Studies in the Scriptures

Tabernacle Shadows

 The PhotoDrama of Creation

 

SCRIPTURE STUDIES

Vol. 5 - Împăcarea omului cu Dumnezeu

 

CALEA ÎMPĂCĂRII SPIRITUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU

———

Studiul VIII

Lucrarea Spiritului sfânt — Acum şi în Mileniu — Diferite nume care descriu Spiritul sfânt, „Duhul iubirii”, „Duhul adevărului” etc. — În contrast, duhul nesfânt, „duhul erorii”, „duhul fricii” etc. — Pronume personale aplicate — Semnificaţia cuvântului duh — „Dumnezeu este duh” — „Duhul sfânt încă nu era” — Darurile Duhului — Puterea transformatoare a Spiritului sfânt — Spiritul cu măsură şi fără măsură — „Duhul lumii”, Anticrist — Lupta între acesta şi Spiritul sfânt — Luptele interne şi externe ale sfinţilor — Duhul care doreşte cu gelozie — Învăţaţi de duh — Parakletos, mângâietorul — El vă va conduce în tot adevărul şi în Împăcare deplină — Supravegherea Spiritului n-a fost mai mică de când au încetat darurile miraculoase

„Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi ... aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: «Ava, Tată!» Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:14-16.

„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.

MAREA lucrare a Împăcării n-ar putea fi analizată cum se cuvine şi nici n-ar putea fi înţeleasă clar dacă lucrarea Spiritului sfânt în legătură cu aceasta ar fi trecută cu vederea sau ar fi ignorată. Spiritul sfânt are mult de-a face cu prezentarea Împăcării — arătând credinciosului iertarea divină, precum şi îndrumându-l în deplina reconciliere a inimii cu Dumnezeu. Sub influenţa de concepere a Spiritului sfânt, primit de Domnul nostru Isus la botezul Său, la începutul misiunii Sale, inima Sa consacrată a putut să vadă clar şi distinct voia Tatălui, cursul potrivit, calea îngustă a jertfirii, şi să aprecieze făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, a căror împlinire era dincolo de umilirea, înjosirea şi moartea Sa la Calvar. Aşadar, prin Spiritul sfânt ((164)) Răscumpărătorul nostru a putut să înfăptuiască marea Sa lucrare, fiind condus de el să facă ceea ce era plăcut şi acceptabil înaintea Tatălui şi ceea ce a dat răscumpărarea pentru toată omenirea. Spiritul sfânt se identifică în mod asemănător şi cu Biserica: toţi cei care au acceptat meritele marelui sacrificiu pentru păcat, care au venit la Tatăl prin meritul sacrificiului Fiului şi care s-au prezentat ca sacrificii vii, în armonie cu chemarea de sus la natura divină oferită acestora în Veacul Evanghelic, au avut nevoie şi au avut ajutorul Spiritului sfânt. Numai în măsura în care cineva primeşte Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este în stare să vină pe linia bună a părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, aşa încât să „poată înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”, şi să o facă. Numai prin Spiritul sfânt suntem îndrumaţi dincolo de simpla literă a mărturiei divine, la o apreciere cuvenită a „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu” şi a tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc, lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pentru a le înţelege şi a le aprecia. 1 Cor. 2:9, 10.

Funcţia Spiritului sfânt va fi tot aşa de importantă şi în Veacul Milenar, în aducerea lumii iarăşi în armonie cu Dumnezeu, sub condiţiile Noului Legământ, prin meritele jertfei iubitului Răscumpărător. În conformitate cu aceasta, Domnul, prin profetul Ioel (2:28, 29), a atras atenţia asupra acestui fapt, arătând că în timp ce în acest Veac Evanghelic va turna Spiritul Său numai peste slujitorii şi slujitoarele Sale, totuşi, „după aceea” Spiritul Său sfânt va fi turnat în mod general peste lume, peste „orice făptură”*. În Veacul Milenar deci, progresul lumii va fi în deplin acord cu Spiritul ((165)) sfânt; şi în măsura în care oamenii vor ajunge să fie în armonie deplină cu acel Spirit sfânt, vor fi potriviţi pentru condiţiile vieţii, bucuriei şi binecuvântării veşnice care vor fi după Veacul Milenar. Faptul că Spiritul sfânt va coopera cu Biserica glorificată la binecuvântarea tuturor familiilor de pe pământ este mărturisit şi de Domnul nostru. După ce ne înfăţişează gloriile Mileniului şi rezerva lui abundentă de adevăr ca un râu mare al apei vieţii, limpede precum cristalul, El zice: „Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” Apoc. 22:17.

*Ordinea acestei binecuvântări este inversată în această declaraţie profetică; foarte probabil pentru a ascunde problema până la timpul potrivit, şi astfel a ascunde ceva din lungimea şi lăţimea, adâncimea şi înălţimea planului divin, până la timpul potrivit ca acesta să fie cunoscut şi apreciat.

Însă acest subiect al Spiritului sfânt, funcţia şi lucrarea lui au fost, timp de secole, foarte greşit înţelese de mulţi din poporul Domnului; şi numai în lumina Soarelui Dreptăţii care răsare — în lumina parousiei Fiului Omului — acest subiect devine cu totul clar şi raţional, aşa cum în mod evident a fost pentru Biserica timpurie, şi în armonie cu diferitele mărturii scripturale care se referă la el. Doctrina Treimii, care, după cum am văzut, a început să apară în secolul al II-lea şi a ajuns la mare dezvoltare în secolul al IVlea, este în mare măsură responsabilă de o mare parte din întunericul care se combină cu adevărul asupra acestui subiect în mintea multor creştini, spre marele lor dezavantaj — încurcând şi mistificând toate convingerile religioase.

Există consecvenţă în învăţătura scripturală că Tatăl şi Fiul sunt în deplină armonie şi unitate de scop şi lucrare, după cum tocmai am văzut. La fel de consecventă este şi învăţătura scripturală în privinţa Spiritului sfânt — că acesta nu este un alt Dumnezeu, ci este spiritul, influenţa sau puterea exercitată de unicul Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de Singurul Său Fiu Conceput — în unitate absolută, prin urmare, cu ambii, care de asemenea sunt în unitate sau în acord deplin. Dar cât de diferită este această unitate a Tatălui, a Fiului şi a Spiritului sfânt de aceea susţinută şi învăţată sub numele de doctrina Treimii, care în cuvintele ((166)) din Catehism (întrebarea 5 şi 6) declară: Sunt trei persoane într-un singur Dumnezeu — Tatăl, Fiul şi Duhul sfânt: „aceştia trei sunt un Dumnezeu, la fel în substanţă, egali în putere şi glorie”. Această vedere se potrivea bine „veacurilor întunecate” care au ajutat-o să se producă. Perioada când tainele erau adorate în loc să fie dezlegate a găsit în această teorie una foarte valoroasă, care, pe cât este de nescripturală pe atât este de iraţională. Cum ar putea trei să fie unul în persoană, în substanţă? Şi dacă sunt numai „unul în substanţă”, cum ar putea fi „egali”? Nu ştie orice persoană inteligentă că dacă Dumnezeu este unul în persoană, nu poate fi trei? Şi dacă sunt trei în persoană, cei trei ar putea fi una numai într-un sens, şi acesta nu este în persoană, ci în scop, în minte, în voinţă, în cooperare? Într-adevăr, dacă n-ar fi faptul că această absurditate trinitariană a fost introdusă în noi din cea mai fragedă pruncie şi faptul că este învăţată cu seriozitate în seminariile teologice de către profesori cu părul cărunt, în multe alte feluri aparent înţelepţi, nimeni nu i-ar da atenţie serioasă nici o clipă. Cum a reuşit marele Adversar s-o strecoare în poporul Domnului ca să-i zăpăcească, să-i înşele şi să strice efectul Cuvântului lui Dumnezeu, este adevărata taină care probabil nu va fi rezolvată până când vom „cunoaşte deplin cum am fost cunoscuţi şi noi”, în glorie.

Cel care a studiat cu atenţie capitolele precedente a găsit în Scripturi mărturie abundentă în privinţa faptului că nu este decât un singur Dumnezeu Atotputernic — Iehova; şi că El L-a înălţat mult pe Fiul Său Întâi-Conceput, Singurul Său Conceput, la propria Sa natură şi la propriul Său tron al universului; şi că alături de Ei în ordinea rangului va fi Biserica glorificată, Mireasa, soţia Mielului şi moştenitoarea împreună cu El, altfel numiţi „fraţii” Săi. Aceştia vor fi făcuţi asociaţi gloriei Sale, după cum în veacul prezent li se cere să fie asociaţi în suferinţele Sale. Cei care au studiat au observat de asemenea că toate scripturile se armonizează şi concordă ((167)) cu mărturia de mai sus; şi mai mult, nu se află nici o scriptură care, direct sau indirect, în realitate sau în aparenţă, să vină în conflict cu aceste constatări. Acum se naşte întrebarea: cine, unde şi ce este Spiritul sfânt?

Să urmăm în privinţa acestei întrebări aceeaşi cale de investigare urmată şi în celelalte. Să mergem la legea şi la mărturia lui Dumnezeu pentru toate informaţiile noastre. Să nu mergem la om. Să nu acceptăm îndoielile şi speculaţiile oamenilor buni care sunt morţi, sau ale oamenilor buni care sunt vii, şi nici chiar ale noastre. Să ne amintim declaraţia apostolului că Cuvântul Domnului este dat cu intenţia „ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:17). Să ne punem încrederea cu totul în Domnul şi să căutăm semnificaţia celor declarate de El în privinţa Spiritului sfânt, aducând fiecare mărturie scripturală în armonie; asiguraţi că adevărul, şi numai el, va rezista unei astfel de examinări minuţioase. Făcând astfel, cu rugăciune şi grijă, eforturile noastre vor fi răsplătite. Celui care bate i se va deschide uşa cunoştinţei, celui care caută i se va descoperi cunoştinţa despre Spiritul sfânt. Isa. 8:20; Mat. 7:7, 8.

Spiritul sfânt este definit în diferite feluri în Scripturi, şi pentru a înţelege corect subiectul, aceste diferite definiţii trebuie să fie analizate împreună şi să fie lăsate să arunce lumină una asupra alteia. Să se observe că Spiritul sfânt are diferite denumiri: „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul lui Hristos”, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul adevărului”, „duh de chibzuinţă”, „duh de libertate”, „Duhul Tatălui”, „Duhul făgăduinţei”, „duhul blândeţii”, „duh de pricepere”, „duh de înţelepciune”, „Duhul slavei”, „duh de sfat”, „Duhul harului”, „duh de înfiere”, „duhul prorociei”.

Aceste diferite denumiri, repetate de multe ori şi folosite alternativ, ne dau asigurare deplină, corectă, că toate se referă la acelaşi Spirit sfânt — de fapt, adesea este adăugat, combinat, cuvântul „sfânt”, cum ar fi, de exemplu: „Duhul ((168)) Sfânt al lui Dumnezeu”, „Duhul Sfânt al făgăduinţei” etc. Noi trebuie să căutăm o înţelegere a subiectului care să nu respingă nici una din aceste denumiri, ci să le armonizeze pe toate. Este cu neputinţă a se armoniza aceste diferite declaraţii cu ideea obişnuită despre un al treilea Dumnezeu; dar este cu totul compatibil cu fiecare din ele să se înţeleagă că aceste diferite expresii descriu spiritul, dispoziţia şi puterea singurului Dumnezeu, Tatăl, precum şi spiritul, dispoziţia şi puterea Domnului nostru Isus Cristos, fiindcă El este una cu Tatăl — şi de asemenea, într-o anumită măsură, este spiritul sau dispoziţia tuturor acelora care sunt cu adevărat ai Domnului, îngeri sau oameni, în măsura în care au ajuns în unitate sau în armonie cu El.

Pentru unii ar putea fi folositor să observăm că peste tot în Scripturi este menţionat şi un alt spirit, şi acesta în termeni opuşi, adică, „duh de frică”, „duh de robie”, „duhul lumii”, „duhul rătăcirii”, „duh de ghicire”, „duhul lui Antihrist”, „duh de adormire”. Nimeni nu se gândeşte că aceste diferite definiţii, dacă sunt luate împreună, ar justifica ideea că sunt doi sau mai mulţi Satani. Toţi, în mod natural şi destul de cuvenit, vom recunoaşte că prin aceşti termeni se înţelege în general spiritul greşit — spiritul, dispoziţia sau puterea care-şi are exemplificarea principală în Satan; spiritul care se manifestă în toţi cei care sunt în armonie cu păcatul şi cu Satan. În mod foarte potrivit, de asemenea, nimeni nu se gândeşte că acestea sunt spirite persoane. La fel, nimeni să nu considere că diferitele aplicări ale cuvântului „duh” în sens bun înseamnă diferite fiinţe spirituale, nici că împreună înseamnă un alt Dumnezeu. Aceşti termeni, luaţi împreună, reprezintă diferitele trăsături ale caracterului, dispoziţiei, Spiritului Dumnezeului nostru, Iehova, şi proporţional ale spiritului sau dispoziţiei celor care au primit Spiritul Său, au devenit părtaşi ai dispoziţiei Sale şi au venit în armonie cu mintea divină.

