil. Sperăm să arătăm că toată această teorie este falsă: că este nu numai fără suport scriptural, ci este o născocire a Veacurilor Întunecate, foarte clar contrazisă de Scripturi.

Scripturile recunosc că omul este compus din două elemente: trup şi spirit. Acestea două formează sufletul, fiinţa simţitoare, inteligenţa, omul însuşi, fiinţa sau sufletul. Termenul „trup” se aplică numai la organismul fizic. Nu se referă nici la viaţa care-l însufleţeşte, nici la fiinţa simţitoare care este rezultatul însufleţirii. Un trup nu este un om, deşi n-ar putea exista un om fără trup. Spiritul vieţii nu este un om, deşi n-ar putea exista om fără spiritul vieţii. Cuvântul „duh” în Vechiul Testament este tradus din cuvântul ebraic ruah. Semnificaţia lui primară este suflare, şi de aici avem expresia „suflarea vieţii”, sau „duhul vieţii”, fiindcă scânteia de viaţă odată pornită, este susţinută prin suflare.

((309))

Dar cuvintele „duhul vieţii” înseamnă mai mult decât numai suflare; ele se referă la scânteia vieţii însăşi, fără de care suflarea ar fi cu neputinţă. Această scânteie de viaţă o primim de la tatăl nostru, fiind hrănită şi dezvoltată prin mama noastră*. Este cu totul neadevărat că scânteia vieţii umane este transmisă în chip miraculos, după cum nu este transmisă nici scânteia vieţii animale. Animalele inferioare, calul, câinele, vitele etc. sunt concepute de masculii şi născute de femelele din genurile lor respective, exact în acelaşi mod cum se reproduce şi specia umană, şi nimic din Scripturi nu sugerează contrariul. Este numai invenţie umană, menită a susţine o teorie falsă, cea care pretinde intervenţie divină în naşterea odraslei umane. A presupune că Dumnezeu este creatorul direct al fiecărui prunc născut în lume înseamnă a presupune ceea ce contestă Scripturile, deoarece în acest fel El ar fi autorul păcatului, al confuziei şi al imperfecţiunii, în timp ce Scripturile declară: „lucrarea Lui este perfectă” (Deut. 32:4). Nu, nu! Cei cu defecte şi deformaţi mintal, fizic şi moral nu sunt opera lui Dumnezeu. Ei sunt mult îndepărtaţi, mult căzuţi de la starea părinţilor lor perfecţi, Adam şi Eva, singurii pentru a căror creare Dumnezeu Îşi ia responsabilitatea. Cei care pretind că Dumnezeu creează pe fiecare fiinţă umană pretind că Dumnezeu este răspunzător de toată debilitatea mintală, boala psihică şi prostia din lume: dar atât ştiinţa cât şi Biblia declară că copiii moştenesc de la părinţii lor viciile şi virtuţile, slăbiciunile şi talentele. Apostolul declară foarte lămurit: „Prin neascultarea unui singur om ... a intrat păcatul în lume şi prin păcat [ca rezultat al păcatului] moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi [prin ereditate] au păcătuit”. Profetul se referă la acelaşi lucru când spune: „Părinţii au mâncat aguridă [păcat], şi copiilor li s-au strepezit dinţii” — toţi sunt degradaţi. Rom. 5:19, 12; Ier. 31:29, 30; Ezec. 18:2.

*Vezi pag. 98

((310))

Dar cineva ar putea întreba: Nu este posibil ca Dumnezeu să fi implantat o scânteie din divinitatea Sa nemuritoare în primii noştri părinţi, şi astfel acea scânteie coboară volens-nolens la urmaşi? Să examinăm declaraţia scripturală cu privire la acest subiect, şi făcând astfel să ne amintim că în afară de relatarea Scripturilor nu există altă revelaţie deschisă cuiva, ca atare putem cunoaşte tot ce se poate cunoaşte asupra acestui subiect. Ce aflăm în relatarea din Geneza? Aflăm într-adevăr că crearea omului este menţionată în mod deosebit, în timp ce aceea a creaţiei animale nu este menţionată atât de deosebit. Aflăm însă că declaraţiile sunt făcute într-un limbaj foarte simplu şi că ele nu conţin nici o sugestie referitoare la împărţirea vreunei scântei supraomeneşti de existenţă. Conform relatărilor Genezei, superioritatea omului faţă de animale constă nu în faptul că el are alt fel de suflare sau spirit, ci în faptul că are o formă nobilă, un corp superior, un organism mai fin — înzestrat cu un creier care-i permite să raţioneze asupra unor planuri care depăşesc mult inteligenţa animalelor inferioare, a creaţiei brute. Aflăm deci că în aceste privinţe a fost creat omul o asemănare naturală a Creatorului său — care este o fiinţă spirituală. Ioan 4:24.

Duhul omului

După cum am văzut deja*, în versiunea comună a Bibliei noastre cuvântul „duh” este tradus din cuvântul ebraic ruah şi din cuvântul grecesc pneuma; de aceea, pentru a putea aprecia corect termenul duh din Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ţinem întotdeauna minte sensul dat cuvintelor originale, din care este tradus. După cum am văzut, „duh” înseamnă în primul rând vânt, iar în al doilea rând a fost făcut să se aplice la orice putere nevăzută. În legătură cu Dumnezeu, după cum am văzut, înseamnă că El este puternic, dar nevăzut; şi folosit în legătură cu influenţa şi lucrarea lui Dumnezeu sugerează că acestea sunt făcute de o putere nevăzută. Se aplică la minte, deoarece ea este o putere nevăzută şi intangibilă; ((311)) cuvintele sunt de asemenea invizibile, dar puternice; viaţa, deşi atotimportantă şi atotpătrunzătoare, este o putere sau o însuşire nevăzută, ca electricitatea: de aceea cuvântul „duh” este aplicat la toate aceste diferite lucruri. Ca urmare, Scripturile vorbesc despre duhul minţii noastre, puterea nevăzută a minţii; despre duhul unui om, puterile mintale şi voinţa omului; despre duhul vieţii, puterea de viaţă, care însufleţeşte trupurile noastre şi întreaga creaţie; despre duhul lui Dumnezeu, puterea sau influenţa pe care o exercită Dumnezeu, fie asupra celor însufleţite, fie asupra celor neînsufleţite; despre duhul înţelepciunii, o minte înţeleaptă; despre duhul iubirii, o minte sau o dispoziţie însufleţită de iubire; despre duhul răului şi al răutăţii, o minte sau o dispoziţie însufleţită de răutate; despre duhul adevărului, influenţa sau puterea exercitată de adevăr; despre duhul lumii, influenţa sau puterea pe care o exercită lumea. În mod asemănător, fiinţele cereşti sunt descrise ca fiinţe spirituale, adică fiinţe nevăzute, care posedă putere, inteligenţă etc. Aceasta se aplică nu numai la Dumnezeu, Tatăl, despre care Domnul nostru Isus a spus: „Dumnezeu este Duh”, ci şi la Domnul nostru Isus de la învierea Sa, căci este scris despre El: „Domnul este Duhul”. Se aplică de asemenea la îngeri şi la membrii Bisericii, care au asigurarea că la întâia înviere fiecare biruitor va avea un corp spiritual. Se mai aplică în Scripturi şi la Satan şi la asociaţii lui, fiinţe spirituale, nevăzute dar puternice.

*Vezi pagina 172

Duh cu referire la natura nouă în Noul Testament

Analizând folosirea cuvântului duh în legătură cu omul, remarcăm:

(1) Cuvintele „duh” şi „duhovnicesc” sunt folosite adeseori în Noul Testament cu referire la: (a) voinţă, în special la mintea cea nouă a „sfinţilor”, concepută de Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu. „Creaţiile noi în Hristos” sunt chemate la o schimbare de natură, de la cea umană la cea spirituală, şi au făgăduinţa că, dacă vor fi credincioase până la moarte, vor avea la înviere (b) corpuri spirituale asemenea corpului învierii lui Cristos şi asemenea persoanei glorioase a Tatălui ceresc. Având în vedere aceasta, perspectiva lor viitoare, speranţa Bisericii este numită (c) spirituală ((312)) şi cerească, spre deosebire de speranţele şi făgăduinţele care vor fi moştenite de omenire în timpul Mileniului. Duh mai este folosit (d) când se referă la îngeri, care prin natură sunt fiinţe spirituale — nu fiinţe de carne. Însă ideea de invizibilitate este întotdeauna legată de cuvintele „duh” şi „duhovnicesc”, oriunde şi oricând sunt folosite.

Urmează câteva exemple în care sunt folosite aceste cuvinte:

(a) „Pavel şi-a pus în duh [trad. reviz., subsol — n. e.] [pneuma — minte, voinţă] să se ducă la Ierusalim.” Fapt. 19:21.

(a) „Pe când Pavel îi aştepta în Atena, i se întărâta duhul [pneuma — mintea, simţămintele] la vederea acestei cetăţi pline de idoli.” Fapt. 17:16.

(a) „Pavel era dedicat în duh [pneuma — în minte, era stimulat în minte] şi mărturisea evreilor că Isus era Hristosul.” Fapt. 18:5 [trad. lit. nouă, 2001, subsol — n. e.].

(a) „El [Apolo] era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat [pneuma — minte arzătoare] şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni.” Fapt. 18:25.

(a) „Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu [pneuma — mintea mea cea nouă, inima mea cea nouă, voinţa mea cea reînnoită], în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor.” Rom. 1:9.