((169))

Anumite idei nescripturale, şi de aceea false, în privinţa duhului omului, care vor fi examinate într-un capitol următor, stau aproape de temelia vederii nescripturale şi false despre Spiritul sfânt, atât de larg răspândită acum. Iar părerile greşite cu privire la Spiritul lui Dumnezeu şi la spiritul omului au fost intensificate şi adâncite de faptul că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei engleze au folosit de nouăzeci şi două de ori expresia „Duhul Sfânt”, fără nici cea mai vagă autoritate — cuvântul grecesc fiind pneuma — spirit. Şi cuvântul „duh”, pentru cei needucaţi, are un sens foarte vag care, totuşi, este identificat foarte clar cu ideea de personalitate. Este demn de remarcat că în Versiunea Revizuită a Noului Testament cuvântul „duh” a fost schimbat prin cuvântul „spirit” în douăzeci şi unu de locuri, şi Comitetul American de Revizuire şi-a consemnat protestul în privinţa folosirii cuvântului „duh” în celelalte şaptezeci şi unu de cazuri. Şi totuşi, atât comitetul englez cât şi cel american au fost compuse din susţinători stricţi ai Treimii.

Nu există absolut nici un motiv să se creadă sau să se spună că Spiritul sfânt ar fi un alt Dumnezeu, deosebit ca personalitate de Tatăl şi de Fiul. Chiar dimpotrivă, să observăm faptul că Spiritul Tatălui a fost transmis Domnului nostru Isus, după cum este scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia” (Luca 4:18). Întorcându-ne la profeţia din care se citează aceasta, citim acolo în ebraică: „Duhul Stăpânului Iehova este peste Mine, căci Iehova M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi” (Isa. 61:1). Şi în acelaşi sens citim iarăşi: „Duhul lui Iehova Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Iehova” (Isa. 11:2). În mod asemănător, acelaşi spirit în Cristos este menţionat ca „duhul lui Hristos”, gândul lui Cristos: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus”. Filip. 2:5.

((170))

Unii susţin că referirea Domnului nostru la Spiritul sfânt, relatată în Ioan 14:26, dovedeşte că Spiritul este o persoană, deoarece Versiunea noastră Comună redă acest pasaj astfel: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Dar o privire la textul grecesc arată că traducătorii au fost influenţaţi de prejudecăţile lor asupra acestui subiect, căci nu există nici un temei pentru folosirea cuvintelor „pe care” şi „Îl” [ca persoane — n. e.]. Traducerea Diaglott redă acest text astfel: „Dar ajutătorul, Spiritul sfânt care va fi trimis de Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aminti acelea pe care vi le-am spus Eu”.

Aceeaşi observaţie critică se poate aplica şi la versetul 17 din acelaşi capitol, care în Versiunea noastră Comună spune: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi”. Aici expresia „Duhul adevărului” este evident folosită în contrast cu „duhul de rătăcire”. Pasajul nu se referă nicidecum la o persoană, ci la influenţa adevărului şi la efectul acestuia asupra poporului Domnului. Traducerea Diaglott redă acest verset: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că ea nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, pentru că lucrează cu voi şi va fi în voi”.

Să luăm altă ilustraţie: „Când va veni ... Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare. El Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti” (Ioan 16:13, 14). În acest pasaj cuvântul grecesc heautou este tradus „Sine”, [ca persoană — n. e.], totuşi acelaşi cuvânt este adeseori tradus corect „sine” [ca lucru — n. e.]. În Versiunea noastră Comună [engleză — n. e.] acest cuvânt heautou este redat la genurile masculin, feminin, comun şi neutru. De exemplu, în textul de mai sus este redat ((171)) la masculin;* în 1 Cor. 11:5 este de genul feminin — îşi necinsteşte capul îeiş”; la fel în Apoc. 2:20 — „care îşi zice ea însăşi prorociţă”; şi iarăşi în 1 Cor. 13:5 — „Dragostea ... nu caută folosul său”. În 1 Cor. 11:31 este redat la comun — „dacă ne-am judeca”; la fel în 1 Cor. 16:15 — „s-a dedicat cu totul”; apoi Luca 22:17 — „împărţiţi-l între voi”; şi Ioan 6:53 — „n-aveţi viaţă în voi”. Ca ilustrare de traducere a cuvântului heautou la neutru, în Versiunea noastră Comună, observăm următoarele:

*Aici pronumele urmează după substantivul Mângâietorul (în greacă masculin, dar este arbitrar, indiferent de sex — ca în germană, în care sobă şi masă sunt de genul masculin, furculiţă de genul feminin, femeie de genul neutru).

„Ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi.” Mat. 6:34.

„Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi.” Marcu 3:24.

„Dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăşi.” Marcu 3:25.

„După cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine.” Ioan 15:4.

„Nimic nu este necurat în sine.” Rom. 14:14.

„Tot trupul ... îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.” Efes. 4:16.

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” Iac. 2:17.

Similar, cuvântul ekinos, redat prin „el” [persoană — n. e.] în pasajul care este în analiză ar putea fi tradus la fel de bine prin „acela”, „aceea”, „acesta”, „aceasta”, „aceia”, „acelea”, „acelaşi”, „ea”, „el” [lucru — n. e.] şi în Versiunea noastră Comună engleză este redat în toate aceste forme şi mai frecvent decât sunt pronumele masculine „el”, „a, al lui”, „lui”, „pe el”. Oricine este sceptic în legătură cu acest subiect se poate uşor convinge consultând o concordanţă greco-engleză a Noului Testament, care arată diferitele traduceri ale acestor cuvinte. Vom da câte un exemplu din fiecare astfel de traduceri ale cuvântului ekinos:

„În ziua aceea va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea.” Luca 10:12.

((172))

„Gândind că este grădinarul, ea I-a zis ... .” Ioan 20:15.

„Dar să ştiţi aceasta că, dacă ar fi ştiut stăpânul casei ... .” Mat. 24:43 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e.].

„Nu-i zic să se roage pentru acela.” 1 Ioan 5:16.

„Într-una din acele zile când Isus învăţa ... .” Luca 20:1.

„Şi ziua aceea era sabat.” Ioan 5:9.

„Băiatul a fost vindecat din ceasul acela.” Mat. 17:18.

Adeseori însă, la o virtute sau calitate se adaugă genul persoanei sau lucrului căruia aceasta îi aparţine; astfel, de exemplu, deoarece Tatăl ceresc este indicat ca masculin, nar fi decât potrivit ca puterea Lui, spiritul Lui, fiecare caracteristică şi influenţă a Lui să fie indicate la masculin. Nu este rar nici ca lucruri care sunt neutre prin ele însele să fie indicate ca masculine sau feminine, în funcţie de cum sunt ele: tari şi active, ori pasive şi delicate. Astfel, soarele este în mod general indicat prin „el”, iar luna prin „ea”. Ca atare, dacă n-ar fi concepţia generală greşită asupra acestui subiect şi ideea larg răspândită că Spiritul sfânt este o persoană (şi nu doar spiritul, influenţa sau puterea divină — spiritul Tatălui), nu s-ar putea face nici o critică a folosirii pronumelor masculine în privinţa Spiritului sfânt, pentru că Dumnezeu este recunoscut ca masculin, ca Autorul şi izvorul vieţii şi binecuvântării. Astfel deci, să nu trecem cu vederea faptul că folosirea pronumelor personale nu dovedeşte că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este o altă persoană decât Tatăl şi Fiul — un alt Dumnezeu. Spiritul sau influenţa sfântă este spiritul sau influenţa Tatălui şi a Fiului, căci aceştia sunt una în scop şi influenţă.

Semnificaţia cuvântului „duh”

Aici se iveşte pe bună dreptate întrebarea: care sunt sensurile sau semnificaţiile atribuite expresiei „Duh sfânt” aşa cum sunt folosite în Scripturi? Ce calităţi sau însuşiri ale caracterului sau puterii divine sunt reprezentate prin ((173)) cuvântul „duh”? Răspunsul se va găsi cel mai bine examinând mai întâi sensul strict al cuvântului „duh”, iar apoi examinând diferitele feluri de utilizare a lui de-a lungul Scripturilor.

(1) În Vechiul Testament cuvântul „duh” este traducerea cuvântului ebraic ruah, semnificaţia primară sau sensul originar al lui fiind vânt. În Noul Testament cuvântul „duh” vine de la grecescul pneuma, prima semnificaţie sau sensul rădăcinii lui fiind de asemenea vânt. Dar nimeni să nu tragă în grabă concluzia că noi suntem pe cale să încercăm a dovedi că Duhul sau Spiritul sfânt este un vânt sfânt, pentru că nimic n-ar putea fi mai departe de gândul nostru. Dar noi dorim să prezentăm acest subiect obscur în aşa fel încât să fie de ajutor atât pentru cei învăţaţi cât şi pentru cei neînvăţaţi; ca atare, începem cu sensul primar recunoscut al acestor cuvinte, pentru a putea stabili cum şi de ce a fost folosit în cazul acesta.

Întrucât vântul este atât nevăzut cât şi puternic, aceste cuvinte, ruah şi pneuma, au primit treptat un sens mult mai larg şi au ajuns să reprezinte orice putere sau influenţă nevăzută, bună sau rea. Şi deoarece puterea divină este exercitată pe căi şi prin mijloace care depăşesc văzul uman, de aceea cuvântul „duh” a ajuns să fie aplicat tot mai mult la toate procedurile Domnului. De asemenea, în mod firesc a intrat în uzul comun în legătură cu influenţele umane care sunt nevăzute; de exemplu, pentru a reprezenta suflarea vieţii, puterea prin care trăieşte omul, care este nevăzută, numită „duhul” sau „suflarea vieţii”; de asemenea pentru puterea minţii, care este nevăzută, numită „duhul minţii.” Viaţa însăşi este o putere şi este nevăzută, şi ca atare a fost de asemenea numită spirit de către cei din antichitate. Ar putea fi utile câteva ilustraţii de folosire diferită a cuvântului ebraic ruah şi a celui grecesc pneuma.

În Vechiul Testament ruah este tradus [în limba engleză — n. e.] de patru ori „suflu”, de douăzeci şi opt de ori „suflare”, de şase ori „minte”, de opt ori „miros” şi de nouăzeci şi una de ((174)) ori „vânt” şi „vântos”. De fiecare dată ideea care stă în spatele cuvântului este de influenţă sau putere nevăzută. Exemple de asemenea traduceri ale cuvântului ruah sunt după cum urmează:

„La suflarea [suflul, K. J. — n. e.] nărilor Tale s-au îngrămădit apele.” Exod. 15:8.

„Orice făptură ... în care era suflare de viaţă.” Gen. 6:17; 7:15.

„El ţine în mână ... suflarea oricărui trup omenesc.” Iov 12:10.

„Toţi au aceeaşi suflare şi omul nu întrece cu nimic pe animal.” Ecl. 3:19.

„Ele au fost o pricină de mare amărăciune a spiritului pentru Isaac.” Gen. 26:35 [subsol, trad. reviz. — n. e.]

„Domnul a simţit un miros plăcut.” Gen. 8:21.

„Au nas, dar nu miros.” Ps. 115:6.

„Şi Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ.” Gen. 8:1.

„Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta.” Exod. 15:10.

Vânturi aducătoare de furtună, care împliniţi poruncile Lui.” Ps. 148:8.

„Cum se clatină copacii din pădure când bate vântul.” Isa. 7:2.

În Noul Testament pneuma este redat (în afară de „duh” şi „spirit”) prin „viaţă”, „spirituale” şi „vânt” [în cel român prin „suflare”, „duhovniceşti” şi „vânt” — n. e.].

„Să dea suflare icoanei fiarei.” Apoc. 13:15.

„Fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti.” 1 Cor. 14:12.

Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul.” Ioan 3:8.

Să nu uităm că toate aceste traduceri sunt făcute de adepţii Treimii. Noi nu avem nimic împotriva acestor traduceri — ele sunt foarte bune; dar atragem atenţia asupra lor ca dovezi că aceste cuvinte, ruah şi pneuma, redate prin „duh” nu au sensul de persoană, ci au sensul de putere sau influenţă nevăzută.

„Dumnezeu este Duh”

(2) „Dumnezeu este Duh”; adică El este o fiinţă puternică, dar nevăzută; la fel îngerii sunt numiţi duhuri, deoarece şi ((175)) ei, în starea lor naturală, sunt nevăzuţi de oameni, decât doar dacă sunt descoperiţi prin putere miraculoasă. Domnul nostru Isus, când a fost om, n-a fost numit fiinţă spirituală, dar de la înălţarea Sa este scris despre El: „Domnul este Duhul” — El este acum o fiinţă puternică şi nevăzută. Biserica din acest Veac al Evangheliei are făgăduinţa schimbării de natură, în asemănarea Domnului ei, după cum este scris: „Vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este”. Despre Biserică se spune că este spirituală, întrucât este în armonie cu Domnul şi se spune că este concepută de Spirit din nou, la o natură nouă, o natură spirituală, cu asigurarea că ceea ce este conceput de Spirit se va naşte din Spirit la înviere. Această utilizare a cuvântului spirit, se va observa, este în legătură cu personalitatea — cu fiinţele spirituale. 2 Cor. 3:17; 1 Ioan 3:2; Ioan 3:6.

(3) O altă utilizare a cuvântului duh este în sens de putere generatoare sau fertilitate, ca în Gen. 1:2: „Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste întinderea apelor” — adică puterea lui Dumnezeu, vehiculul energiei Sale, a fertilizat apele, sau le-a făcut rodnice, productive. Tot astfel „oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt”, puterea sau influenţa sfântă a lui Dumnezeu le-a fertilizat mintea, făcându-i să gândească lucrurile pe care Dumnezeu voia ca ei să le exprime (2 Pet. 1:21). La fel, meşterii iscusiţi pe care Moise i-a ales să pregătească accesoriile Cortului Întâlnirii au fost aduşi sub influenţa puterii divine, pentru activarea sau stimularea facultăţilor naturale ale lor, fără a-i afecta pe ei în vreun sens moral, întocmai cum nici apele din adânc nau fost afectate în sens moral. Astfel este scris:

„Domnul l-a chemat pe nume pe Beţaleel ... l-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, în înţelepciune, pricepere şi cunoştinţă în tot felul de lucrări. I-a dat putere să inventeze lucruri de artă, să lucreze în aur, în argint şi în bronz, să taie pietre şi să le monteze, să lucreze lemnul cu măiestrie şi să facă tot felul de lucrări de artă. I-a pus în inimă să înveţe pe alţii, atât ((176)) lui cât şi lui Oholiab ... . I-a umplut cu înţelepciune a inimii ca să facă toate lucrările de gravură în piatră, de invenţii, de lucrat la gherghef.” Exod. 35:30-35; 28:3; 31:3-5.

La fel suntem informaţi despre Moise că Iehova Dumnezeu a pus peste el şi peste bătrânii din Israel Spiritul Său, cu putere specială pentru a judeca afacerile lui Israel, pentru a păstra ordinea etc. (Num. 11:16-26). În acelaşi mod Spiritul lui Dumnezeu a fost cu împăraţii lui Israel, atâta vreme cât I-au fost loiali Lui. Să observăm, de exemplu, cazul lui Saul (1 Sam. 11:6); şi că acest Spirit de înţelepciune sau de judecată în privinţa guvernării Israelui s-a depărtat de Saul şi i-a fost conferit lui David, a cărui înţelepciune este în mod deosebit observată după aceea (1 Sam. 16:13, 14). Apoi, în locul Spiritului înţelepciunii, curajului şi încrederii, ca slujitor al Domnului, Saul a avut un spirit rău, mai literal spus un spirit de tristeţe, de respingere, de pierdere a încrederii, prin faptul că şi-a dat seama că nu mai era reprezentantul Domnului pe tron. Şi se spune că acest spirit de respingere, care medita la nenorociri, a venit de la Domnul — probabil în sensul că a rezultat din procedurile Domnului, prin aceea că Şi-a retras de la Saul recunoaşterea, puterea susţinătoare şi îndrumarea în afacerile Israelului.

„Duhul Sfânt încă nu era”

Dar nici o manifestare a Spiritului lui Dumnezeu, înainte de prima venire a Domnului nostru Isus, n-a fost exact la fel cu manifestarea şi lucrarea Spiritului Domnului asupra Domnului nostru Isus, de la botezul Său până la răstignirea Sa, şi asupra Bisericii lui Cristos din ziua Cincizecimii şi până acum — până chiar la sfârşitul acestui veac al Evangheliei şi la completarea căii Bisericii prin întâia înviere. În armonie cu aceasta citim: „Duhul Sfânt încă nu era [dat, cu excepţia Domnului nostru Isus], fiindcă Isus nu fusese încă slăvit”. Ioan 7:39.

Lucrarea Spiritului lui Dumnezeu în acest Veac al Evangheliei se deosebeşte mult de lucrarea lui în timpurile ((177)) anterioare; iar această deosebire este exprimată prin cuvintele „Duhul înfierii”, „Duhul fiesc”, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul adevărului” şi alte asemenea expresii. După cum am văzut deja, după căderea lui Adam nici unul dintre urmaşii săi n-a fost acceptat ca fiu al lui Dumnezeu până la întâia venire; cel mai înalt titlu dat lui Avraam, tatăl credincioşilor, a fost acela de prieten: „El a fost numit «prietenul lui Dumnezeu»”. Dar, după cum arată apostolul Ioan, când Logosul a devenit trup, El S-a prezentat la poporul Său, Israel, şi tuturor celor care L-au primit îatunci şi de atunci încoaceş le-a dat puterea îprivilegiul, posibilitateaş să devină fii ai lui Dumnezeu; iar aceştia, spune El, au fost concepuţi din Dumnezeu — concepuţi din Duh, fiindcă „ce este născut din Duh este duh”. Ioan 1:12, 13; 3:3-8.

În acest sens al cuvântului, Spiritul sfânt este garantat numai casei fiilor; iar casa fiilor n-a fost cunoscută până când Preaiubitul Fiu a fost arătat în trup şi a răscumpărat lumea, dăruind celor care-L acceptă posibilitatea să primească adoptarea ca fii (Gal. 4:5; Efes. 1:5). Această adoptare, după cum ne informează apostolul Pavel, a fost în primul rând moştenirea lui Israel, dar fiindcă în Israel nu erau pregătiţi un număr suficient care să completeze numărul predestinat pentru a fi adoptaţi, de aceea, după ce a acceptat rămăşiţa lui Israel, „Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său”, ca să fie fii ai lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Cristos, iar acest lucru a fost cunoscut mai dinainte şi prezis prin profeţi. Rom. 9:4; 29-33; Fapt. 15:14.

Dar în ce privinţă această manifestare a puterii, influenţei sau Spiritului divin se deosebeşte în acest Veac al Evangheliei de manifestarea ei în timpurile trecute? Apostolul Petru răspunde la această întrebare, asigurându-ne că vrednicii din vechime, deşi au fost mult onoraţi de Dumnezeu şi au fost conduşi de Spiritul Său sfânt, au vorbit şi au scris lucruri pe care nu le-au înţeles. Dumnezeu i-a folosit ca slujitori ai Săi, ca să scrie lucruri care nu-şi aveau timpul să fie înţelese de ((178)) ei, dar care, la timpul cuvenit, ne vor fi descoperite nouă, casei fiilor, prin lucrarea aceluiaşi Spirit sfânt sau putere sfântă a lui Dumnezeu asupra celor concepuţi de Spirit. În trecut acţiunea Spiritului sfânt a fost mai cu seamă mecanică; asupra noastră este mai cu seamă explicativă şi sugestivă, expunând planul divin prin apostoli şi învăţători special „rânduiţi în Biserică” din când în când, obiectivul fiind să ajute pe fii să „înţeleagă pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” înţelepciunii şi bunătăţii divine, aşa cum sunt exemplificate în planul divin şi în descoperirea lui. Într-adevăr, din cuvintele apostolului este evident că nici chiar îngerilor (care au fost uneori folosiţi de Domnul ca mijloace în comunicarea cu profeţii, mediile Spiritului Său sfânt) nu le-a fost permis să înţeleagă semnificaţia comunicărilor lor, după cum nu le-a fost permis nici profeţilor care au scris acele revelaţii pentru noi. Să observăm cuvintele apostolului:

„Privitor la mântuirea aceasta, prorocii care au vorbit despre harul rânduit vouă, cercetau şi căutau cu stăruinţă, încercând să vadă ce timp [literal sau simbolic] şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi leau vestit acum cei care v-au predicat Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer, şi în care chiar îngerii doresc să privească”. 1 Pet. 1:10-12; 2 Pet. 1:21.

Daruri ale aceluiaşi Spirit, aceluiaşi Domn, aceluiaşi Dumnezeu

„Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia [în Biserică] i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor. Căci unuia îi este dat, prin Duhul, cuvânt ((179)) de înţelepciune; altuia, cuvânt de cunoaştere, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, daruri de vindecare, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor. Dar toate acestea le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum Îi place.” 1 Cor. 12:4-11.

Aici sunt enumerate unele dintre darurile date Bisericii prin Spiritul sfânt, dar noi trebuie să facem o deosebire clară între Spiritul sfânt şi aceste daruri sau manifestări acordate în Biserica timpurie. După cum ei nu trebuiau să înţeleagă că în diferiţii membri ai Bisericii lucrau spirite diferite, datorită deosebirilor între darurile lor, tot aşa nu trebuiau să înţeleagă nici că un alt Domn sau Învăţător a dat aceste daruri, ci toate trebuiau să fie identificate ca fiind din aceeaşi influenţă sfântă revărsată de acel singur Domn, reprezentantul singurului Dumnezeu peste toţi, Iehova, şi să fie explicate ca „felurite slujbe” sau lucrări. Nu numai atât, dar Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, şi-a schimbat slujirea în Biserică; aşa că, în timp ce „darurile” de felul celor menţionate aici erau obişnuite în Biserica timpurie, a venit ziua, după cum spune apostolul că se va întâmpla, când prorociile se vor sfârşi, limbile vor înceta şi inspiraţia specială a cunoştinţei va dispărea (1 Cor. 13:8). Toate aceste „daruri” au fost evident necesare la inaugurarea Bisericii, la începutul veacului nou, dar n-au mai fost necesare după ce s-a stabilit Biserica şi după ce s-a completat canonul scrierilor inspirate. Acestea, spune apostolul, sunt suficiente, pentru ca „omul lui Dumnezeu să fie ... cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Tim. 3:17.

Este adevărat, nu toate aceste daruri au trecut sau au încetat; iar încetarea celor care n-au mai fost continuate nu dovedeşte că Domnul are mai puţină putere acum decât cu optsprezece secole în urmă, şi nici nu dovedeşte că poporul Domnului este mai puţin vrednic sau mai puţin favorizat de ((180)) Domnul. Dimpotrivă, aceasta arată „felurite manifestări” şi lasă să se înţeleagă că poporul lui Dumnezeu nu mai are nevoie de acele metode mai simple de instruire şi de acele dovezi ale acceptării lor de Domnul. Acum, în loc să li se acorde miraculos acele daruri, acţiunea Spiritului sau puterii lui Dumnezeu pare să fie asupra fiecăruia din poporul Său consacrat — în parte după însuşirile lor naturale şi în parte după zelul lor pentru serviciul Său. Şi astfel găsim că apostolul, în această relaţie contextuală şi în epistolele de mai târziu, îndeamnă Biserica să caute a dezvolta daruri, puteri şi capacităţi spirituale, în şi pentru serviciul Domnului, al poporului Său şi al Adevărului Său.

Aceste daruri dezvoltate individual trebuie să fie apreciate mai mult decât cele date miraculos; şi de aceea apostolul spune: „Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună”; „Urmăriţi dragostea şi să doriţi [cultivaţi] cu înflăcărare manifestările duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi [expuneţi public]” (1 Cor. 12:31; 14:1). Apostolul arată că vorbirea în limbi a fost numai „un semn”, ca să poată atrage atenţia celor necredincioşi asupra Bisericii şi asupra metodelor ei (1 Cor. 14:22). Şi el arată că acest dar, prin urmare, care era foarte apreciat de unii dintre corinteni, este unul dintre cele mai puţin spirituale — dintre cele mai puţin adaptate pentru dezvoltarea Bisercii spirituale, şi este mai cu seamă folositor în legătură cu lumea neregenerată. Acest dar, şi altele dintro clasă cumva asemănătoare, a dispărut repede din Biserică după ce ea şi-a câştigat o bază şi o recunoaştere în lume.

Dimpotrivă, „roadele Duhului” trebuie încurajate, cultivate tot mai mult, pentru ca ele să producă roada deplină, perfectă a iubirii faţă de Dumnezeu, unul faţă de altul şi a iubirii compătimitoare faţă de lume. Aceste roade ale Spiritului sunt numite de apostolul Pavel astfel: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine” (Gal. 5:22, 23). Cuvântul „roadă”, se va observa, dă o dublă idee: că este un ((181)) dar, însă cu dezvoltare şi coacere treptată, şi este rezultatul muncii. Aşa este şi cu darurile Spiritului: „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl”; însă asemenea roade nu sunt daruri miraculoase, ci daruri treptate şi indirecte, inspirate de făgăduinţele Tatălui nostru şi de învăţăturile Domnului nostru prin apostoli şi prin profeţi. Ele sunt făurite în noi pe măsură ce venim în armonie şi ascultare în gând, cuvânt şi faptă de Spiritul Tatălui nostru, de care suntem concepuţi şi prin care, dacă suntem ascultători, dezvoltăm tot mai mult din roadele sfinţeniei, sau roadele Spiritului sau dispoziţiei sfinte în asemănarea iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul şi Răscumpărătorul nostru. Astfel, sub slujirea Spiritului sfânt al Adevărului, cei credincioşi sunt pregătiţi pentru a fi „născuţi din Duh” la întâia înviere, fiinţe spirituale, deoarece ei au fost concepuţi de Spirit în momentul consacrării. Fiind astfel desăvârşiţi ca fiinţe spirituale, membrii Bisericii vor fi moştenitori ai lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Isus Cristos, Domnul nostru, în plinătatea unităţii şi părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, compleţi în El, care este capul tuturor stăpânirilor şi puterilor şi asociatul Tatălui în Împărăţie, şi plini de Spiritul Tatălui şi al Fiului — Spiritul sfânt.