(a) „Măriţi dară pe Dumnezeu în corpul vostru şi în spiritul vostru [pneuma — mintea], care sunt ale lui Dumnezeu.” 1 Cor. 6:20 [B. I. — n. e.]

(a) Căci eu, măcar că n-am fost la voi în trup, dar fiind de faţă în duh [pneuma — în minte], am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă.” 1 Cor. 5:3.

(a) „În frumuseţea nepieritoare a unui duh [pneuma — minte dispoziţie] blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.

(b) „Este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:44.

(b) „Dacă este un trup natural, este şi un trup duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:44.

(b) „Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:46.

((313))

(b) „Ce este duhovnicesc [pneumatikos] vine pe urmă.” 1 Cor. 15:46.

(c) „Gândirea Duhului [pneuma — gândirea controlată de Spiritul sau voinţa sfântă a lui Dumnezeu] este viaţă şi pace.” Rom. 8:6.

(c) „Voi care sunteţi duhovniceşti [pneumatikos — concepuţi de spirit şi stăpâniţi de mintea cea nouă] să-l îndreptaţi cu duhul [pneuma — dispoziţia] blândeţii.” Gal. 6:1.

(c) „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească [pneumatikos — binecuvântare spirituală] în locurile cereşti, în Hristos.” Efes. 1:3.

(c) „Fiţi plini de Duh [pneuma — Spiritul sfânt al lui Dumnezeu], vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti [pneumatikos — cântări în acord cu spiritul vostru cel nou].” Efes. 5:18, 19.

(c) „Să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească [pneumatikos — înţelegerea tuturor chestiunilor legate de noua voastră relaţie cu Dumnezeu şi cu planul Său].” Col. 1:9.

(c) „Şi voi ... sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească [pneumatikos — o familie sau casă de un ordin sau fel spiritual].” 1 Pet. 2:5.

(d) „Ne-a ieşit înainte o sclavă, care avea un duh [pneuma — o putere invizibilă] de ghicire” — prin legătură cu fiinţe spirituale decăzute. Fapt. 16:16.

(d) „Pavel ... s-a întors şi a zis duhului [pneuma — fiinţei spirituale rele care o poseda pe femeie]: ... îţi poruncesc să ieşi din ea!” Fapt. 16:18.

(d) „Şi ieşeau afară din ei duhurile [pneuma] rele.” Fapt. 19:12,13.

(d) „Dar duhul [pneuma] cel rău le-a răspuns.” Fapt. 19:15.

(d) „Saducheii zic că nu este ... nici înger, nici duh [pneuma — fiinţă spirituală].” Fapt. 23:8.

(d) „Dar dacă i-a vorbit un duh [pneuma] sau un înger?” Fapt. 23:9.

((314))

Cuvântul duh în Vechiul Testament

(2) Cuvântul „duh” a fost folosit de oameni în general, mai ales în Vechiul Testament, dar întotdeauna fie cu referire la (e) spiritul vieţii, scânteia însufleţitoare pe care Dumnezeu a aprins-o la început în Adam şi care de atunci (deteriorată) a trecut la toţi urmaşii lui — care este o putere sau caracteristică nevăzută, fie (f) cu referire la spiritul minţii, voinţei — o putere nevăzută care stăpâneşte viaţa.

Ruah, pneuma — o putere însufleţitoare

Când vorbim despre crearea omului, prin aceasta înţelegem spiritul vieţii — suflarea vieţii. Scripturile arată clar că acest spirit al vieţii este comun tuturor creaturilor lui Dumnezeu, şi nu este posedat exclusiv de om, după cum următoarele citate scripturale vor demonstra clar:

(e) „Orice făptură ... care are suflare de viaţă [ruah — duhul sau suflarea vieţii întregii cărni].” Gen. 6:17; 7:15.

(e) „Tot ce avea suflare de duh de viaţă [ruah — spiritul sau puterea vieţii] în nările sale.” Gen. 7:22.

(e) „Duhul tatălui lor, Iacov, s-a înviorat [ruah — puterile vitale sau de viaţă ale lui Iacov s-au înviorat]”. Gen. 45:27.

(e) „Samson a băut, duhul [ruah] i s-a întremat şi s-a înviorat [puterea, vigoarea, energia i-a revenit]”. Jud. 15:19.

(e) „El ţine în mână ... suflarea [ruah] oricărui trup omenesc. [Spiritul vieţii întregii omeniri este în puterea divină.]” Iov 12:10.

(e) „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor [ruah — puterea vieţii, spiritul vieţii] oricărui trup! Un singur om a păcătuit şi să Te mânii împotriva întregii adunări?” Num. 16:22.

Teoria că deosebirea între om şi animal constă într-un spirit de viaţă diferit, un alt fel de viaţă, şi că la moarte unul merge în sus iar altul în jos, pare să fie foarte veche printre filosofii lumii; fiindcă-l găsim pe Solomon, înţeleptul, întrebând:

(e) „Cine ştie [cine poate dovedi] dacă suflarea [ruah — spiritul vieţii] fiilor oamenilor se duce în sus şi dacă suflarea ((315)) [ruah — spiritul vieţii] animalului se duce în jos, în pământ?” (Ecl. 3:19-21). Solomon arată cum înţelege el, chiar înaintea acestei întrebări zicând:

(e) „Căci soarta fiilor oamenilor [moartea] şi a animalelor este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi: cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare [ruah — spirit de viaţă, suflare de viaţă] şi omul nu întrece cu nimic pe animal” — În această privinţă, în chestiunea posedării unui alt fel de viaţă — faptul că îl întrece trebuie căutat şi găsit în altă parte, după cum vom vedea.

(e) „În mâinile Tale îmi încredinţez duhul [ruah — spiritul vieţii sau energia vitală].” Ps. 31:5.

Aceasta a fost exprimarea profetică a cuvintelor Domnului nostru când murea. El primise spiritul vieţii în dar de la Tatăl: în ascultare de planul Tatălui, El devenise om spre a fi Răscumpărătorul omului: şi când Şi-a predat spiritul vieţii sau energia vitală, El a declarat că Se baza pe făgăduinţa lui Dumnezeu că-I va da iarăşi spiritul vieţii printr-o înviere.

Omenirea a primit spiritul vieţii de la Dumnezeu, izvorul vieţii, prin tatăl Adam. Adam a pierdut prin neascultare dreptul la puterea sau spiritul vieţii, şi treptat a pierdut posesia lui — murind încet, timp de nouă sute treizeci de ani. Apoi trupul s-a întors în ţărână cum a fost înainte de creare, iar spiritul vieţii, privilegiul de a trăi, puterea sau permisiunea de a trăi, s-a întors la Dumnezeu care a dat acest privilegiu sau putere: întocmai cum orice alt privilegiu sau favoare se întoarce la cel care l-a dat dacă nu sunt respectate condiţiile (Ecl. 12:7). Nimic din acest text nu dă de înţeles că spiritul vieţii „îşi ia zborul înapoi la Dumnezeu”, cum vor unii să reprezinte; căci spiritul vieţii nu este o inteligenţă, nici o persoană, ci doar o putere sau un privilegiu care a fost pierdut şi ca atare se întoarce la dătătorul originar al acelei puteri sau al acelui privilegiu. Ideea este că omul după ce a păcătuit n-a mai avut drepturi de viaţă: întoarcerea drepturilor sale pierdute la Dumnezeu şi a cărnii sale în ((316)) ţărână i-a redus starea exact la ceea ce a fost înainte de a fi creat.

Dar după cum Domnul nostru Isus a avut speranţă în făgăduinţa divină pentru o întoarcere a „spiritului vieţii” Sale, sau a puterilor şi drepturilor de viaţă sub aranjamentul divin, tot aşa, datorită sacrificiului răscumpărător al Domnului nostru sunt deschise pentru toată omenirea anumite speranţe şi făgăduinţe prin „Isus, Mijlocitorul legământului celui nou” (Evr. 12:24). De aceea credincioşii „nu se întristează ca ceilalţi care n-au nădejde”. Răscumpărătorul nostru a cumpărat spiritul drepturilor vieţii pe care tatăl Adam l-a pierdut pentru sine şi pentru familia sa. Acum, prin urmare, şi credincioşii îşi pot încredinţa în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi (şi, printr-o cunoştinţă a planului lui Dumnezeu, în ceea ce-i priveşte şi pe alţii), spiritele (puterile lor de viaţă) în mâna lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Domnul nostru şi Ştefan — plini de credinţă că făgăduinţa lui Dumnezeu a unei învieri se va împlini. O înviere pentru lume va însemna o reorganizare a corpului uman şi o vitalizare sau o însufleţire cu energia vieţii, spiritul vieţii (în ebraică, ruah; în greacă, pneuma). Pentru Biserica Evangheliei, părtaşi la „întâia [cea mai însemnată] înviere” va însemna acordarea spiritului vieţii sau energiei vieţii (în ebraică, ruah; în greacă, pneuma) unui corp spiritual. 1 Cor. 15:42-45.

În imaginea aceea grăitoare a învierii pământeşti dată în profeţia lui Ezechiel (37:5-10, 13, 14) este prezentată clar relaţia corpului cu spiritul vieţii, „duhul”. Nu este important că profetul îl foloseşte numai ca simbol, ilustraţia arată (dovedeşte) totuşi că organismul uman nu are viaţă până când primeşte ruah — suflarea vieţii — care, după cum este arătat în altă parte, este comună tuturor animalelor, nimeni neputând trăi fără ea. Să observăm foarte critic declaraţiile lui Ezechiel:

(e) „Iată, voi face să intre în voi un duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] — şi veţi trăi.”