Se va observa din precedentele vederi generale asupra acestui subiect că acelaşi Spirit sau aceeaşi putere a Tatălui ceresc, Iehova, care a acţionat în crearea lumii şi care a acţionat diferit asupra servitorilor Săi din trecut, acţionează diferit şi în acest Veac al Evangheliei, în dezvoltarea Bisericii, în aducerea Bisericii în armonie cu Dumnezeu şi în potrivirea şi pregătirea ei ca „Trupul lui Hristos” pentru o parte comună în Împărăţie. Şi acelaşi Spirit sau influenţă sfântă a lui Dumnezeu va acţiona iarăşi diferit în timpul Veacului Milenar, prin Cristos şi prin Biserica glorificată, pentru a aduce lumea în armonie şi unitate cu principiile dreptăţii şi cu Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Nimic, în nici un sens sau grad, nu face necesar un alt Dumnezeu. Chiar ((182)) dimpotrivă. Faptul că singurul Dumnezeu este cel care lucrează în diferite împrejurări şi condiţii şi prin diferite mijloace, pentru împlinirea scopului Său, ne dă cu atât mai mult asigurarea că toate scopurile Sale bune se vor împlini, şi după cum declară El, „Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va ... împlini lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11.

Voinţa, influenţa, puterea, spiritul divin

Din cele anterioare înţelegem că o definiţie largă a cuvintelor „Duhul lui Dumnezeu” sau „Duhul sfânt” ar fi: voinţa, influenţa sau puterea divină pusă în acţiune, oricând şi oriunde şi pentru orice scop în armonie cu voinţa divină, care, fiind o voinţă sfântă, înseamnă că paşii şi acţiunile Spiritului sfânt vor fi în armonie cu sfinţenia. Dumnezeu Îşi exercită Spiritul sau energia în multe feluri, folosind diferite mijloace pentru a împlini diferite rezultate. Orice este realizat de Domnul prin mijloace mecanice sau inteligente, este tot atât de adevărat lucrarea Sa ca şi cum El însuşi ar fi înfăptuitorul, pentru că toate acele mijloace sunt din creaţia Sa. Întocmai cum, printre oameni, un antreprenor în construcţii s-ar putea să nu lucreze personal la fiecare parte a construcţiei, ci fiecare muncitor este reprezentantul său şi sub controlul său; lucrarea ca întreg este lucrarea antreprenorului, chiar dacă este posibil ca el să nu fi pus mâna pe vreo unealtă. El o face cu materialele sale şi prin reprezentanţii şi agenţii săi.

Astfel, de exemplu, când citim, „Iehova Dumnezeu a făcut pământ şi ceruri” (Gen. 2:4), nu trebuie să presupunem că El personal a mânuit elementele. El a folosit diferite mijloace: „El a zis şi s-a făcut [a dat porunci şi ele au fost executate prompt]; a poruncit şi a luat fiinţă” (Ps. 33:6, 9). Creaţia n-a venit în ordine instantaneu; căci citim că a trebuit timp — şase zile sau epoci. Şi în timp ce suntem informaţi clar că „toate vin de la Tatăl”, prin energia Sa, voinţa Sa, Spiritul ((183)) Său, totuşi această energie, după cum am văzut mai înainte, a fost exercitată prin Fiul Său, Logosul.

Puterea transformatoare a Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, aşa cum lucrează în această dispensaţie a Evangheliei, pentru a aduce poporul Său la împăcare deplină cu El, este o lucrare mai neclară, mai greu de înţeles decât exercitarea puterii Sale menţionată în Geneza 1:2. Ea se ocupă de un subiect mai înalt — de o minte şi o voinţă liberă în loc de o materie fără simţuri.

În lumina Scripturilor putem înţelege că Spiritul sfânt înseamnă:

a) Puterea lui Dumnezeu exercitată în oricare fel, dar întotdeauna în conformitate cu liniile dreptăţii şi iubirii, şi ca atare întotdeauna o putere sfântă.

b) Această putere poate fi o energie de viaţă, o putere creatoare fizică, sau o putere de gândire, care creează şi inspiră gânduri şi cuvinte, sau o putere însufleţitoare sau dătătoare de viaţă, aşa cum s-a manifestat în învierea Domnului nostru şi care se va manifesta iarăşi în învierea Bisericii, corpul Său.

c) Puterea sau influenţa de concepere sau de transformare a cunoştinţei Adevărului. În acest aspect ea este numită „Duhul Adevărului”. Dumnezeu Îşi conduce cursul conform adevărului şi dreptăţii; de aceea Cuvântul lui Dumnezeu, descoperirea cursului Său, este numit Adevăr — „Cuvântul tău este adevărul”. În mod asemănător, despre toţi cei care vin sub influenţa planului lui Dumnezeu de Adevăr şi dreptate, se spune în mod potrivit că sunt sub influenţa Spiritului sau dispoziţiei Adevărului; sunt în mod potrivit descrişi ca fiind concepuţi de Adevăr spre înnoirea vieţii.

Tatăl atrage pe păcătoşi spre Cristos printr-o iluminare generală a minţii, o convingere că sunt păcătoşi şi că au nevoie de Răscumpărător. Despre cei care-L acceptă pe Cristos ca Mântuitorul şi Avocatul lor şi ajung la punctul consacrării depline lui Dumnezeu prin Cristos, se spune că sunt concepuţi de Dumnezeu, „concepuţi prin Cuvântul ((184)) adevărului”, concepuţi prin Spiritul lui Dumnezeu spre înnoirea vieţii. Adică, ajungând în armonie cu condiţiile şi reglementările divine, Dumnezeu acceptă această atitudine consacrată ca fiind o atitudine cuvenită, şi trecând pe lângă slăbiciunea cărnii sau acoperind-o cu haina dreptăţii lui Cristos — o îndreptăţire prin credinţă, El îi acceptă pe aceştia ca „creaţii noi” în Cristos Isus, a căror dorinţă este să fie conduşi de Spiritul Său în tot Adevărul şi să fie conduşi de acea dispoziţie sau Spirit în deplină ascultare până la măsura sacrificiului de sine, chiar până la moarte. Despre aceştia se spune că au primit un „duh de înfiere”, pentru că de atunci încolo Dumnezeu, prin Cristos, intră într-un legământ special cu ei, ca fii. Şi Tatăl, prin Căpetenia Mântuirii lor, le garantează acestora că dacă vor rămâne în Spiritul Adevărului, El va face ca toate afacerile şi întâmplările vieţii să lucreze împreună spre binele lor — pentru dezvoltarea tot mai mult în ei a spiritului dreptăţii, adevărului, păcii, bucuriei; ei vor avea tot mai mult Spirit sfânt, pe măsură ce vor progresa în ascultare de Spiritul Adevărului. Ca atare, îndemnul pentru aceştia este: „fiţi plini de Duh”, „umblaţi prin Duhul”, „Duhul lui Hristos să locuiască din belşug în voi şi să prisosească, şi el vă va face să nu fiţi nici leneşi nici neroditori”. Acest Spirit sfânt care lucrează în credincios din momentul deplinei sale consacrări Domnului este acelaşi Spirit sau dispoziţie sfântă a Tatălui care a lucrat şi în Domnul nostru Isus Cristos, şi de aceea este numit şi „Duhul lui Hristos”, şi suntem asiguraţi: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.

Spiritul „cu măsură” şi „fără măsură”

Domnul nostru Isus Cristos a fost conceput de Spirit sfânt la botezul Său, la consacrarea Sa; la fel membrii corpului Său, Biserica Sa, după cum am văzut, sunt concepuţi la „botezul” lor „în moartea Lui” în momentul deplinei lor consacrări; dar întotdeauna trebuie avută în vedere o deosebire, adică, Domnul nostru Isus, Capul Bisericii, a ((185)) primit Spiritul sfânt fără măsură, fără limită (Ioan 3:34), în timp ce urmaşii Săi îl primesc cu măsură, sau limitat — fiecăruia (din Biserică) îi este dată o măsură de Spirit (1 Cor. 12:7; Rom. 12:3). Motivul acestei deosebiri este că Domnul nostru a fost om perfect, pe când noi, urmaşii Săi, deşi suntem acceptaţi ca perfecţi în mod socotit (îndreptăţiţi prin credinţă), în realitate suntem foarte imperfecţi. Omul perfect, fiind însuşi chipul lui Dumnezeu, a putut fi în cea mai deplină armonie cu Dumnezeu şi cu Spiritul Său de sfinţenie, în toate amănuntele; dar în măsura degradării venite prin cădere, armonia noastră cu Dumnezeu şi cu Spiritul Său de sfinţenie a fost ştirbită, deşi fiecare are datoria şi privilegiul să caute să cunoască în amănunt şi să facă voia Domnului şi să nu aibă deloc voinţă în opoziţie cu voinţa Lui; totuşi nici un membru al omenirii decăzute nu este capabil să primească pe deplin Spiritul Domnului — să fie în absolută armonie cu Dumnezeu, în toate amănuntele. Prin urmare, printre cei care cred şi care se consacră, primind Spiritul sfânt al înfierii, găsim că acesta este posedat în măsuri diferite, aceste măsuri depinzând de gradul căderii noastre de la chipul divin şi de gradul credinţei şi harului la care am ajuns de când am intrat în corpul lui Cristos. Iar viteza cu care putem câştiga tot mai mult Spirit sfânt, venind la tot mai multă cunoştinţă şi armonie cu fiecare trăsătură a planului divin, depinde în mare măsură de recunoaşterea propriilor noastre imperfecţiuni şi de gradul consacrării noastre Domnului — al studierii voinţei Sale, din Cuvântul Său, şi al practicării acesteia în afacerile vieţii.

În măsura în care credincioşii consacraţi se predau Domnului şi, ignorând voinţa şi preferinţele lor, caută să umble în calea Lui, ei sunt „călăuziţi de Duhul”, „învăţaţi de Duhul” şi „pot sluji Domnului ... prin înnoirea făcută de Duhul”. Pentru a continua sub această conducere şi instruire, ei trebuie să aibă „duhul blândeţii” (Gal. 5:22, 23; 6:1) aşa încât „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl ((186)) slavei”, să le poată da „un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a Lui” şi să le „lumineze ochii inimii”, ca să cunoască „nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi”. Efes. 1:17, 18.

În aceste diferite prezentări ale lucrării Spiritului sfânt şi în multe altele care vor veni în atenţia celor care studiază Biblia, nu se poate găsi nimic să arate necesitatea unui alt Dumnezeu. Tocmai dimpotrivă, o concepţie corectă despre singurul nostru Dumnezeu arată că puterea şi resursele Sale atotputernice sunt cu prisosinţă suficiente, şi că Acela care a zis către Israel, „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”, nu are nevoie de ajutor. Întradevăr, cei care pretind că este necesar un alt Dumnezeu ca să se ocupe de lucrurile despre care se spune că sunt lucrarea Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, pentru a fi în concordanţă cu ceea ce pretind, ar putea spune că sunt multe spirite Dumnezei — un spirit al înfierii, un spirit al blândeţii, un spirit al lui Cristos, un spirit al Tatălui, un spirit al iubirii, un spirit al dreptăţii, un spirit al milei, un spirit al sfinţeniei, un spirit al adevărului, un spirit al răbdării, un spirit al slavei, un spirit al cunoaşterii, un spirit al harului — un Dumnezeu separat pentru fiecare departament. Însă, după cum explică apostolul, toate aceste feluri de lucrări aparţin singurului Spirit al singurului Atotputernic Iehova.

Spiritul lumii — spiritul lui Anticrist

Spiritul lumii este opusul Spiritului lui Dumnezeu. Deoarece întreaga lume se află într-o stare decăzută şi este sub influenţele orbitoare şi înşelătoare ale Adversarului, spiritul sau dispoziţia ei este în mod necesar în conflict permanent cu Spiritul sau dispoziţia sfântă, adevărată, dreaptă, iubitoare a lui Dumnezeu; este prin urmare în conflict cu Spiritul sfânt primit de poporul Său prin Cuvântul Său şi cu toate influenţele Sale sfinte exercitate în mod diferit asupra lor. După cum spiritul lui Satan, de egoism, ură, invidie şi ceartă lucrează şi ţine sub control în mare măsură pe copiii acestei lumi, tot astfel Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, Spiritul iubirii, blândeţii, umilinţei, ((187)) răbdării, bunătăţii, amabilităţii frăţeşti, lucrează şi ţine sub control în mare măsură pe copiii lui Dumnezeu. Şi aceste două spirite sau dispoziţii, unul de iubire şi bunătate, celălalt de egoism şi de rău, sunt permanent în conflict şi cu totul de neîmpăcat.

Scripturile vorbesc despre acest spirit care lucrează în lume contrar Spiritului sfânt, numindu-l „spiritul lui Antihrist” — spiritul sau dispoziţia care este contrară lui Cristos. Mai întâi, el doreşte să-L ignore în întregime pe Cristos, să conteste că El a venit vreodată în lume; apoi, dacă n-are succes în aceasta, va pretinde că Domnul nostru Isus a fost un simplu om, un om păcătos; dacă această poziţie va fi dovedită ca neadevărată, va pretinde totuşi că oricum El n-a realizat nimic, sau că a fost numai un exemplu şi nu un Răscumpărător. De aceea suntem sfătuiţi de Scripturi să probăm, să încercăm spiritele (doctrinele care ni se prezintă, pretinzând că sunt din spiritul adevărului). Trebuie să le încercăm nu numai după aspectul şi pretenţiile lor exterioare, ci prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu ... Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.” 1 Ioan 4:1, 6.

Lupta dintre influenţele sfinte şi nesfinte

Perfecţiunile caracterului lui Dumnezeu sunt standardele sfinţeniei, dreptăţii şi adevărului pentru toate creaturile Sale. Orice lucru şi orice creatură care se opun sau care nu sunt în armonie deplină cu standardele, sunt nesfinte, neadevărate, nedrepte. Aceste influenţe adverse sunt atribuite uneori lui Satan pentru că el este cel mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu şi a fost primul conspirator împotriva dreptăţii — iniţiatorul erorii, „tatăl minciunii” şi al înşelării. Trebuie să facem însă deosebire între fiinţele spirituale rele şi influenţele spirituale rele, întocmai cum trebuie să facem deosebire şi între fiinţele spirituale sfinte şi influenţele spirituale sfinte. Tendinţa gândirii evoluţioniste printre oamenii educaţi care neglijează Biblia (inclusiv adepţii aşa-zisei Critici Radicale), este să ignore ((188)) personalitatea lui Satan şi a spiritelor rele din locurile înalte asociate cu el (Efes. 6:12), şi să pretindă că nu există influenţă rea în sine, şi că omul se luptă doar cu propria sa ignoranţă şi canalizare greşită a însuşirilor sale bune. Tot aşa, alţii, mai avansaţi (în eroare), mai educaţi (în neadevăr) şi mai bine înarmaţi cu filosofii (pe nedrept numite astfel), ajung la concluzia că nu există un Dumnezeu personal, ci numai influenţe bune care, după cum pretind ei, sunt inerente omului şi care se dezvoltă treptat până la perfecţiune.

Noi însă dăm atenţie prezicerii lui Dumnezeu, Cuvântul Său, care, aşa cum ne asigură apostolul, este în stare să dea înţelepciune spre mântuire, şi care, după cum am găsit noi, conţine un izvor de viaţă, lumină şi Spirit sfânt al adevărului, cu care teoriile şi luminile omeneşti nu se pot compara. El ne arată că Dumnezeu este un Spirit sfânt (fiinţă) şi că Spiritul Său sfânt (influenţa Sa) este exercitat întotdeauna în armonie cu dreptatea, şi că toţi cei care sunt în armonie cu Dumnezeu şi sunt împăcaţi cu El trebuie să aibă Spiritul Său de sfinţenie — Singurul Fiu Conceput în care locuieşte plinătatea Spiritului divin — sfinţii îngeri care nu au altă voinţă decât voinţa sfântă sau Spiritul Tatălui — Biserica celor aleşi dintre oameni, care au o măsură din mintea sau Spiritul capului lor (altfel nu sunt ai Lui) şi care caută să se umple tot mai mult cu acest Spirit al sfinţeniei şi să se dezbrace de toată dispoziţia şi influenţele nesfinte. Tot aşa, Cuvântul învaţă că Satan este un spirit (fiinţă) şi are un spirit, o minte, o dispoziţie nesfântă; şi el exercită un spirit sau o influenţă nesfântă pe diferite căi şi prin diferite mijloace.* Îngerii decăzuţi, de asemenea fiinţe spirituale, au decăzut prin pierderea spiritului lor de sfinţenie, de devotament faţă de Dumnezeu şi faţă de standardele Sale drepte, iar acum au un spirit sau o dispoziţie nesfântă şi exercită o influenţă sau un spirit rău când au ocazia.** Şi oamenii, decăzând prin Adam, au devenit slujitorii păcatului: ((189)) unii păcătuiesc voluntar pentru plăcerea păcatului, alţii involuntar, chiar dacă ei „caută pe Dumnezeu bâjbâind” şi sunt orbiţi şi înşelaţi de către Adversar şi stăpâniţi de spiritul erorii.

*Turnul de Veghere al Sionului, 1 aug. 1894

**„Ce spun Scripturile despre spiritism?”

Omenirea — mintea sau „inima” oamenilor — este câmpul de luptă unde spiritul sfânt al luminii, iubirii, dreptăţii, adevărului, sfinţeniei, Spiritul lui Iehova şi al Fiului Său, Răscumpărătorul omului, se luptă cu spiritul rău al lui Satan, al păcatului, întunericului, neadevărului, urii, invidiei, răutăţii etc. Vânduţi păcatului de către primul nostru părinte, Adam, membrii familiei lui au devenit „robi ai păcatului”, „din pricina slăbiciunii”, prin slăbiciunile moştenite (Rom. 5:12, 21; 6:16-23; 7:14; 8:20, 21). În această stare de captivitate oamenii au fost orbiţi de dumnezeul (conducătorul) lumii (stării) rele de acum, care le înfăţişează răul ca bine şi întunericul ca lumină (2 Cor. 4:4; Efes. 6:12; Isa 5:20), şi pervertind astfel pe marea majoritate şi înlesnind înfăptuirea răului şi îngreunând înfăptuirea binelui, precum şi aranjând toate avantajele actuale de partea răului şi făcând imposibil a le obţine altfel decât prin conformare cu spiritul său nesfânt, care este „spiritul lumii”, el are control general, întâi asupra maselor prin ignoranţă, iar apoi, asupra celor mai inteligenţi prin mândrie, egoism etc.

Lupta n-a început până la întâia venire a Domnului nostru; căci Spiritul Adevărului a venit întâi asupra Domnului nostru Isus, iar la Cincizecime asupra Bisericii Sale.* Lumea era întunecoasă când Domnul Isus a apărut în ea, plin de Spiritul lui Dumnezeu, de lumina adevărului divin, ceea ce a făcut ca El să fie „Lumina lumii”; şi imediat a început lupta; adevărata lumină, Spiritul sfânt, începând de la Cincizecime, fiind ((190)) reprezentată, nu prin bisericile nominale, ci prin adevăraţii membri ai corpului lui Cristos, posesorii Spiritului sfânt al Capului lor. Lupta nu putea începe mai devreme deoarece nimeni din omenire (toţi fiind păcătoşi) nu putea fi canal al Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, reprezentant al Său, ambasador al dreptăţii şi al adevărului, soldat al crucii. Trebuia ispăşit păcatul omului înainte ca Spiritul sfânt să aibă vreo misiune de împlinit — înainte de a avea pentru ce să se dea lupta. Omenirea a fost condamnată la moarte, la nimicire eternă, ca duşmana dreptăţii; de ce să fie o luptă pentru cei condamnaţi? De ce să încerce a-i influenţa spre dreptate când nu le putea oferi nici o speranţă de răsplată pentru eforturile lor? De aceea, în mod potrivit întâi a venit răscumpărarea; şi ca rezultat al acceptării acestei răscumpărări de către Tatăl, a fost acordat Spiritul sfânt celor adoptaţi în familia Sa ca fii prin Cristos.

*Lupta Legii Dreptăţii a fost limitată la acea naţiune mică, Israel, şi după cum a prevăzut Dumnzeu, „Legea n-a făcut nimic desăvârşit” — nu se putea aştepta ca cineva din omenirea decăzută să câştige în acea luptă. Ea a fost de fapt pentru a arăta pe Isus Cristos, singurul care a împlinit Legea, ca fiind canalul milei divine, şi în acelaşi timp pentru a disciplina un popor şi a pregăti o „rămăşiţă” dintre ei pentru Dispensaţia Spiritului şi pentru conflictele ei, indicându-le spre Cristos.

Dar cineva ar putea spune că lupta, de la începutul ei, pare să fie împotriva Spiritului sfânt şi în favoarea spiritului răului — deoarece astăzi slujitorii păcatului, prin creşterea naturală a populaţiei, sunt de multe ori mai numeroşi decât atunci când a început lupta şi numărul lor creşte mai rapid decât chiar acela al creştinătăţii nominale, deşi lupta este în desfăşurare de aproape nouăsprezece secole.

Mai mult, spiritul răului, al răutăţii şi al rătăcirii a triumfat împotriva Spiritului sfânt al Domnului nostru până acolo încât L-au răstignit; şi tot astfel a triumfat şi împotriva tuturor membrilor credincioşi ai corpului lui Cristos — prezentându-i în lumină falsă, defăimându-i şi batjocorindu-i în felurite chipuri, după timp, loc şi împrejurări. Scopul acestor atacuri ale spiritului răului şi ale slujitorilor lui împotriva Spiritului sfinţeniei şi a credincioşilor lui este totdeauna acelaşi — să submineze influenţa Spiritului adevărului, să facă în aşa fel ca ceea ce este sfânt să apară nesfânt; să facă în aşa fel ca ceea ce este curat şi neegoist să apară egoist şi necurat; să pună întunericul în locul luminii. Nu întotdeauna slujitorii nesfinţeniei îşi dau seama de ceea ce fac; devenind plini de ((191)) spiritul răului, spiritul urii, răutăţii, invidiei, conflictului, acesta îi orbeşte aşa încât „nu ştiu ce fac” şi adesea, evident, li „se pare că aduc o jertfă lui Dumnezeu”. De ce este această înfrângere a Spiritului sfinţeniei? Oare întotdeauna va fi aşa?

Răspundem că această „înfrângere” a Spiritului sfinţeniei este numai o înfrângere aparentă şi nu reală. În realitate Spiritul sfinţeniei a fost întotdeauna învingător de când a început lupta. Îndoita lui misiune din acest veac al Evangheliei a fost bine împlinită.

1) Urma să fie în poporul lui Dumnezeu potrivit gradului consacrării şi zelului lor pentru Dumnezeu şi pentru dreptatea Lui, şi datorită răspândirii şi puterii spiritului răului în lumea din jurul lor, urma să fie o probă a caracterului lor, condiţiile actuale cerând ca oricine vrea să trăiască evlavios în prezent trebuie să sufere persecuţie — trebuie să fie dispus să suporte vorbindu-se împotriva lui „tot felul de lucruri rele” pe nedrept, dar să primească cu răbdare, cum a făcut Învăţătorul lui, continuând totuşi credincios Domnului şi cauzei Sale cu orice preţ — nesocotindu-şi scumpă viaţa pământească. 2 Tim. 3:12; Mat. 5:11; 1 Pet. 2:23; Fapt. 20:24.

2) Lumina Spiritului sfinţeniei din poporul lui Dumnezeu urma să strălucească în lume aşa încât să atragă pe toţi cei care nu sunt cu totul orbiţi de spiritul stricat al Adversarului. Urma să strălucească mustrător în întunericul păcatului — fiind o mărturie împotriva întregii nedreptăţi, trezind astfel conştiinţa chiar şi a celor orbiţi, la o înţelegere a responsabilităţii faţă de Dumnezeu şi în legătură cu o zi viitoare de judecată. Astfel Domnul nostru a învăţat pe urmaşii Săi că după ce vor primi Spiritul sfânt vor fi martori pentru Adevăr printre toate popoarele — fie că oamenii ascultă fie că nu.

Spiritul sfânt a fost învingător în ambele scopuri pentru care a fost trimis. El a ales o „turmă mică” credincioasă de „biruitori”, urmaşi pe calea dreptăţii — Isus Căpetenia şi ceata sa credincioasă de soldaţi ai crucii, toţi aceştia fiind consacraţi „până la moarte” şi dându-li-se în curând răsplata Împărăţiei — când ultimul membru va fi fost pe deplin ((192)) încercat şi făcut desăvârşit prin suferinţă pentru dreptate. A fost învingător şi în privinţa mărturiei către lume. Domnul nostru a prezis că efectul mărturiei va fi să convingă lumea în ceea ce priveşte păcatul, dreptatea şi o zi viitoare de judecată dreaptă, când faptele rele din viaţa prezentă vor avea o răsplătire dreaptă, potrivit gradului de lumină avută de păcătos.