((317))

(e) „Voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune un duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] în voi şi veţi trăi.”

(e) „M-am uitat şi iată, li s-au pus tendoane, carnea a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] în ele.”

(e) „El mi-a zis: «Proroceşte şi vorbeşte duhului [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii — nota marginală, suflare] ... şi zi duhului [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii]: «Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Duhule, vino din cele patru vânturi [ruah], suflă peste morţii aceştia, ca să trăiască!»”

(e) „Am prorocit, cum îmi poruncise El. Şi duhul [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii, energia vieţii] a intrat în ei şi ei au prins viaţă.”

(e) „Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele şi vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune Duhul Meu [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii] în voi şi veţi trăi.”

Adam a avut privilegiul să păstreze veşnic, dacă era ascultător, spiritul vieţii sau puterea vieţii dată lui de către Creator. El a pierdut acest drept prin neascultare şi dreptul la viaţă a revenit la marele Dătător; nu ca o persoană, nici ca un lucru, ci ca un drept sau privilegiu, spiritul vieţii se întoarce sau revine la Dumnezeu, care a dat acel drept sau privilegiu condiţionat, şi ale cărui condiţii au fost încălcate. Ecl. 12:7.

(e) „Omul nu este stăpân pe suflarea [ruah — spiritul vieţii, scânteia vieţii] lui ca s-o poată reţine.” Ecl. 8:8.

Prin harul lui Dumnezeu, toate acele drepturi de viaţă sau privilegii pe care fiecare om le predă lui Dumnezeu prin moarte, au fost cumpărate cu sângele preţios, iar cumpărătorul este anunţat ca noul Dătător de viaţă, regenerator sau tată pentru rasă, care va da viaţă, şi aceasta mai abundent, tuturor celor care în final Îl vor primi.

Vom da numai un exemplu din Noul Testament:

„Trupul fără duh [pneuma — scânteia vieţii, suflarea vieţilor] este mort.” Iac. 2:26.

((318))

Ruah, pneuma — mintea, voinţa

Întrucât mintea sau voinţa este o putere sau influenţă invizibilă, ea este reprezentată prin aceleaşi cuvinte în limbile ebraică şi greacă, după cum ne vor arăta următoarele exemple:

(f) „Ana a răspuns şi i-a zis: «Nu, domnul meu, eu sunt o femeie cu duhul [ruah — mintea, dispoziţia] plin de durere».” 1 Sam. 1:15.

(f) „Nebunul îşi arată toată patima [ruah — planurile, gândurile, mintea, scopul].” Prov. 29:11.

(f) „Duhul [ruah — mintea, curajul] îmi este copleşit.” Ps. 77:3.

(f) „Duhul [ruah — mintea] meu caută cu stăruinţă.” Ps. 77:6.

(f) „Sufletul [ruah — dispoziţia, mintea] credincios ţine ce i s-a încredinţat.” Prov. 11:13.

(f) „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar Cel care cântăreşte duhurile [ruah — mintea, gândurile, motivele] este Domnul.” Prov. 16:2.

(f) „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh [ruah — dispoziţie, voinţă, minte] îngâmfat înaintea căderii.” Prov. 16:18.

(f) „Mai bine este să fii într-un duh [ruah — minte, dispoziţie] smerit.” Prov. 16:19 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e].

(f) „Deşertăciune şi goană după vânt [ruah — minte, dispoziţie].” Ecl. 6:9.

(f) „Mai bun este un duh [ruah — minte, dispoziţie] răbdător decât un duh [ruah — minte, dispoziţie] îngâmfat.” Ecl. 7:8,9 (trad. lit. nouă, 2001 — n. e.).

Câteva ilustraţii din Noul Testament:

(f) Iar copilul [Ioan] creştea şi se întărea în duh [pneuma — minte, caracter].” Luca 1:80.

(f) „În activitate, nu fiţi leneşi; în duh [pneuma — minte, dispoziţie, caracter] fiţi fierbinţi, slujind Domnului.” Rom. 12:11.

(f) „Şi noi n-am primit duhul [pneuma — dispoziţia, mintea] lumii.” 1 Cor. 2:12.

(f) „N-am avut linişte în duhul [pneuma — mintea] meu.” 2 Cor. 2:13.

(f) Aţi fost înnoiţi în duhul [pneuma — caracterul, dispoziţia] minţii voastre.” Efes. 4:23.

((319))

(f) „Frumuseţea nepieritoare a unui duh [pneuma — minte, dispoziţie] blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.

Aceste exemple scripturale de folosire a cuvintelor originale arată că acest cuvânt, duh, este un echivalent bun, deoarece noi nu vorbim numai despre duhul vieţii, ci şi despre un duh blând, un duh bun, un duh sau o dispoziţie mânioasă, un duh amarnic şi un duh înfocat: şi de asemenea folosim aceste expresii şi în privinţa animalelor inferioare şi în privinţa omului. Faptul pe care-l dovedim este cu prisosinţă demonstrat — şi anume, că duhul nu este omul real, nici alt om, ci că acest cuvânt, când este folosit în legătură cu crearea omului, înseamnă pur şi simplu scânteia vieţii sau puterea vieţii, care este comună tuturor animalelor.

Neşama — suflarea vieţilor

Deşi cuvântul ruah este uneori tradus „suflare”, totuşi evreii aveau un alt cuvânt pentru „suflare”, şi anume, neşama. El apare de douăzeci şi şase de ori, şi este tradus de nouăsprezece ori „suflare” — o dată „inspiraţie”, de două ori „spirit”, o dată „suflete”, de trei ori „explozie, suflu, suflare”. Ca exemple referitoare la sensul acestui cuvânt, şi că el înseamnă pur şi simplu putere de viaţă şi în nici un sens nu dă nici o idee de viaţă veşnică sau nemurire, observăm următoarele modalităţi de folosire a cuvântului:

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat [nafah] în nări suflarea [neşama] vieţilor [haia].” [redarea autorului — n. e.] Gen. 2:7.

„Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ, atât păsările cât şi vitele şi animalele sălbatice, tot ce se mişca pe pământ şi toţi oamenii. Tot ce avea suflare [neşama] de duh de viaţă [haia] în nările sale, tot ce era pe pământul uscat a murit.” Gen. 7:21, 22.

Aceste două prime apariţii ale cuvântului neşama în Biblie sunt cu prisosinţă suficiente pentru a dovedi ceea ce susţinem noi, că acest cuvânt nu se referă nicidecum la nemurire, nici la un principiu legat de nemurire, ci se referă ((320)) numai la vitalitate, la puterea vieţii. Ni se spune că această putere de viaţă i-a fost dată lui Adam, şi aceeaşi putere de viaţă, după cum se spune în al doilea text citat, a fost în toate animalele de pe uscat, atât în păsări, în vite, în animale slăbatice şi în tot ce se mişcă pe pământ, cât şi în om, iar când a fost lipsit de această suflare de viaţă, declaraţia este că, drept rezultat, toate aceste suflete sau fiinţe au murit — atât omul cât şi creaturile inferioare. Ele au murit la fel, cu deosebirea că în privinţa omului există un scop divin, care la timpul potrivit s-a îngrijit de o răscumpărare, şi mai departe la timpul potrivit va aduce făgăduita eliberare de sub puterea morţii, printr-o înviere a fiinţei, a sufletului.

Un suflet uman

Citind relatarea creaţiei în Geneza, mulţi au observat faptul declarat, că atunci când Dumnezeu a format pe om din ţărâna pământului şi i-a dat suflare (duh) de viaţă, „omul a devenit un suflet viu”. Pentru cititorul obişnuit, această declaraţie, luată în legătură cu ideea generală greşită despre sensul cuvântului „suflet”, prezentată greşit de către cei care ar fi trebuit să-l informeze corect şi care ar fi trebuit ei înşişi să înţeleagă subiectul, este suficientă să-l nedumerească, şil face să creadă că există cumva o bază pentru eroarea predominantă pe care el n-o înţelege, dar care, presupune el, învăţătorii teologi aleşi de el au investigat-o şi au dovedit-o fără nici o îndoială.

Neînţelegând sensul cuvântului suflet, mulţi se simt liberi să-l folosească într-o manieră nesocotită şi ca atare inversează declaraţia scripturală, şi în loc să spună că omul este un suflet, spun că omul are un suflet, care este o idee foarte diferită. Este necesar, de aceea, ca fiecare căutător al adevărului, pe cât este posibil, să-şi dezbrace mintea de prejudecată cu privire la acest subiect, şi în special la lucruri şi aspecte despre care el admite că nu le înţelege; pentru că este o tendinţă naturală să se dea atribute şi puteri lucrurilor ((321)) tainice şi neînţelese. Astfel ideea generală cu privire la suflet este că el este uimitor de inteligent, posedând puteri minunate, că este indestructibil, intangibil şi incomprehensibil.