Această mărturie s-a dat în toate părţile, şi astăzi lumea în general recunoaşte aceste trei puncte pe care Spiritul sfinţeniei din Biserică le-a pus în faţa ei — păcatul, dreptatea şi judecata. Este adevărat, lumea nu are idei clare şi corecte nici despre dreptate, nici despre păcat, şi nu înţelege nici caracterul şi obiectivul judecăţii viitoare — nici că va fi o zi de o mie de ani; la fel lumea nu înţelege clar chemarea Bisericii din acest veac, să scape de judecata împreună cu lumea şi să devină judecătorii ei în ziua aceea de judecată, sacrificând acum voluntar interesele pământeşti pentru dreptate — mergând în urmele Răscumpărătorului. Pentru lume nu este necesar să cunoască aceste amănunte — acestea nu o privesc. Acestea sunt printre „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” pe care nimeni nu le poate aprecia decât dacă se supune din inimă chemării Domnului la dreptate, şi consacrându-se primeşte din Spiritul Tatălui şi ca fiu ia cunoştinţă de amănuntele planului divin. 1 Cor. 2:10, 11.

Ca răspuns la întrebarea dacă întotdeauna va fi aşa, noi răspundem: Nu. Imediat ce acest veac va fi dezvoltat „mica turmă”, chemată să fie moştenitoare împreună cu Cristos, aceasta va înceta. Lucrarea următoare a Spiritului sau puterii sfinte a lui Iehova va fi stabilirea acelei Împărăţii; şi odată cu stabilirea ei lucrarea Spiritului sfânt va fi în privinţa Împărăţiei — stabilind judecata şi dreptatea pe pământ. Va face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb, iar minciuna şi înşelarea de orice fel vor face loc cunoştinţei clare a Adevărului. În loc de a mai face mărturie lumii despre o „judecată viitoare”, va face mărturia că judecata a început şi că orice încălcare va primi o dreaptă răsplătire ((193)) de pedeapsă. În loc de a mai face mărturie Bisericii „nu judecaţi nimic înainte de vreme”, va face mărturie, dimpotrivă, că ei în calitate de instrumente ale lui Dumnezeu au fost în mod special calificaţi să judece lumea cu o judecată dreaptă. În loc ca acelora care sunt în armonie cu Dumnezeu şi stăpâniţi de spiritul dreptăţii şi al adevărului să li se ceară să sufere pentru dreptate, ei vor fi încoronaţi ca împăraţi şi preoţi ai dreptăţii şi împuterniciţi să domnească peste pământ pentru binecuvântarea şi restabilirea lui la perfecţiune, la dreptate, şi pentru „luare din viaţă”, în „pierzare veşnică”, a tuturor celor care vor respinge în mod voit ocaziile binecuvântatei zile de judecată asigurate de iubirea lui Dumnezeu prin răscumpărarea dată de Domnul nostru Isus. Astfel marele Iehova şi Spiritul Său de sfinţenie, precum şi toţi cei care se vor alătura acestuia, vor triumfa în cele din urmă, iar păcatul şi Satan şi spiritul răului vor fi stinse pe vecie şi nu va mai fi blestem. Isa. 28:17; 1 Cor. 4:5; 6:2; Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9; Apoc. 22:3.

Luptele spirituale interne şi externe ale sfinţilor

Am văzut lupta în ansamblul ei; să aruncăm acum o privire la unele din fazele ei actuale. Deşi ea poate fi considerată ca un conflict al Bisericii, este totuşi un conflict individual cu păcatul. În timp ce Biserica va ieşi învingătoare, ea va fi compusă numai din biruitori individuali. Şi după cum victoria în Biserică este o victorie a Spiritului, a puterii sau influenţei sfinte a lui Dumnezeu împotriva spiritului răului, nedreptăţii, tot aşa este şi în fiecare sfânt individual.

Majoritatea creştinilor (a creştinilor nominali, inclusiv chiar a aşa-zişilor „stăruitori după spirit”, „sanctificaţionişti” etc.) ştiu puţin despre luptele şi victoriile spirituale adevărate, deoarece majoritatea n-au făcut niciodată consacrarea cuvenită şi n-au primit niciodată Spiritul sfânt al Adevărului. Unii s-au consacrat unei secte şi au primit un spirit sectar de iubire pentru sectă, de devotare sectei, de serviciu şi de ((194)) sacrificiu pentru sectă etc. Alţii au recunoscut unul sau mai multe principii morale şi s-au consacrat spre a nu încălca niciodată aceste principii morale; aceştia primesc spiritul moralei, un spirit al mulţumirii de sine, un spirit al îndreptăţirii de sine. Alţii au ales o virtute pe care o venerează şi al cărei spirit îl primesc — de exemplu, răbdarea — şi ei sunt pe deplin mulţumiţi când au atins un bun grad de răbdare şi de spirit al ei. Alţii se consacră „lucrării” pentru Isus şi par mulţumiţi numai când se află în vârtejul unei activităţi febrile; puţin contează pentru ei ce fel de lucrare este, atâta vreme cât nu-l slujesc făţiş pe Satan şi atâta vreme cât au mult de lucru şi ei ocupă un loc de frunte: nu caută atât de mult rezultatele, cât munca, şi ca atare sunt foarte mulţumiţi să „lovească în vânt”, sperând că la sfârşit vor afla că n-au făcut multă pagubă. A-şi lua timp să studieze Cuvântul şi să afle ce fel de lucrători caută El şi ce fel de lucru doreşte El să se facă, ar fi pentru ei o încălcare a legământului lor de consacrare — fiindcă ei s-au consacrat să lucreze şi sunt mulţumiţi numai când sunt în febra activităţii. Alţii, mai înţelepţi, dar nu înţelepţi cu adevărat nici aceştia, se consacră unui anumit fel de serviciu pentru Dumnezeu şi pentru om — serviciu despre care cred că are nevoie de ei cel mai mult. Dacă se consacră „activităţii pentru abstinenţă de la alcool”, ei primesc spiritul acelei activităţi şi primesc binecuvântările care rezultă din ea. Sau dacă se consacră activităţii de reformă socială ei primesc spiritul reformei sociale şi binecuvântările ei.

Toate aceste consacrări şi spiritele sau dispoziţiile care rezultă din ele au atât influenţe bune cât şi influenţe rele. Oricare dintre ele este cu mult mai bună decât o consacrare răului şi spiritului răului. Oricare dintre ele este cu mult mai bună decât o consacrare eului şi spiritului egoismului care o însoţeşte. Oricare dintre ele este mai bună chiar decât o viaţă fără scop, neconsacrată pentru nimic. Dar nici una dintre acestea nu se poate compara în nici un sens cu consacrarea învăţată în Scripturi şi exemplificată în Domnul nostru Isus ((195)) Cristos, Răscumpărătorul lumii, modelul Corpului Său, Biserica. Această consacrare, consacrarea adevărată, este singura care aduce în inimă Spiritul sfânt, Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-l poate primi.

Această consacrare adevărată se deosebeşte de toate celelalte. Ea are doar un singur altar în faţă, căruia se pleacă; ea se pleacă în faţa voinţei lui Iehova, predându-şi eul şi voinţa proprie ca jertfă vie pe altarul Domnului, un serviciu înţelept. Ea nu pune nici o condiţie sau nu are nici o rezervă. Cuvintele Marelui Preot sunt cuvintele fiecărui membru al „preoţimii împărăteşti”: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”; „Iată-Mă, (în sulul cărţii este scris despre Mine) vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Aceştia sunt făcuţi părtaşi Spiritului sfânt.

Despre cei care şi-au consacrat voinţa şi au acceptat fără rezerve Cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu prin Cristos, se spune că au minte cerească sau spirituală. Ei sunt atât de transformaţi, atât de complet deosebiţi de ceea ce erau în starea lor pământească anterioară, încât sunt numiţi Creaturi Noi, şi acest nume ar fi potrivit pentru ei chiar dacă n-ar însemna nimic mai mult decât schimbarea radicală a inimii şi a voinţei pe care au suferit-o. Dar înseamnă mai mult; înseamnă că aceştia care sunt aleşi acum din lume prin Spiritul sfânt al Adevărului şi care se apropie de Dumnezeu pe calea cea nouă şi vie deschisă prin marea jertfă pentru păcate, sunt cu adevărat creaturi noi embrionare, a căror desăvârşire în natura divină aşteaptă numai schimbarea învierii, la sfârşitul acestui veac, condiţionată în întregime de credincioşia lor ca noi creaturi faţă de îndrumările Spiritului sfânt.

Totuşi, această creaţie mintală nouă, sau minte transformată, embrion al creaturii noi, care va veni deplin în existenţă la înviere, este deocamdată identificată cu un corp omenesc, şi astfel apostolul spune despre această clasă: „Comoara aceasta [mintea nouă, natura nouă] o purtăm în nişte vase de lut” (2 Cor. 4:7). Vorbind despre acelaşi lucru apostolul ne asigură că atunci când casa pământească se va desface, va fi sacrificată, ((196)) moartă cu Cristos, vom avea totuşi o clădire de la Dumnezeu, o casă nouă, un corp glorios în armonie cu mintea nouă şi cu Spiritul ei de sfinţenie, şi potrivit în toate felurile ca locuinţă pentru ele (2 Cor. 5:1), dacă suntem dintre biruitorii credincioşi care continuă până la sfârşitul peregrinajului căii înguste, mergând în urmele Căpeteniei noastre.

Cuvîntul sfânt vine din cuvântul întreg şi înseamnă complet; ca atare Spiritul sfânt este un spirit întreg sau complet. Şi astfel vedem fără a fi surprinşi că acei care au primit Spiritul sfânt sau spiritul complet într-o bună măsură sunt dezvoltaţi prin el în toate laturile caracterului lor — sunt mai bine echilibraţi în judecăţile lor decât oricând înainte — ei au „duhul chibzuinţei”, totuşi spiritul vrăjmaş orbit al lumii poate spune despre ei: „Are demon, este nebun”, pentru că ei trăiesc, lucrează, se bucură de lucrurile acum nevăzute, veşnice din ceruri. 2 Tim. 1:7; Ioan 10:20; 6:27.

Considerat din punct de vedere individual, unul dintre cei mai serioşi duşmani ai celor care au fost concepuţi la sfinţenia spiritului prin sfaturile şi făgăduinţele divine, este spiritul rău al fricii. Acesta ar vrea să ne convingă că poate este ceva greşeală: fie că Dumnezeu n-a inspirat făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, fie că ele nu sunt pentru noi, fie că din vreun motiv nu putem ajunge la ele niciodată. Toţi din poporul lui Dumnezeu sunt expuşi atacului din partea acestui spirit greşit al îndoielii şi fricii — unii mai persistent, alţii mai puţin persistent; şi toţi trebuie să lupte curajos împotriva acestui spirit rău şi să-l nimicească, pentru ca nu cumva el să omoare roadele Spiritului sfânt şi în final să-l stingă — săl scoată afară din noi complet.

Totuşi, spiritul fricii nu este nici un spirit dumnezeu, nici un spirit diavol care să fi intrat în inimile noastre: este doar o influenţă mintală naturală pentru fiecare fiinţă umană decăzută care are o minte smerită. El este conceput de înţelegerea imperfecţiunii personale şi a nevredniciei de favorurile divine. Antidotul pentru acest spirit al fricii este Spiritul sfânt al Adevărului şi instrucţiunile lui acceptate şi ţinute în deplina ((197)) asigurare a credinţei. Spiritul Adevărului ne spune că noi am avut bune motive să întreţinem spiritul fricii; dar că aceste motive nu mai există din momentul în care am intrat în Cristos ca creaturi noi. El ne indică departe de slăbiciunile noastre neintenţionate, spre marea Ispăşire îndeplinită de Domnul nostru Isus şi ne trimite spre cuvintele apostolului inspirat:

„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat pe însuşi Fiul Său, ci L-a dat [la moarte] pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate [cele necesare]? Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte. Cine-i va condamna? Hristos a murit [plătind pedeapsa lor — compensând pentru toate deficienţele lor]! Ba mai mult, El a şi înviat [Cristos cel glorificat şi mult înălţat], stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte (intervine — Diaglott, n. e.) pentru noi”. Rom. 8:31-34.

Dacă „Spiritul credinţei”, una din fazele sau activităţile „Spiritului sfinţeniei”, „Spiritului Adevărului”, vine astfel în faţă şi este acceptat şi sprijinit de creatura nouă, atunci biruinţa asupra spiritului fricii este repede câştigată şi rezultă pacea şi bucuria în Spiritul sfânt al credinţei, iubirii şi încrederii în Dumnezeu. Totuşi, aceste lupte trebuie duse tot mereu în fiecare experienţă a creştinului. Şi de fapt „spiritul fricii” poate fi făcut un servitor valoros al noii creaturi, în timp ce nu poate fi tolerat ca stăpân, nici ca prieten şi locuitor al inimii. Să-l facem câinele de pază şi săl adăpostim chiar la poarta inimii, şi el poate servi unui scop foarte util, atrăgându-ne atenţia asupra hoţilor şi tâlharilor care se aproprie pe furiş spre a ne jefui de comorile sfinţeniei, bucuriei, păcii, iubirii şi părtăşiei cu Tatăl nostru şi cu fraţii. După cum ne îndeamnă apostolul, „să ne temem” de atacurile din afară, după ce am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin lepădarea de toate influenţele împotrivitoare şi primirea Spiritului Său în inimile noastre. Să ne temem, ca nu cumva, fiind din aceia care sunt gata să iasă cu Mirele dimineaţa devreme, vreunii dintre noi să fim biruiţi de spiritul lâncezelii, ((198)) neglijenţei, somnolenţei, şi astfel, asemenea „fecioarelor nechibzuite”, să fim nepregătiţi pentru marele eveniment — „nunta” — pentru care au fost făcute toate pregătirile noastre.