Se spune că un episcop metodist a dat următoarea definiţie sufletului, care desigur se potriveşte bine cu aşa-zisele teorii „ortodoxe”, chiar dacă este absurdă când este analizată îndeaproape: „Este fără interior sau exterior, fără corp, fără formă sau părţi, şi s-ar putea pune un milion într-o coajă de nucă”. Aceste diferite lucruri se afirmă despre suflet, pentru a ajuta să se lărgească o teorie care este complet eronată. Teoria este că sufletul este fiinţa reală, o scânteie din dumnezeire, având calitate dumnezeiască şi viaţă inteligentă etc., deosebit şi aparte de corp; şi că el locuieşte în corpul uman o vreme şi-l foloseşte drept casă, iar când corpul este sleit sau inapt, îl abandonează. Fiindcă nimeni n-a văzut vreodată un suflet intrând într-un corp, şi fiindcă un suflet nu poate fi găsit în timp ce este în corp, nici prin cea mai atentă cercetare şi cu toate mijloacele perfecţionate, cum ar fi microscopul, aparatele fotografice şi „Roentgen”, de aceea se presupune că este „fără corp, fără formă şi fără părţi”; şi deoarece se presupune că este atât de mic încât nu poate fi văzut la microscop, se poate spune la fel de bine că într-o coajă de nucă se pot pune cincizeci de milioane. Într-adevăr, episcopul a dat o definiţie excelentă nimicului; şi toţi vor fi de acord că o sută de milioane de nimicuri pot încăpea în cea mai mică coajă de nucă şi mai rămâne loc liber.

Dar ce temelie există pentru o astfel de speculaţie fantezistă? Noi răspundem: este complet fără temei. Este rezultatul faptului că omul a acceptat propria sa teorie despre o viaţă viitoare şi a respins teoria şi planul divin. Teoria umană spune: Trebuie să fie ceva ce nu moare, altminteri n-ar putea exista nici o viaţă viitoare. Teoria divină spune: Acelaşi Dumnezeu care a creat la început, poate şi să învie morţii. Acesta este conflictul între Cuvântul lui Dumnezeu şi toate teoriile oamenilor de pe pământ, atât printre cei civilizaţi cât şi printre barbari: toate ((322)) teoriile umane învaţă că omul nu moare, şi deci nu are nevoie de un Dătător de viaţă şi de o înviere. Teoria Bibliei este că omul moare şi că fără Dătătorul de viaţă şi fără înviere moartea ar pune capăt într-adevăr la toate şi n-ar mai exista nici o viaţă viitoare.

Pentru a sprijini această teorie, lumea şi toate cărţile religioase ale ei (cuprinzând, ne pare rău că trebuie să spunem, majoritatea lucrărilor de escatologie scrise de creştini mărturisiţi) învaţă doctrina nemuririi sufletului — că în om există un suflet care are viaţă separată de corpul său şi că el este nemuritor, indestructibil, şi de aceea este destinat unei eternităţi de durere sau plăcere. Atunci ajungem la întrebarea:

Ce este un suflet?

Dacă examinăm această întrebare din punctul de vedere al Bibliei, vom afla că omul are un trup şi are un spirit, dar este un suflet. Ştiinţa este de acord cu Scripturile în aceasta. Într-adevăr, una dintre ştiinţe, frenologia, se preocupă să studieze craniile oamenilor şi ale animalelor inferioare ca indexuri şi să descifreze din ele trăsăturile naturale şi caracteristicile proprietarilor acestora: şi nu constată oare toţi oamenii că au o anumită capacitate să judece caracterul din punct de vedere fizionomic? Toţi pot deosebi între un intelectual şi un debil mintal, între un binevoitor blând şi un brutal înrăit. Cei care n-au învăţat că organismul (forma corporală) este indisolubil legat de natură, caracter şi dispoziţie, n-au folosit lecţiile vieţii şi sunt nepregătiţi să judece asupra subiectului nostru sau a oricărui alt subiect.

Cuvântul „suflet”, cum se găseşte în Scripturi, înseamnă fiinţă simţitoare; adică, o fiinţă care posedă puteri de simţire, simţuri. Cu mintea eliberată de prejudecăţi, să mergem cu această definiţie la relatarea din Geneza cu privire la crearea omului, şi să observăm că: (1) a fost format organismul sau corpul; (2) i s-a dat spiritul vieţii numit „suflare de viaţă” şi (3) a rezultat un suflet viu sau o fiinţă simţitoare. Acest lucru este ((323)) foarte simplu şi uşor de înţeles. Arată că trupul nu este sufletul, şi nici spiritul sau suflarea vieţii nu este sufletul, ci că atunci când acestea două au fost unite de către Domnul, însuşirea sau starea care a rezultat a fost omul viu, fiinţa vie — un suflet viu, care poseda puteri de percepţie. Nu există nimic misterios în aceasta — nu este nici o aluzie că o scânteie de divinitate a fost insuflată în om, după cum n-a fost nici în animalele inferioare. Într-adevăr, în timp ce crearea animalelor inferioare este trecută cu vederea şi nu este descrisă în mod special, putem şti că şi în cazul lor procesul trebuie să fi fost cumva asemănător. Ştim că n-ar putea exista un câine fără un organism sau corp de câine, şi nici fără spiritul sau suflarea vieţii în acel corp. Corpul câinelui dacă n-ar fi însufleţit, n-ar fi câine; se cere întâi infuzarea scânteii de viaţă, a suflării vieţii, atunci ar începe viaţa câinelui. Acelaşi lucru s-ar aplica la toate animalele.

În deplin acord cu aceasta, atragem acum atenţia asupra unui fapt care va surprinde pe mulţi, şi anume că, potrivit relatării scripturale, fiecare câine este un suflet, fiecare cal este un suflet, fiecare vacă este un suflet, fiecare pasăre şi fiecare peşte este un suflet. Aceasta înseamnă că toate sunt creaturi simţitoare, care posedă puteri de percepţie. Este adevărat, unele dintre ele sunt pe un plan mai înalt şi unele pe un plan mai jos decât altele; dar cuvântul suflet în mod potrivit şi scriptural se aplică atât la planurile inferioare cât şi la om, cea mai înaltă, cea mai nobilă dintre ele — la peşti, reptile, păsări, animale, om. Toate sunt suflete. Să se observe, noi nu spunem că ele au suflete în sensul obişnuit şi greşit al termenului, totuşi ele au suflete în sensul că au viaţă, fiinţă, existenţă — ele sunt suflete vii. Să dovedim aceasta:

În capitolele 1, 2 şi 9 din Geneza, cuvintele „suflet viu” sunt aplicate în limba ebraică la animalele inferioare de nouă ori, dar traducătorii (ca şi cum au fost atenţi să apere ciudăţenia falsă dar obişnuită în privinţa sufletului, provenită din filosofia platonică) şi-au apărat cu sârguinţă lucrarea, aşa că, pe cât posibil, cititorul este ţinut în ignoranţă de acest ((324)) fapt — că acest cuvânt, suflet, este comun pentru creaturile inferioare şi se aplică la ele ca şi la om în uzanţa scripturală inspirată. Cum se putea întâmpla altfel decât că în toate aceste cazuri, şi în multe alte exemple din scripturi, ei au ascuns cu grijă ideea, folosind un alt cuvânt pentru a traduce cuvântul ebraic, care în cazul omului este redat „suflet”? Cu atâta grijă au apărat acest punct, încât numai într-un loc din Biblie acest cuvânt este tradus „suflet” în legătură cu creaturile inferioare, şi anume în Numeri 31:28, şi acolo, foarte evident, au fost obligaţi să arate situaţia, datorită construcţiei deosebite a frazei — nici o altă traducere nefiind în mod raţional posibilă. Pasajul spune:

„De la oştenii care au fost la război, ia dare pentru Domnul, câte un suflet la cinci sute, din oameni, din vite, din asini şi din oi” [Num. 31:28 — B. B., n. e.]. Se va observa că aici cuvântul „suflet” este folosit atât în privinţa creaturilor inferioare cât şi în privinţa omului; şi astfel ar apărea şi în altă parte în Scripturi, dacă traducătorii ar fi fost liberi de deformările şi răstălmăcirile falselor lor teorii în privinţa acestui subiect.

Să observăm acum nouă texte din Geneza, în care cuvântul ebraic original suflet (nefeş) survine în legătură cu animalele inferioare:

„Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare» îebr., nefeş — sufleteş».” Gen. 1:20. Să observăm că traducerea marginală este suflete [K. J. — n. e.], şi că aceasta a fost în a cincea zi sau perioadă de creare, cu mult înainte de crearea omului.

„Dumnezeu a creat animalele cele mari şi toate vieţuitoarele [ebr., nefeş — suflete vii] care se mişcă şi de care mişună apele” (Gen. 1:21). Şi aceasta a fost în „ziua” a cincea, înainte de crearea omului. Acestea au fost suflete-peşti.

„Dumnezeu a zis: «Să dea pământul vieţuitoare [ebr., nefeş — suflete vii] după specia lor, vite, reptile şi animale sălbatice»” (Gen. 1:24). Acestea au fost suflete de uscat, superioare peştilor — dar omul, sufletul sau fiinţa umană, nu fusese creat încă.

((325))

„Şi Dumnezeu a zis: ... «şi tuturor animalelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o suflare de viaţă [suflet viu — nefeş] le-am dat ca hrană toată iarba verde»” (Gen. 1:30). Aici sunt specificate animalele inferioare, şi în mod clar se spune că toate acestea sunt suflete vii — exact în aceiaşi termeni în care se referă la om.

„Şi Domnul Dumnezeu făcuse din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului ... şi orice nume pe carel dădea omul fiecărei vieţuitoare [ebr., suflete vii — nefeş], acela-i era numele” (Gen. 2:19). Aici nu este necesar nici un comentariu: nu poate fi nici o îndoială că sufletul nu este o parte sau o însuşire exclusiv umană, ci dacă este corect înţeles este aplicabil la toate creaturile simţitoare, de la cele mai joase până la cele mai înalte — toate creaturile care posedă simţire.

„Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană ... numai carne cu viaţa ei [ebr., carne, suflet — nefeş] adică sângele ei, să nu mâncaţi” (Gen. 9:3, 4). Despre animalele pe care omul le poate mânca se spune nu numai că posedă suflet sau fiinţă, ci se spune şi că sângele lor reprezintă existenţa, fiinţa sau sufletul lor, şi ca atare omului îi este interzis să folosească sângele ca hrană — interzis să cultive setea de sânge.

„Iată, Eu fac un legământ cu voi [Noe] şi cu sămânţa voastră care va veni după voi; cu toate vieţuitoarele [ebr., suflete vii — nefeş] care sunt cu voi, atât păsările cât şi vitele şi toate animalele de pe pământ care sunt cu voi” (Gen. 9:9, 10). O declaraţie foarte clară că toate creaturile vii sunt suflete ca şi omul — cu toate că sunt inferioare lui în natură, organism etc.

„Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele [ebr., suflete vii — nefeş]” (Gen. 9:12). Ce ar putea fi mai explicit decât aceasta?

„Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele [ebr., toate sufletele vii — nefeş] de orice fel.” Gen. 9:15.

((326))

Exact aceeaşi expresie este repetată în versetul 16. Şi nu mai este loc de critică în privinţa înţelesului când vălul erorii de traducere este ridicat şi vedem ideea pe care Dumnezeu a voit s-o primim din Cuvîntul Său.

Am putea continua la fel prin alte cărţi ale Bibliei, dar am citat suficient pentru a dovedi oricărei minţi raţionale ceea ce susţinem noi — că în utilizarea scripturală cuvântul suflet se aplică la fel de potrivit la animalele inferioare ca şi la om; şi ca atare toate pretenţiile sau teoriile construite pe ideea că speranţele omului într-o viaţă viitoare şi superioritatea lui actuală asupra animalelor inferioare rezultă din faptul că el este un suflet, iar ele nu sunt suflete, este o teorie falsă şi are nevoie de reconstrucţie radicală dacă vrem să vedem chestiunea din adevăratul punct de vedere, al revelaţiei divine.

Dar nimeni să nu ne înţeleagă greşit că noi învăţăm că deoarece toate creaturile care trăiesc, care se mişcă, de la cea mai mică până la elefant şi de la mormoloc la balenă, sunt suflete vii, de aceea toate acestea trebuie să aibă o viaţă viitoare, fie prin transfer la stările spirituale, fie printr-o înviere viitoare. O astfel de idee ar fi o absurditate evidentă — nebunie — fără umbră de raţiune. Miliarde de suflete vii de pe aceste planuri inferioare ale naturii animale se nasc în fiecare minut, în timp ce alte miliarde mor în fiecare minut.

Argumentarea noastră este că omul este un suflet sau o fiinţă de ordinul cel mai înalt — rege şi domn peste ordinele de suflete inferioare sau de fiinţe simţitoare, totuşi una dintre ele — un suflet animal uman, pământesc; dar la origine atât de minunat constituit (Adam), încât a fost în mod potrivit descris ca fiind în asemănarea lui Dumnezeu — chipul Celui care l-a creat.

Ca suflet omul se deosebeşte de animalele sau de sufletele inferioare datorită organismului său superior: superioritatea lui este indicată nu numai prin forma sa verticală; ea este dovedită şi prin înzestrările sale mintale superioare, care sunt asemenea lui Dumnezeu şi sunt reflectate în înfăţişarea sa. Omul a fost creat în asemănarea divină prin înzestrările sale mintale şi morale mai degrabă decât prin forma fizică. În timp ce multe din ordinele de suflete sau fiinţe animale posedă puteri de judecată şi le ((327)) demonstrează în mii de feluri, totuşi fiecare are un nivel peste care nici un progres nu se poate face; dar puterile de judecată ale omului sunt aproape nelimitate, fiindcă a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, „după asemănarea” Celui care l-a creat. Şi în ciuda căderii omului în păcat şi a miilor lui de ani de întuneric dens şi degradare, putem încă vedea asemănarea cu Dumnezeu — în special la cei care au acceptat slujba lui Cristos de reconciliere cu Dumnezeu şi au devenit iarăşi „copii ai lui Dumnezeu”, şi care caută să se conformeze chipului Fiului iubit al lui Dumnezeu.

Pentru a ilustra: caii, câinii, păsările pot fi învăţate semnificaţia multor cuvinte, aşa încât să poată înţelege multe lucruri ce aparţin vieţii. Ele îşi demonstrează adeseori puterile de gândire, iar unele pot număra — chiar până la douăzeci: dar cine ar încerca să-l înveţe pe un cal sau pe un câine sau pe o pasăre algebra sau geometria sau astronomia? Cel mai înalt dintre animalele inferioare poate fi învăţat un anumit grad de onestie morală şi de obligaţie faţă de stăpânii lor — să nu omoare oile, să nu muşte, să nu dea cu picioarele etc., dar cine ar încerca să-şi înveţe animalele necuvântătoare Decalogul? Ele pot fi învăţate un anumit fel de iubire faţă de stăpânul lor şi faţă de prietenii lui, dar cine s-ar gândi să le înveţe să-L iubească sau să-L venereze pe Dumnezeu, sau mai mult decât simpla tolerare a duşmanilor care le-au tratat cu cruzime.

Punctul care trebuie observat este că toate aceste deosebiri nu sunt datorită faptului că animalele inferioare au un alt fel de suflare sau duh de viaţă, căci, după cum am văzut, „toţi au aceeaşi suflare” (Ecl. 3:19); nici fiindcă omul este un suflet şi animalul inferior nu este, căci, după cum am văzut, toate sunt suflete. Dar, după cum am găsit şi după cum toţi oamenii pot mărturisi, fiecare are o organizare corporală diferită care-i dă fiecăruia caracteristicile sale specifice, şi numai aceasta îl plasează pe unul mai sus, iar pe altul mai jos pe scara inteligenţei. Să se observe de asemenea că nici mărimea nici greutatea nu dau virtute şi superioritate, altfel elefantul şi balena ar fi domnii pământului; superioritatea constă în „calitatea organică”, reprezentată mai cu seamă în structura şi funcţiile creierului.

((328))

De aceea, omul este cel mai înalt tip al creaţiei pământeşti — „din pământ, făcut din ţărână” — şi superioritatea lui constă în superioritatea înzestrării sale mintale — nu o dezvoltare, ci un dar de la Creatorul său.

„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”

Cu totul în armonie cu cele precedente, dar în dezacord cu gândirea obişnuită asupra acestui subiect, găsim că Scripturile declară în mod repetat că sufletul moare, în timp ce filosofia umană şi teologia din cărţile de cântări declară în mod foarte accentuat că este indestructibil. Citim de exemplu că Domnul nostru, când a devenit preţul de răscumpărare pentru noi, „Şia dat sufletul [fiinţa] la moarte”. „Sufletul Său se va fi făcut o jertfă pentru vină” [Isa. 53:10, 12 — trad. lit. nouă, 2001, n. e.]. Acest lucru a fost necesar deoarece sufletul lui Adam a fost condamnat la moarte, iar făgăduinţa pentru omenire este o răscumpărare a sufletului sau a fiinţei din puterea morţii. „Dar mie Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul din mâna Locuinţei Morţilor [şeol — starea morţii]” (Ps. 49:15). Şi, după cum am văzut, deoarece toate sufletele sunt astfel răscumpărate prin unica răscumpărare, despre toţi prietenii noştri — despre toată omenirea — se spune că „au adormit în Isus”. 1 Tes. 4:14.

Remarcăm aici că apostolul nu se putea referi în această expresie numai la sfinţi, ca atunci când vorbeşte despre cei care sunt „în Hristos”; căci cei la care se referă ca şi „creaţii noi” sunt numai cei concepuţi de Dumnezeu prin Spirit, la moştenire împreună cu Cristos, ca Biserica Sa, membri ai corpului Său. Însă în cei „adormiţi în Isus” este cuprins tot neamul omenesc, deoarece Domnul nostru Isus a fost ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru păcatele întregii lumi, şi în virtutea acestui sacrificiu El este Dătătorul nostru de viaţă, şi nu numai al nostru, ci şi Dătătorul de viaţă al întregii lumi — mărturia şi ocazia de acceptare fiind pentru majoritatea încă în viitor. 1 Ioan 2:2; 1 Tim. 2:4-6.

Că acesta este gândul apostolului se vede din acest context: el îndeamnă aici pe credincioşi să nu se întristeze ca ceilalţi care ((329)) n-au nici o nădejde; şi dă ca motiv al speranţei acest fapt, că Isus a murit pentru păcatul omului şi a înviat spre a fi îndreptăţitorul omului, şi ca atare toţi sunt „adormiţi în Isus”, sau sunt legal eliberaţi de sentinţa morţii şi supuşi lui Isus, pentru a fi aduşi din morţi prin putere divină. Dacă apostolul ar fi spus sau dacă ar fi vrut să spună că numai sfinţii vor fi astfel binecuvântaţi prin Isus, putem uşor vedea că credincioşii de atunci şi de atunci încoace ar fi avut foarte puţină mângâiere în cuvintele lui, deoarece marea majoritate a prietenilor celor credincioşi de atunci şi de atunci încoace nu pot fi numiţi sfinţi: şi dacă trezirea din somnul morţii este o binecuvântare intenţionată numai pentru sfinţi, ideea aceasta, în loc să fie o binecuvântare, ar fi tocmai contrariul, un chin, un necaz. Dar apostolul se referă la întreaga lume că este astfel adormită în Isus, deşi nimeni nu ştie acest lucru din acest punct de vedere decât Tatăl ceresc şi poporul Său consacrat, pe care El l-a instruit prin Cuvântul adevărului în privinţa planurilor Sale îndurătoare pentru viitor, pentru ca ei să se poată bucura de lungimile şi lărgimile, de înălţimile şi adâncimile bunătăţii divine, şi „să nu se întristeze ca ceilalţi, care n-au nădejde [aşa de solidă]”.