Să nu uităm deci, că oricât de folositor ar fi ca servitor, spiritul fricii nu este de la Dumnezeu şi nu trebuie să fie admis niciodată în castelul inimii creştine, care trebuie să fie complet predat ca reşedinţă a diferiţilor membri ai familiei Spiritului sfânt — iubirea, bucuria, pacea etc., căci iubirea desăvârşită izgoneşte frica, precum şi pe toţi membrii familiei spiritului nesfânt — mânia, răutatea, ura, gelozia, frica, nemulţumirea, mândria, ambiţiile lumeşti etc. Apostolul declară: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă”. 2 Tim. 1:7.

Uneori atacul vine din spate şi nu din faţă — frica pentru prieteni şi pentru lume etc., o lipsă a dispoziţiei de a se încrede în Dumnezeu în privinţa altora, deşi dispus a se încrede în El pentru sine. Şi aceasta este o chestiune serioasă: căci ea în mare măsură izgoneşte spiritul păcii şi bucuriei şi îndrumă greşit energiile. „Duhul fricii” spune: Este o mare greşeală a gândi că Cristos a murit pentru toţi; şi este o mare îndrăzneală a crede că toţi trebuie să obţină în cele din urmă binecuvântarea ocaziei de viaţă ca rezultat al răscumpărării. Sau, dacă frica nu reuşeşte să ne învingă, tovarăşul ei cel rău, „duhul rătăcirii”, ar putea încerca să ne conducă în direcţie opusă, să ne facă să credem în mântuirea universală pentru viaţa veşnică — sugerând mândrie din partea lui Dumnezeu, care L-ar împiedica să-i distrugă pe păcătoşii cu voia.

„Duhul rătăcirii” pretinde a fi mai înţelept decât Cuvântul lui Dumnezeu şi sugerează raţiunii umane că ea ar trebui să judece pe Dumnezeu după propriile sale standarde, mai degrabă decât să-şi corecteze propriile standarde după Cuvântul revelaţiei divine. Astfel, în diferite moduri, spiritul rătăcirii, spiritul fricii şi spiritul robiei, care sunt toate elemente ale spiritului Adversarului, ale spiritului nesfânt, acuză de minciună declaraţiile Spiritului Adevărului, care ((199)) spun că „Isus ... prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi” şi că prilejul binecuvântat de a veni în armonie cu Dumnezeu, sub condiţiile Noului Legământ, vor fi în final oferite fiecărei făpturi; iar atunci când fiecare va fi adus la cunoştinţa Adevărului, va fi judecat prin Adevăr şi fie va fi aprobat pentru viaţă veşnică, fie va fi condamnat la nimicire veşnică, moartea a doua. „Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.” 1 Ioan 4:5, 6; Fapt. 3:23.

Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfinţeniei, este un spirit de bucurie şi de pace în toţi cei care îl primesc, în măsura în care îl primesc — în măsura în care vin în armonie cu Tatăl ceresc şi cu Răscumpărătorul, care are acelaşi gând sau dispoziţie. Spiritul Domnului conduce la credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu; spiritul rătăcirii conduce în direcţie contrară, la necredinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi la speculaţii umane, credulitate şi superstiţie — spre a crede lucruri despre care Dumnezeu n-a vorbit şi care sunt neraţionale pentru cei care au „Duhul sfânt”, „duhul unei minţi sănătoase”. Spiritul Adevărului duce la activitate şi energie în cauza divină, apreciind privilegiul de a fi conlucrător cu Dumnezeu în oricare măsură; duhul rătăcirii, dimpotrivă, este un „duh de adormire” şi de neglijenţă în lucrurile cereşti, precum şi de grijă în lucrurile pământeşti — de neglijenţă faţă de Biserica adevărată şi de legătura ei de iubire, şi de grijă pentru organizaţiile umane şi de cătuşele crezurilor acestora. Rom. 11:8.

Spiritul care ne doreşte cu gelozie

După cum am observat deja, copiii consacraţi ai lui Dumnezeu — „noile creaţii” concepute de spirit sunt acum fiinţe duble; cea nouă nefiind dezvoltată deplin, nefiind „născută” încă şi neavând un corp potrivit, trăieşte în corpul cel vechi de carne socotit mort — făcut prizonier de către voinţa reînnoită pentru a-l folosi şi a se servi de el în perioada dezvoltării sale. (Aceasta însă nu înseamnă că creştinii au două naturi, fiindcă un ((200)) astfel de gând este contrar ştiinţei Bibliei.) Numai spiritul nou, mintea lui Cristos, dispoziţia sau voinţa sfântă este recunoscută de Dumnezeu, şi numai ea trebuie recunoscută de „fraţii sfinţi care au parte de chemarea cerească”: totuşi există o luptă continuă între această dispoziţie nouă concepută prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi voinţa veche, spiritul sau dispoziţia cărnii noastre decăzute. Uneori în Scripturi se vorbeşte despre voinţa sau dispoziţia contrară a cărnii noastre ca despre spiritul nostru, cum este acolo unde citim: „Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi («n-a mai rămas nimic sănătos în carnea noastră»), ne doreşte cu gelozie”. Iac. 4:5.

Spiritul nou, creatura nouă, aceea concepută de Spiritul sfânt al iubirii, nu este invidioasă; după cum este scris: „Dragostea nu este invidioasă ... nu se umflă de mândrie” (1 Cor. 13:4). De aceea, ori de câte ori constatăm că spiritul invidiei, urii, certei sau mândriei deşarte stăpâneşte în vreo măsură acţiunile, cuvintele sau faptele noastre, este un semn sigur că fostul nostru spirit rău câştigă o victorie asupra noastră ca noi creaturi. Şi în măsura în care putem îndepărta şi îndepărtăm toate acestea şi ne umplem cu elementele Spiritului sfânt — blândeţea, bunătatea, umilinţa, amabilitatea frăţească, iubirea — creştem în chipul lui Cristos, care este chipul Tatălui — în acea măsură suntem umpluţi cu Spiritul sfânt. Nu umpluţi cu un spirit persoană, ci umpluţi cu spiritul, influenţa sau voinţa unei persoane, chiar a Tătălui nostru Iehova — acelaşi spirit care a fost şi este încă în Singurul Fiu Conceput.

Apostolul Pavel de asemenea scrie în privinţa acestei bătălii între spiritul, dispoziţia sau mintea cărnii noastre şi spiritul, dispoziţia sau mintea nouă la care am fost regeneraţi. El însă tratează subiectul din punctul de vedere socotit — ca şi cum carnea noastră n-ar mai fi noi înşine, ci ar fi vrăjmaşii noştri, iar noi am fi recunoscuţi numai ca noi creaturi şi Spiritul sfânt ar fi singurul nostru spirit sau dispoziţie. El zice: „Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta [dorinţa] firii păcătoase. Căci firea păcătoasă pofteşte [doreşte] împotriva Duhului şi Duhul ((201)) împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi [noile creaturi ar] voi” — împotrivirea continuă şi caracterul înşelător al cărnii fiind o piedică pentru faptele perfecte, deşi prin harul Domnului aceasta nu împiedică acceptarea noastră de către Dumnezeu ca „creaţii noi”, ale căror inimi, spirite şi intenţii sunt sfinte şi acceptabile Tatălui în Cel Preaiubit. Gal. 5:16, 17.

Învăţaţi de Dumnezeu prin Spirit

Din cele ce am învăţat cu privire la Spiritul Domnului şi la lucrarea lui asupra poporului Său, prin influenţa lui de luminare asupra minţii lor, de îndepărtare a erorilor şi de iluminare a Cuvântului care dă viul adevăr, suntem pregătiţi să înţelegem şi să apreciem cuvintele apostolului: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului [omului natural] nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni lea descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:9, 10). Aceasta înseamnă că, după ce am supus voinţa noastră Domnului spre a fi învăţaţi de El şi a umbla pe calea Sa, am ajuns în armonie cu voinţa, mintea, Spiritul Său; şi noi suntem pregătiţi, din acest punct de vedere nou — punctul de vedere al unei minţi noi, corect îndrumate — să vedem lucrurile într-o lumină nouă — toate lucrurile devin noi. Mintea nouă, voinţa nouă ne îndeamnă să cercetăm lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, să studiem Cuvântul lui Dumnezeu, ca să putem cunoaşte şi face voia Lui, ca fii ascultători. Având mintea sau Spiritul Tatălui, noi vom fi atenţi la instrucţiunile Sale în fiecare amănunt şi vom căuta să umblăm în armonie cu El. „Căci, dintre oameni, cine cunoaşte lucrurile [mintea, voinţa, planul] omului, afară de duhul [mintea] omului, care este în el? Tot aşa nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:11). Adică, după cum nimeni nu poate cunoaşte mintea şi planul altui om, decât dacă îi sunt destăinuite, tot aşa ((202)) nimeni nu poate înţelege mintea şi planul divin, decât dacă vine în armonie cu mintea divină — dacă primeşte Spiritul sfânt.

Noi am primit „Duhul [mintea, dispoziţia sau voinţa] care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. ... Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. Ele sunt înţelese numai de către cei care au Spiritul sau mintea lui Dumnezeu, Spiritul planului Său, Spiritul Adevărului Său. Toţi aceştia trebuie să aibă o dispoziţie în armonie cu dreptatea şi adevărul, în măsura în care înţeleg aceste principii, şi zilnic trebuie să caute să cunoască tot mai mult mintea lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu, şi să aibă mai mult din Spiritul, dispoziţia Sa. Astfel de fii ascultători sunt tot mai „plini de Spiritul” Adevărului şi de spiritul ascultării de el. Dar ei nu câştigă această stare prin compararea lucrurilor spirituale cu cele naturale, aşa cum este înclinat să facă omul natural, ci urmând sfatul divin şi comparând „lucrurile duhovniceşti prin mijloace duhovniceşti” (1 Cor. 2:13). „Cel duhovnicesc [care a primit mintea sau Spiritul sfânt], deosebeşte toate lucrurile [poate înţelege şi aprecia cum se cuvine atât lucrurile umane cât şi cele spirituale în lumina planului divin] şi el însuşi nu poate fi înţeles de nimeni.” Nici un om natural nu poate înţelege sau judeca în mod corect motivele care îndeamnă pe „noile creaţii” cu minte spirituală să jertfească de bună voie lucrurile care-i sunt valoroase omului natural, pentru speranţe şi perspective care celui din urmă i se par ireale şi iraţionale. De aceea, urmaşii Domnului sunt socotiţi ca „nebuni” de către cei cu minte lumească, de către cei care au spiritul lumii. 1 Cor. 2:12-16; 4:10.

Parakletos — Mângâietorul

În Ioan 14:16, 26 cuvântul parakletos este tradus Mângâietorul, dar ideea dată prin cuvântul a mângâia (adică, a alina, a linişti) nu este cea corectă aici. Ideea corectă ((203)) este aceea de ajutor, încurajare, sprijin, întărire. Astfel făgăduinţa Domnului nostru sugera că Spiritul sfânt pe care îl va trimite Tatăl în numele şi ca reprezentantul lui Isus va fi alături de urmaşii Săi, un ajutor prezent în orice vreme de nevoie — puterea sfântă prin care va călăuzi şi va îndruma pe poporul Său, ajutându-l să „umble prin credinţă, nu prin vedere”. Într-adevăr, Domnul nostru ne dă de înţeles că toate slujirile Spiritului sunt ale Sale, zicând: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (vers. 18): El Se identifică astfel cu Spiritul sfânt. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” — şi nu are parakletos, ajutor divin.

Această putere a lui Dumnezeu este cu întreaga Biserică, însă fiecare primeşte personal partea sa de influenţă sfântă — prin legătură individuală cu căile Spiritului. Adevărul în sine este calea principală a Spiritului Adevărului; dar toţi aceia care sunt strâns asociaţi cu Adevărul şi au Spiritul lui sunt în acea măsură şi ei căi prin care Spiritul ajută şi influenţează pe alţii.