După cum somnul natural, dacă este adânc, este o stare de totală inconştienţă, tot aşa este şi moartea, somnul figurat — este o perioadă de absolută inconştienţă — ba chiar mai mult, este o perioadă de absolută inexistenţă, decât că fiinţa este păstrată în scopul şi puterea Tatălui. De aceea trezirea din moarte, pentru cei restabiliţi, va însemna o revenire a stării de conştienţă exact din momentul şi de la punctul în care a fost pierdută prin moarte. Nu va exista nici o apreciere a timpului în acel interval. Momentul trezirii va urma momentului morţii în ceea ce priveşte aprecierea conştientă a timpului.

Această situaţie a fost observată în legătură cu persoanele care au suferit leziuni ce au cauzat presiune asupra creierului şi astfel conştiinţa a fost temporar suspendată, fără stingerea vieţii. În astfel de cazuri, când presiunea asupra creierului a fost îndepărtată prin trepanare, conştiinţa pacientului ((330)) revenind brusc, s-au cunoscut numeroase cazuri când acesta a completat propoziţia care fusese întreruptă de comoţia care i-a întrerupt gândirea: pentru că puterea divină va reproduce exact toate circumvoluţiunile fiecărui creier şi le va da viaţă. Astfel, la trezire omenirea va reveni la viaţă cu aceleaşi cuvinte şi gânduri cu care a murit. Dar să nu uităm că aici ne referim la omenire în general, nu la clasa aleasă şi specială selecţionată din lume, adică Biserica, trupul lui Cristos, care vor avea parte de întâia înviere şi în multe privinţe vor avea o experienţă diferită.

Dar deşi, datorită planului divin şi răscumpărării, moartea adamică a fost schimbată dintr-o nimicire într-o suspendare a existenţei numită somn, totuşi găsim că Scripturile afirmă foarte clar că, după reînsufleţire sau trezire din somnul morţii, va depinde de fiecare individ dacă va merge mai departe spre perfecţiune şi viaţă, sub conducerea, guvernarea şi supravegherea Cristosului glorios, sau dacă el cu voia, deliberat şi cu încăpăţânare va alege calea păcatului. Dacă o va alege pe cea din urmă, va primi pedeapsa destinată iniţial tatălui Adam, şi anume moartea, dar nu va mai fi moartea adamică, pedeapsa păcatului lui Adam: aceasta este numită Moartea a Doua. Despre Moartea a Doua nu se vorbeşte nicăieri că este un somn şi nicăieri nu se face nici cea mai vagă aluzie că va fi o trezire din ea. Dimpotrivă, este numită „pierzare veşnică de la faţa Domnului”. 2 Tes. 1:9.

Despre această clasă răscumpărată şi trezită, care în general îşi va avea încercarea în timpul Veacului Milenar, Scripturile spun: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezec. 18:20). Că această scriptură nu se aplică în general în prezent este evident din trei motive:

(1) Ar fi fără sens în prezent când toţi mor — sfinţi şi păcătoşi.

(2) Forma exprimării arată că este a doua sentinţă şi că este bazată pe acţiunea individuală, şi aceasta n-ar putea fi aplicabilă în prezent, pentru că acum toţi mor din cauza ((331)) neascultării „unui singur om” şi din cauza sentinţei morţii care a venit peste el, şi indirect afectează toată rasa lui. Rom. 5:12.

(3) Contextul arată că acest pasaj se referă mai cu seamă la cei care s-au eliberat de păcatul adamic ce predomină astăzi în general. Aplicabilitatea lui specială, prin urmare, trebuie să aparţină veacului viitor, Veacul Milenar. Să remarcăm conexiunile, neuitând că legământul legii din Veacul Iudeu a fost asemănător cu legământul din Veacul Milenar, în afară de faptul că acesta din urmă va avea un Mijlocitor mai bun, în stare şi dispus să sprijine şi să ajute pe toţi care vor căuta să umble în dreptate, fără să le impute neajunsurile neintenţionate.

Contextul declară: Nu se va mai folosi proverbul acesta în Israel: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii. Dimpotrivă, fiecare suflet va fi responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru el însuşi, şi „sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Dreptatea celui drept va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el” (Ezec. 18:2, 4, 20). Este evident că acest timp n-a sosit încă. Copiilor li se mai „strepezesc dinţii” încă, din cauza aguridei păcatului pe care au mâncat-o părinţii lor; noi suntem încă sub legea eredităţii; toţi mor încă pentru păcatul lui Adam şi nu pentru păcatul individual. Ca dovadă la aceasta să remarcăm faptul incontestabil că aproape jumătate din familia umană moare în fragedă copilărie, fără să atingă anii puterii de judecată sau responsabilităţii proprii. Cine nu poate vedea că pruncul de câteva zile sau luni, în suferinţă şi muribund, nu moare pentru propriile lui păcate, ci moare pentru că este un membru al rasei adamice care este încă sub blestemul pronunţat împotriva tatălui Adam „vei muri negreşit”? El a moştenit o parte din blestem, şi de asemenea va moşteni o parte din binecuvântarea lui Dumnezeu prin Cristos, la trezirea viitoare asigurată prin meritul marii Ispăşiri încheiate la Calvar.

((332))

Dacă mergem la Ieremia 31:29-34, găsim încă o referinţă exact la aceleaşi condiţii menţionate de Ezechiel, numai că în Ieremia ni se dau detalii mai explicite, care arată că această condiţie nu aparţine veacului actual, ci unui veac viitor. Ieremia declară:

„În zilele acelea nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare [care va muri], va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă, i se vor strepezi dinţii!”

Cuvintele „în zilele acelea” se referă în mod clar la timpurile restabilirii viitoare, sub domnia lui Cristos, şi nu la timpul actual al domniei păcatului şi morţii. Observaţi că profetul continuă să descrie şi alte aspecte ale Veacului Milenar, spunând despre Noul Legământ care trebuie să fie încheiat cu Israel şi cu Iuda, legământul veşnic, sub care vor obţine partea lor mult aşteptată din binecuvântările şi făgăduinţele avraamice. Compară cu Romani 11:26-31.

Aceeaşi idee, că moartea va fi iarăşi pedeapsa păcatului pentru toţi cei răscumpăraţi din moartea adamică, dacă după ce vin la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu primesc acel har în zadar, este arătată prin cuvintele Domnului nostru: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul [nu vă temeţi de cei care vă iau viaţa prezentă, care oricum este deja sub sentinţa morţii; ci amintiţi-vă că aţi fost răscumpăraţi şi că este posibilă pentru voi o viaţă viitoare, şi că nimeni nu vă poate deposeda de ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru voi prin răscumpărarea în Isus Cristos]; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă” (Mat. 10:28). Aici este subliniată în mod clar puterea lui Dumnezeu de a nimici sufletul, şi aceasta printr-o autoritate care nu poate fi pusă la îndoială. Suntem conştienţi că o teologie falsă a căutat să denatureze Scripturile, şi de aceea susţine că aceasta înseamnă că Dumnezeu este în stare să distrugă fericirea sufletului în gheenă, dar că El nu este în stare să distrugă sufletul în sine. ((333)) Noi răspundem că aceasta este o denaturare a Scripturilor, şi stricarea lor într-o manieră care nu întârzie să aducă consecinţe rele asupra celor care „strică Cuvântul lui Dumnezeu”. În altă parte* arătăm că acest cuvânt „gheena” folosit aici înseamnă „Moartea a Doua” — nimicirea totală — a tuturor sufletelor care nu vor asculta de Marele Profet al lui Dumnezeu, când, la timpul potrivit, El va vorbi clar întregului popor, aşa cum vorbeşte acum în pilde şi cuvinte tainice, explicate numai Bisericii. Fapt. 3:23; Mat. 13:11.

*„Ce spun Scripturile despre iad?”

Noi pretindem, de aceea, că Scripturile declară fără umbră de îndoială că omul este un suflet sau o fiinţă; că dreptul său la existenţă sub aranjamentul divin a fost pierdut prin păcat, iar el este acum sub blestemul sau pedeapsa sentinţei divine, moartea; că toate privilegiile şi drepturile omului au fost cumpărate de către Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi; că drept urmare moartea nu trebuie considerată ca moarte, nimicire completă, ci numai ca un „somn” temporar, din care omenirea va fi trezită de către Răscumpărătorul lor în dimineaţa învierii din Veacul Milenar.

Confuzie prin traduceri greşite

Nu trebuie să ne surprindă când aflăm că, având vederi foarte eronate referitor la ce este sufletul, ce este spiritul, ce este omul real, traducătorii versiunii comune a Bibliei noastre engleze au fost în mare încurcătură: şi în străduinţa lor de a forţa traducerea ca să fie în armonie cu ideile lor preconcepute asupra acestui subiect, ei au înzecit confuzia cititorului englez obişnuit. Ei au acoperit şi au deformat înţelesul cuvintelor aşa încât să fie extrem de dificil pentru cititorul englez să vadă prin ceea ce acum este o dublă dificultate: (1) învăţătura falsă asupra acestui subiect, şi (2) traducerile greşite care sprijină acea învăţătură falsă.