Puterea sau Spiritul lui Dumnezeu nu poate fi văzută de oameni; dar efectele ei sunt palpabile şi vizibile. Acest lucru poate fi ilustrat prin curentul electric în sârma de cupru: este invizibil, dar în momentul în care vagonul, echipat cum se cuvine cu un motor, atinge sârma cu braţul sau „troleul”, puterea se manifestă prin mişcarea vagonului. Prin alt aranjament acelaşi curent luminează vagonul, prin alt aranjament dă căldură, iar prin alt mecanism face posibilă comunicarea prin telegraf sau telefon. Acestea toate sunt binecuvântările lui sub aranjamente favorabile, dar se poate astfel aranja încât să fie o influenţă aducătoare de moarte, cum ar fi în cazul scaunului electric. Astfel Spritul sfânt este energia sau puterea spirituală a lui Dumnezeu — el pune în mişcare, luminează, încălzeşte şi instruieşte pe toţi aceia care, având condiţiile potrivite în ei înşişi, sunt aduşi în legătură cu el pe căile sale potrivite; şi el poate aduce moartea — Moartea a Doua, tuturor păcătoşilor cu voia. Cât este de necesar deci, ca fiecare din poporul Domnului să aibă ((204)) echipamentul potrivit şi legăturile potrivite pentru a fi umplut cu Spirit şi făcut activ pentru orice faptă bună!

Nimic în legătură cu această referire că Spiritul sfânt este un alt mângâietor sau ajutor sau întăritor nu sugerează că vorbeşte despre un alt Dumnezeu sau despre o altă persoană dintr-o treime de Dumnezei. Dimpotrivă, relaţiile contextuale arată că Spiritul sfânt mângâietor sau întăritor este Spiritul Tatălui şi Spiritul Fiului. În versetele 18 şi 23, se face referire la Tatăl şi la Fiul ca fiind Cei care întăresc, îndrumă şi mângâie Biserica — prin Spirit. Astfel, Domnul nostru spune din nou: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” — prin Spiritul sfânt, nu în trup.

Să ne amintim că cuvintele, el, îl, sine, folosite când se referă la parakletos, ar putea fi traduse la fel de bine prin formele la feminin, ea, o, sine, sau la neutru. Heautou, tradus aici prin sine la masculin, este tradus sine la neutru de nouă ori în Versiunea Comună a Bibliei noastre [engleze — n. e.]. Ekinos, tradus aici prin el, la masculin, este mult mai adesea tradus prin acela, aceea sau aceia. Ekinos este tradus el, la neutru [în limba engleză — n. e.], în 1 Ioan 5:16: „Nui zic să se roage pentru acela [pentru păcatul de moarte]”.

„[El] vă va călăuzi în tot adevărul”

Domnul nostru a arătat calea pe care această putere a lui Dumnezeu, „Duhul adevărului”, va veni la poporul Său, zicând: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă”. Adică, cuvintele Mele exprimă mintea, voinţa, Spiritul lui Dumnezeu. De aceea, am pus continuu înaintea noastră, ca o necesitate pentru a fi biruitori, studierea Cuvântului Adevărului. Auzim îndemnul Domnului nostru: „Cercetaţi Scripturile”. Îl auzim pe apostolul Pavel lăudând purtarea nobilă a bereenilor, în faptul că „cercetau Scripturile în fiecare zi”. Îl auzim iarăşi spunând că noi „cu atât mai mult trebuie să dăm o mai mare atenţie lucrurilor pe care le-am auzit”; şi avem îndemnul său către Timotei, care ne asigură că Cuvântul lui Dumnezeu „este ... de folos ... pentru ca omul ((205)) lui Dumnezeu să fie ... cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. Îl auzim pe apostolul Petru de asemenea îndemnând că „avem cuvântul prorociei [al revelaţiei divine] şi mai sigur, la care bine facem că luăm aminte”. Ioan 5:39; Fapt. 17:11; Evr. 2:1; 2 Tim. 3:17; 2 Pet. 1:19.

Făgăduinţa de a fi „plini de Duh” sau de mintea lui Dumnezeu nu este pentru cei care doar au Cuvântul lui Dumnezeu, nici pentru cei care doar citesc Cuvântul lui Dumnezeu, ci este pentru cei care îl cercetează cu sârguinţă, căutând să-l înţeleagă, şi care înţelegându-l sunt dornici, ba chiar mai mult, sunt nerăbdători să-l împlinească. Dacă vrem să fim umpluţi de Spiritul lui Dumnezeu, trebuie să bem adânc din fântâna Adevărului — Cuvântul Său. Şi deoarece vasele noastre de lut sunt imperfecte, crăpate, este uşor să lăsăm să ne scape lucrurile spirituale (Evr. 2:1); caz în care spiritul lumii, care ne înconjoară constant, pătrunde repede în noi ca să umple golul. Într-adevăr, există o presiune constantă din partea spiritului lumii asupra poporului Domnului, tinzând să înlocuiască spiritul cel nou, mintea cea nouă, Spiritul sau dispoziţia sfinţeniei. De aceea, se cuvine ca toate noile creaturi credincioase Domnului să trăiască foarte aproape de fântâna Adevărului, de Domnul, şi foarte aproape de Cuvîntul Său, ca nu cumva Spiritul lui Dumnezeu să fie stins şi în locul lui să fim umpluţi cu spiritul lumii.

Pare potrivit să prevenim pe unii că deşi cunoaşterea Adevărului, cunoaşterea Scripturilor este importantă, esenţială pentru a poseda Spiritul Adevărului, totuşi cineva ar putea avea multă cunoştinţă din Cuvântul lui Dumnezeu, fără a avea ceva din Spiritul lui. A primi Spiritul Adevărului înseamnă a veni în armonia inimii cu Adevărul, a veni în acord mintal şi cooperare cu voinţa divină exprimată în Cuvânt. Această stare poate fi atinsă numai pe o singură cale: prin acceptarea întâi a Domnului nostru Isus ca Răscumpărătorul şi Îndreptăţitorul nostru, şi apoi consacrându-ne fără rezerve pentru a căuta săI cunoaştem şi să-I facem voia.

Dar acest „Duh al Adevărului”, acest „Duh sfânt” sau minte în armonie cu Dumnezeu şi cu dreptatea Sa, nu ((206)) trebuie confundat cu „darurile Duhului”, nici cu „roadele Duhului”, cu toate că posedarea lui le produce întotdeauna pe acestea din urmă, „roada dătătoare de pace a dreptăţii”: smerenia, răbdarea, blândeţea, amabilitatea frăţească, iubirea. Trebuie să avem Spiritul Adevărului înainte ca el să poată produce astfel de roade în viaţa noastră zilnică: iar la unii perioada dezvoltării roadelor coapte, de mărime bună şi gust bun, este mai lungă decât la alţii; dar fiecare trebuie să-şi aducă aminte de Cuvintele Domnului nostru: „În aceasta Tatăl Meu este preamărit: să aduceţi roadă multă şi să fiţi ucenici ai Mei”. Trebuie să ne aducem aminte şi de pilda cu viţa de vie, în care mlădiţele reprezintă pe ucenicii Săi consacraţi individual. Despre aceştia El spune: „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă”. Ioan 15:2.

Creştinul este o mlădiţă din momentul consacrării, şi este părtaş la seva din rădăcină, părtaş la Spiritul sfânt, dar nu trebuie să aşteptăm ca el să aducă imediat toate roadele Spiritului, sau vreunele din ele în perfecţiunea lor. Primele dovezi ale relaţiei cu Viţa-Biserica va fi o asociere cu celelalte mlădiţe, o legătură cu rădăcina şi dovezi de viaţă. Apoi vor fi cârceii, prin care se va căuta şi se va ajunge la progres. Apoi vor veni frunzele, sau mărturisirile; şi următorul lucru care trebuie căutat este floarea, iar mai târziu rodul. Dar rodul la început este extrem de mic şi acru; trebuie timp pentru a dezvolta struguri de mărimea şi aroma plăcute marelui Viticultor. Acestea sunt „roadele Duhului” lui Cristos aşteptate de la orice „mlădiţă” a Viţei — de la fiecare membru al corpului lui Cristos, Biserica. Dacă aceste roade ale Spiritului — smerenia, blândeţea, răbdarea, amabilitatea frăţească, credinţa, speranţa, iubirea — nu apar la timpul cuvenit, mlădiţa încetează a fi considerată mlădiţă, şi ca „mlădiţă neroditoare” va fi tăiată de la legătură şi privilegiu în continuare.

Am văzut deja că „darurile Duhului” acordate la începutul Veacului Evanghelic pentru stabilirea Bisericii s-au deosebit ((207)) de „roadele Duhului”. „Darurile”au fost conferite prin punerea mâinilor apostolilor: ele au venit spontan numai în cazuri excepţionale (Fapt. 2:4; 10:45). Simon Magul, deşi a fost botezat şi i s-a acordat un dar pentru folosul său propriu, na putut conferi darurile şi altora şi a fost mustrat de Petru pentru că a oferit bani ca să obţină această putere pur apostolică (Fapt. 8:13-21). Şi aceeaşi relatare clarifică faptul că însuşi Filip evanghelistul, deşi capabil să facă „minuni şi semne mari”, n-a putut conferi darurile Spiritului, ci a fost obligat să trimită după apostoli ca să facă acest lucru pentru convertiţii săi. Toate acestea sunt pe deplin în acord cu afirmaţia apostolului Pavel, că multe dintre daruri vor „pieri”, „se vor sfârşi”: neapărat a fost aşa când toţi apostolii au murit şi toţi cei cărora ei le conferiseră aceste „daruri” au murit de asemenea. Darurile credinţei, speranţei şi iubirii despre care apostolul a spus că vor rămâne n-au fost daruri miraculoase, ci produse — au fost „roade”, după cum le numeşte el în altă parte. 1 Cor. 13:8; Ioan 15:16.

Printre darurile Spiritului apostolul specifică: (1) apostoli, (2) profeţi, (3) învăţători. Noi avem şi acum darul apostolilor, prin aceea că avem învăţăturile lor în Noul Testament, atât de depline şi de complete încât nu se mai cere nici o adăugare; şi ca atare cei doisprezece apostoli nu au succesori şi nici nu este nevoie de nici unul, deoarece există numai „doisprezece apostoli ai Mielului”; ei sunt cele „douăsprezece stele”, cununa Bisericii; ei sunt cele „douăsprezece temelii” ale Bisericii glorificate, Noul Ierusalim (Ioan 6:70; Apoc. 12:1; 21:14). În Biserică mai avem încă darurile profeţilor sau expunătorilor şi învăţătorilor, slujitori ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii Sale vorbind diferite limbi; dar Spiritul nu le mai dă pe acestea instantaneu şi miraculos, fără educaţie şi talente, prin punerea mâinilor apostolilor. Aceste miracole nu mai sunt necesare şi nu mai sunt folosite — în mod sigur nu în aceeaşi măsură ca înainte. În loc de aceasta Domnul alege pe unii care prin însuşirile naturale şi prin educaţie sunt potriviţi ((208)) pentru serviciul Său: totuşi, trebuie să ne amintim că starea inimii este mult mai importantă în ochii Domnului decât toate celelalte însuşiri combinate, şi că El este deplin în stare să-i folosească pe aceia pe care-i alege (fiindcă sunt plini de Spiritul Său) ca să fie servitorii speciali şi ambasadorii Săi: El le poate da în mod providenţial ajutor în orice chip voieşte; ca de exemplu, lui Moise — servitorul Său special care avea vorbirea înceată — i-a fost dat Aaron ca purtător de cuvânt.

Poporul Domnului nu trebuie să uite că deşi administrarea sau metoda a fost schimbată, acelaşi Domn prin intermediul aceluiaşi Spirit sfânt îndrumă încă afacerile Bisericii Sale — mai puţin evident, mai puţin vizibil la exterior, dar nu mai puţin real, nu mai puţin atent, şi în fiecare detaliu al afacerilor ei. Şi toţi cei din turma Domnului conduşi de Spiritul Său şi învăţaţi de Cuvântul Său trebuie să judece corect în privinţa celor care par a fi învăţători şi evanghelişti, a celor care se prezintă ca atare. Poporul Domnului nu trebuie să-i primească în această calitate pe toţi care pretind că sunt învăţători şi evanghelişti, ci numai pe aceia pe care observă că Domnul i-a marcat că au aceste daruri; iar una din probe este cu privire la fidelitatea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu — că ei nu se predică pe ei înşişi, ci pe Isus Cristos, şi pe El răstignit — puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru cei care cred. Dacă vine cineva la noi cu vreo altă evanghelie, suntem îndrumaţi în mod deosebit să nu-l primim ca învăţător al Adevărului, ci să-l considerăm ca slujitor al erorii, fie că el îşi dă seama de faptul că este aşa, fie că nu.

Astfel Spiritul sau influenţa lui Dumnezeu, Spiritul sfânt sau influenţa Adevărului instruieşte pe poporul Său, îndrumându-i (direct sau indirect) în cunoaşterea lui Dumnezeu. Astfel el este calea împăcării pentru Biserică acum, şi cumva asemănător va fi calea împăcării pentru lume în veacul viitor, când „Duhul şi Mireasa [Biserica glorificată] zic: «Vino!» ... cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” Apoc. 22:17.

 

 

Prefaţa Studiul 1 Studiul 2 Studiul 3 Studiul 4 Studiul 5 Studiul 6 
Studiul 7 Studiul 8 Studiul 9 Studiul 10 
Studiul 11 Studiul 12 Studiul 13 Studiul 14 
Studiul 15  Studiul 16 Indexul

Romanian Home Page

 
Illustrated 1st Volume
in 31 Languages
 Home Page Contact Information