((334))

Totuşi, prin providenţa divină noi trăim acum într-o zi prevăzută cu tot felul de ajutoare, aşa încât un bărbat sau o femeie cu educaţie chiar medie, având ajutoarele în faţă, pot obţine o vedere mai bună a întregului subiect decât au avut înşişi traducătorii. Există acum trei lucrări care dau cititorului englez o pătrundere suficient de clară în Versiunea engleză Comună a Bibliei şi arată exact cum a fost tradus originalul din ebraică şi greacă. (1) Concordanţa ebraică şi greacă a Sfintelor Scripturi pentru cititorul englez [nesectară]. (2) Concordanţa analitică a Bibliei, de prof. Young [presbiterian]. (3) Concordanţa completă, de dr. Strong [metodist]. Toate aceste trei lucrări dau fiecare cuvânt al Scripturilor şi arată originalul din care provin. Şi chiar dacă am menţionat denominaţiile reprezentate în aceste trei concordanţe, nu este decât corect să spunem că, după câte am observat până acum, nu s-a permis ca prejudecăţile denominaţionale să intervină în corectitudinea nici uneia din ele. Deşi sunt întocmite cumva pe baze diferite, mărturia lor este armonioasă şi corectă, deosebirile dintre ele fiind cele de convenienţă şi utilitate.

Examinând aceste lucrări de referinţă, ce găsim? Următoarele: cuvântul ebraic nefeş, care în general este tradus „suflet” (de 436 ori) în tot Vechiul Testament şi care are semnificaţia de „fiinţă simţitoare”, este tradus [în limba engleză — n. e.] în treizeci şi şase de feluri diferite, după cum urmează: „fiecare” de patru ori; „poftă” de două; „animal” o dată, „corp” de patru; „suflare” o dată; „vieţuitoare” de nouă îvezi Gen. 1:21, 24; 2:19; 9:10, 12, 15, 16; Lev. 11:46, de două oriş; „mort” de cinci; „ucigător” o dată; „dorinţă” de trei; „nemulţumire” o dată; „peşti” o dată [Isa. 19:10, după K. J. — n. e.]; „duh” de două, „lacom” o dată; „avut” o dată; „el” o dată (Ps. 105:18); „inimă” de cincisprezece; „inimos” o dată; „ea însăşi” o dată; „pe ea” o dată; „el însuşi” de patru; „viaţă” de o sută; „a pofti ceva” de două; „om” de două; „eu” de trei (Num. 23:10; Jud. 16:30; 1 Împ. 20:32); „minte” de cincisprezece; „de moarte” o dată; „eu însumi” o dată (Ps. 131:2); „unul” o dată (Lev. 4:27); „a sa proprie” o dată (Prov. 14:10); „oamenii, persoanele” de douăzeci şi patru (Gen. 14:21; 36:6; Num. 31:19; 35:11, 15, 30; Deut. 10:22; 27:25; Ios. 20:3, 9); ((335)) „plăcere” de trei; „sine” de douăzeci şi una; „ucis” o dată; „lucru” de două (Lev. 11:10; Ezec. 47:9); „voinţă” de trei; „al tău” de trei ori.

Cuvântul grecesc psuche (fiinţă simţitoare) din Noul Testament, corespunzător lui nefeş, este tradus „suflet” de cincizeci şi şase de ori; de asemenea este tradus „minte” de trei ori [Fapt. 14:2; Fil. 1:27; Evr. 12:3, după K. J. — n. e.]; „inimă” o dată (Efes. 6:6); „viaţă” de patruzeci şi una de ori.

Printre aceste diferite traduceri, nici una n-a servit mai bine la ascunderea adevărului ca şi cea din urmă. Ea a ajutat să dea impresia că viaţa este un lucru, iar sufletul sau fiinţa este un alt lucru, şi a nutrit ideea că un om ar putea să-şi piardă viaţa, fără să-şi piardă sufletul sau fiinţa. Cele ce urmează sunt cazuri în care cuvântul psuche este tradus viaţă, dar ar fi prevenit confuzia mai bine dacă ar fi fost tradus fiinţă sau suflet:

„Căci au murit cei care căutau să ia viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] Copilaşului.” Mat. 2:20.

„Nu vă îngrijoraţi de viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] voastră, ce veţi mânca.” Mat. 6:25.

„Oare nu este viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] mai mult decât hrana?” Mat. 6:25.

„Cine îşi va fi găsit viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va găsi.” Mat. 10:39.

„Oricine va vrea să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va găsi.” Mat. 16:25.

„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ... să-Şi dea viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] ca răscumpărare pentru mulţi.” Mat. 20:28.

„Este îngăduit în sabat ... să scapi viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] cuiva, sau s-o pierzi?” Marcu 3:4.

„Căci oricine va voi să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va salva. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul [psuche — viaţa, fiinţa]? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul [psuche — ((336)) viaţa, fiinţa] său?” (Ce puţini cititori englezi ştiu că „viaţă” şi „suflet”, ambele folosite de două ori în acest text, sunt din acelaşi cuvânt grecesc, psuche.) Marcu 8:35-37.

„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ... să-Şi dea viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.” Marcu 10:45.

„Este îngăduit ... a scăpa un suflet [psuche — viaţă, fiinţă] sau a-l pierde?” Luca 6:9.

„Oricine va voi să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va mântui. Şi ce ar folosi un om să câştige toată lumea, dacă s-ar distruge sau s-ar pierde pe sine însuşi?” Luca 9:24, 25.

„Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele [psuche — vieţile, fiinţele] oamenilor, ci ca să le mântuiască.” Luca 9:56.

„Nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] voastră, ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.” Luca 12:22, 23.

„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte [iubeşte mai puţin] pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] sa, nu poate fi ucenicul Meu.” Luca 14:26.

„Cine va căuta să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; şi cine o va pierde, o va păstra.” Luca 17:33.

Ideea din acest din urmă text şi din câteva din cele anterioare este că poporul Domnului nu trebuie să uite că existenţa lor actuală sau fiinţa lor este oricum sub sentinţa morţii; dar harul divin a dat răscumpărarea — nu o continuare a fiinţei, ci o resuscitare, o înviere, o viaţă din nou. Chemarea Veacului Evanghelic este să ne dăm viaţa în serviciul Domnului, ca jertfe vii, urmând exemplul Răscumpărătorului nostru — făgăduinţa fiind aceea că toţi credincioşii în Cristos care fac acest lucru cu credincioşie, vor primi o parte cu El în natura divină, prin lucrarea primei învieri. Astfel ei îşi vor primi înapoi sufletul, fiinţa, existenţa — cu „viaţă [zoee] ... din belşug”. Ioan 10:10.

((337))

„Păstorul cel bun Îşi dă viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru oi [Domnul nostru «Şi-a dat sufletul la moarte»; Şi-a dat «sufletul Său o jertfă pentru vină»].” Isa. 53:10, 12 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e.]; Ioan 10:11.

„Eu Îmi dau viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru oi.” Ioan 10:15.

„Îmi dau viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], ca iarăşi s-o iau” [conform făgăduinţei şi puterii divine, prin înviere]. Ioan 10:17.

„Cine îşi iubeşte viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” Ioan 12:25.

Ideea de aici este că credincioşia faţă de Dumnezeu în condiţiile actuale rele înseamnă în mod necesar nemulţumire de condiţiile actuale şi o dorinţă de a le sacrifica pe toate în serviciul lui Dumnezeu, al dreptăţii şi al semenilor noştri — şi astfel, conform prevederii divine, să fim socotiţi vrednici de existenţă (suflet, fiinţă) în condiţiile mai favorabile ale dispensaţiei viitoare. Cel care iubeşte condiţiile prezente ale lucrurilor şi care preţuieşte bucuriile şi plăcerile din prezent mai mult decât dreptatea şi ascultarea de Dumnezeu, se va dovedi nevrednic de existenţa viitoare pe care Dumnezeu ne-a oferit-o, nevrednic să i se restabilească sufletul, fiinţa, prin întâia înviere.

„Îţi vei da viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine?” Ioan 13:38.

„Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care îşi dă viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru prietenii săi.” Ioan 15:13.

„Bărbaţi care şi-au expus viaţa [psuche — sufletul, fiinţa].” Fapt. 15:26.

„Nu vă tulburaţi, căci sufletul [psuche — viaţa, fiinţa] lui este în el [n-a murit, nu şi-a sfârşit existenţa]”. Fapt. 20:10.

„Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa [psuche — sufletul, fiinţa, existenţa] mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea.” Fapt. 20:24.

Apostolul Pavel învăţase să vadă corect existenţa prezentă, că este de mică valoare în comparaţie cu cea viitoare promisă la înviere. El n-a socotit-o „scumpă”, preţioasă, în sensul de a o ((338)) preţui mai mult decât pe Domnul şi favoarea Domnului şi ocaziile de a servi cauza Domnului. El a fost dispus să cheltuiască şi să fie cheltuit în serviciul Învăţătorului, în speranţa ajungerii la întâia înviere, după cum ne spune explicit în Filipeni 3:8-11.

„Bărbaţilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pierdere, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile [psuche — sufletele, fiinţele] noastre.” Fapt. 27:10.

„Nici unul dintre voi nu va pieri”, nu-şi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa]. Fapt. 27:22.

„Am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa!” [psuche — sufletul, fiinţa]. Rom. 11:3.

„Care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa].” Rom. 16:4.

„Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte şi şi-a pus viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] în primejdie, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine.” Filip. 2:30.

„El Şi-a dat viaţa [psuche — sufletul, fiinţa — «S-a dat pe Sine Însuşi la moarte»; Şi-a dat «viaţa ca jertfă pentru vină»] pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru fraţi.” 1 Ioan 3:16.

„Şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă [psuche — suflet, fiinţă], a murit.” Apoc. 8:9.

„Ei ... nu şi-au iubit viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] chiar până la moarte.” Apoc. 12:11.

Odată ce ne-am clarificat în minte acest subiect al sufletului şi am obţinut o înţelegere clară în privinţa felului în care cuvintele nefeş şi psuche sunt folosite peste tot în Scripturi de către scriitorii inspiraţi, este înlăturată toată taina care a fost ascunsă până acum sub vălul cuvintelor enigmatice, suflet şi duh, care, nu numai pentru cei ignoranţi, ci şi pentru mulţi dintre cei educaţi, au însemnat ceva ce nu se poate defini, nu se poate descrie şi nu se poate înţelege.

Dar nimeni să nu înţeleagă că trupul este sufletul: aceasta ar fi o eroare, după cum arată clar cuvintele Domnului nostru: „Ci ((339)) temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Pe de altă parte însă, nu poate exista un suflet, o fiinţă simţitoare fără trup — ceresc sau pământesc, spiritual sau animal.

Mergând la relatarea din Geneza despre crearea omului, vedem că întâi a fost format corpul, dar n-a fost om, suflet sau fiinţă, până când a fost însufleţit. El avea ochi, dar nu vedea; urechi, dar nu auzea; gură, dar nu vorbea, limbă, dar nu gusta; nări, dar n-avea simţul mirosului; inimă, dar nu bătea; sânge, dar era rece, fără viaţă; plămâni, dar nu se mişcau. Nu era om, ci un corp neînsufleţit, fără viaţă.

Al doilea pas în procesul creării omului a fost să-i dea vitalitate corpului „creat” în mod potrivit şi pregătit în toate privinţele; şi acest lucru este descris prin cuvintele „i-a suflat în nări suflare de viaţă”. Când o persoană sănătoasă se îneacă şi viaţa îi este suspendată complet, se spune că se face resuscitare prin mişcarea braţelor şi astfel a plămânilor asemenea unor foale, şi astfel se restabileşte treptat suflarea în nări. În cazul lui Adam, desigur că nu s-a cerut nici un efort din partea Creatorului să determine organismul perfect pe care El îl crease să respire oxigenul dătător de viaţă din atmosferă.

Când a intrat suflarea care dă viaţă, plămânii s-au dilatat, corpusculii sanguini au fost oxigenaţi şi au trecut la inimă, care la rândul ei i-a trimis în toate părţile corpului, trezind la simţire şi energie toţi nervii care erau pregătiţi dar care până atunci erau în stare adormită. Într-un moment energia a ajuns la creier şi au început percepţia, gândirea, privirea, pipăitul, mirosul şi gustul. Ceea ce fusese un organism uman fără viaţă, a devenit un om, o fiinţă simţitoare: s-a ajuns la starea de „suflet viu” menţionată în text. Cu alte cuvinte, termenul „suflet viu” înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât „fiinţă simţitoare”, adică, o fiinţă capabilă de senzaţii, percepţii, gândire.

Mai mult, chiar dacă Adam a avut un organism perfect, a fost necesar să-şi întreţină viaţa, sufletul sau fiinţa simţitoare, împărtăşindu-se din fructele pomilor vieţii. Iar când a păcătuit, Dumnezeu l-a izgonit din grădină ... ca „nu cumva să-şi întindă ((340)) mâna, să ia şi din pomul [plural, pomi sau grup de pomi] vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci [adică, mâncând continuu]” (Gen. 3:22). Cum se risipeşte ceaţa şi tainele în faţa luminii adevărului care străluceşte din Cuvântul lui Dumnezeu!

Deşi, din cauza căderii sale în păcat şi moarte, starea omului este departe de cea care a fost în perfecţiunea ei originară când cel mai mare Judecător a spus că era „foarte bună”, aşa încât unii, prin cultivarea părţilor de gândire inferioare şi nefolosirea facultăţilor intelectuale superioare, au împiedicat creşterea părţilor creierului care reprezintă aceste facultăţi superioare, totuşi aceste părţi sunt acolo şi pot fi dezvoltate, ceea ce nu este cazul la specimenele cele mai aproape de perfecţiune din creaţia animală inferioară. Aşa deci, prin faptul că la înzestrat pe om cu un organism superior şi mai fin, Creatorul l-a făcut să se deosebească de animalele inferioare. Ele au carne şi oase asemănătoare, respiră acelaşi aer, beau aceeaşi apă şi mănâncă hrană asemănătoare, şi toate sunt suflete sau creaturi care posedă inteligenţă; dar omul, prin corpul său mai bun, posedă capacitate de inteligenţă mai mare şi este tratat de Creator ca fiind pe un plan cu totul diferit. În măsura în care păcatul degradează pe om de la asemănarea lui originară cu Creatorul său, se spune despre el că este „animalic” — asemănându-se mai mult cu animalele inferioare, lipsite de sensibilităţi mai înalte şi mai fine.

Cei cărora au început să li se deschidă ochii înţelegerii în privinţa acestui subiect, aşa încât văd că cuvântul „suflet” înseamnă inteligenţă, fiinţă, iar cuvântul „suflare” sau „duh de viaţă” înseamnă puterea divină de a trăi, pot vedea mai uşor, din cele arătate mai sus, că fiecare creatură care posedă conştiinţa vieţii are, întâi de toate, un corp sau un organism; apoi, spiritul vieţii care o însufleţeşte, şi în al treilea rând, ca rezultat are existenţă, fiinţă, suflet. O ilustraţie care ajută pe unii să înţeleagă ideea este asemănarea între căldură şi suflet. Dacă se pune o bucată de cărbune în condiţii favorabile, permiţându-se acces la oxigenul din aer, şi apoi se aprinde, se va produce ceva nou — căldură. Cărbunele nu este căldură, ((341)) deşi el are unele însuşiri care în condiţii favorabile vor produce căldură; nici oxigenul nu este căldură, dar şi el în condiţii favorabile poate fi un element în producerea căldurii. Tot astfel, făcând analogia, trupul nu este sufletul, cu toate că trupul are însuşirile necesare sufletului; nici suflarea sau spiritul vieţii nu este sufletul — ci este puterea care vine de la Dumnezeu şi care este necesară pentru producerea unei creaturi simţitoare. Trupul, când este unit cum se cuvine cu suflarea sau spiritul vieţii, produce un lucru nou — o fiinţă, un suflet, o creatură simţitoare.

Iar procesul disoluţiei, moartea, este în armonie cu aceste fapte. Dacă suflarea sau spiritul vieţii se retrage, rezultă moartea. Acum întrebarea este: Ce moare? Moare suflarea sau spiritul vieţii? Desigur că nu; aceasta niciodată n-a avut o fiinţă simţitoare, este un principiu sau o putere, ca electricitatea; nu are gândire, nu are simţire; n-ar putea muri. Moare corpul? Răspundem: Nu. Corpul îşi poate pierde viaţa cu care Tatăl l-a însufleţit, însă corpul de la sine, fără suflarea sau spiritul vieţii, nu are conştiinţă, nu are sentimente, nu are simţire, şi, prin urmare, nu s-ar putea spune că moare; el a fost neînsufleţit înainte de a fi intrat în el suflarea sau spiritul vieţii; el a fost însufleţit în timp ce suflarea sau spiritul vieţii a fost în el; el devine iarăşi neînsufleţit sau mort când spiritul vieţii este retras.

Atunci ce moare? Răspundem că sufletul este acela care moare — fiinţa simţitoare încetează a exista. Să ne amintim că fiinţa simţitoare a rezultat din unirea suflării sau spiritului de viaţă cu un organism şi că separarea sau disoluţia acestora două cauzează încetarea fiinţei, sufletului — moartea. Că acest lucru este adevărat în legătură cu animalele inferioare, nimeni nu va pune la îndoială nici măcar o clipă; dar nu este oare tot atât de adevărat în legătură cu omul, animalul cel mai nobil, creat în chipul intelectual şi în asemănarea morală a lui Dumnezeu? Este tot atât de adevărat şi ar trebui să fie la fel de evident pentru orice minte raţională. Ne dăm seama că unele scripturi ar putea fi distorsionate şi înţelese greşit, ca să ((342)) contrazică această afirmaţie, dar la timpul cuvenit le vom analiza şi se va găsi că sunt în acord absolut cu aceste prezentări.

Să luăm o altă ilustraţie a legăturii dintre corpul uman sau animal, spirit şi suflet: o lumânare neaprinsă ar corespunde cu un corp uman neînsufleţit sau un cadavru; aprinderea lumânării ar corespunde cu scânteia de viaţă dată iniţial de Creator; flacăra sau lumina corespunde cu fiinţa simţitoare, sau inteligenţa, sau calitatea de suflet; aerul oxigenat din atmosferă care se uneşte cu carbonul lumânării ca să întreţină flacăra corespunde cu suflarea vieţii sau spiritul vieţii care se uneşte cu organismul fizic spre a produce sufletul sau fiinţa inteligentă. Dacă s-ar întâmpla un accident care ar distruge lumânarea, flacăra desigur ar înceta; la fel, dacă un corp uman sau animal ar fi distrus, cum ar fi prin boală sau prin accident, sufletul, fiinţa, inteligenţa, personalitatea, ar înceta. Sau dacă aerul ar fi oprit ca să nu ajungă la flacără, printr-un stingător sau mucarniţă, sau prin scufundarea lumânăr