Studies in the Scriptures

Tabernacle Shadows

 The PhotoDrama of Creation

 

SCRIPTURE STUDIES

Vol. 5 - Împăcarea omului cu Dumnezeu

 

 MIJLOCITORUL ÎMPĂCĂRII,

SINGURUL CONCEPUT

———

Studiul III

„Cine este El?” — Logosul, un Dumnezeu — Singurul conceput din Iehova — Mărturia Bibliei — „Cel care a fost bogat” — „Înainte de Avraam am fost Eu” — „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” — „Iehova m-a avut de la început” — Logosul făcut trup — N-a fost încarnat — El S-a smerit — „Cel care a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac” — Nu este nici o ipocrizie în această mărturie — Conduita Domnului nostru n-a fost înşelătoare — Cel sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi

DOCTRINA Împăcării stă la însăşi temelia religiei creştine. Având astfel cel mai important loc în teologie, o înţelegere clară a acestui subiect este esenţială şi acest lucru este în general recunoscut printre creştini. Cu toate acestea, deşi se crede în Împăcare, ea es

„Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi.” 1 Tim. 2:5, 6.

ÎN MĂSURA în care preţuim lucrarea Împăcării — reconcilierea noastră cu Dumnezeu şi jertfa pentru păcat prin care ea este îndeplinită — în aceeaşi măsură vom preţui pe Acela pe care Tatăl ceresc L-a trimis să fie ispăşirea pentru păcatele noastre, Restauratorul şi Dătătorul nostru de viaţă. De aceea, abordând întrebarea, cine este Acesta mare pe care Dumnezeu Iehova L-a onorat atât de mult şi care prin harul lui Dumnezeu este Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru, se cuvine să ne dăm seama, mai întâi de toate, de propria noastră ignoranţă în legătură cu acest subiect şi de incompetenţa noastră de a ajunge la o concluzie dacă nu ne va instrui Cuvântul divin. În al doilea rând, se cuvine chiar de la începutul cercetării noastre să ne amintim de mărturia apostolului în privinţa măreţiei acestui Mijlocitor şi de onoarea cuvenită Lui. El zice: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi”. De asemenea este scris: „Pentru ca toţi să cinstească pe Fiul, cum cinstesc pe Tatăl”. Filip. 2:9, 10; Ioan 5:23.

((84))

Cercetând cu atenţie Scripturile spre a vedea ce spun ele de fapt şi ce nu spun cu privire la Domnul nostru Isus, găsim mărturia lor foarte explicită, armonioasă şi satisfăcătoare. Mai întâi vom declara, în rezumat, ceea ce noi găsim a fi învăţătura scripturală, a cărei dovadă o vom da în continuare.

(1) Răscumpărătorul nostru a existat ca fiinţă spirituală înainte de a fi făcut trup şi a locui printre oameni.

(2) În vremea aceea, precum şi mai târziu, El a fost cunoscut în mod corect ca „un Dumnezeu” — un puternic. Ca cel mai mare dintre îngeri şi următorul după Tatăl, El a fost cunoscut ca Arhanghelul (cel mai mare înger sau mesager), al cărui nume, Mihail, înseamnă „Cel care este ca Dumnezeu” sau reprezentantul lui Dumnezeu.

(3) După cum El a fost cel mai mare din toată creaţia lui Iehova, tot aşa El a fost şi cea dintâi creaţie, creaţia directă a lui Dumnezeu — „Singurul Conceput”, iar apoi, ca Reprezentantul lui Iehova, exercitând puterea lui Iehova şi în numele Lui, El a creat toate lucrurile — îngerii, stăpânirile şi puterile, precum şi creaţia pământească.

(4) Când a fost făcut trup, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, n-a fost din obligaţie, ci voluntar, ca rezultat al deplinei Sale armonii cu Tatăl şi al bucuroasei Sale acceptări de a duce la îndeplinire fiecare trăsătură a voinţei divine — pe care învăţase s-o respecte şi s-o iubească, fiind însăşi esenţa Dreptăţii, Înţelepciunii şi Iubirii.

(5) Această smerire la starea omului n-a fost intenţionată să fie continuă. Ea şi-a îndeplinit scopul când Domnul nostru S-a dat pe Sine, o fiinţă umană, ca răscumpărarea noastră, sau „preţul corespunzător”. De aceea, învierea Sa n-a fost în trup, ci, după cum spune apostolul, „fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh”. 1 Pet. 3:18.

(6) Învierea Sa nu numai I-a redat o natură spirituală, ci, pe lângă aceasta, i-a şi conferit o cinste încă mai înaltă, şi ca răsplată a Tatălui pentru credincioşia Sa, L-a făcut părtaş naturii divine — cea mai înaltă dintre naturile spirituale*, posesor al nemuririi.

*Vol. I, cap. 10

((85))

(7) Pe Acesta mare, care a fost mult înălţat şi onorat de Iehova, nouă ne place să-L onorăm, să-L adorăm şi să-L servim, ca fiind una cu Tatăl ceresc în cuvânt, în lucrare, în scop şi în spirit.

Mărturia Scripturii cu privire la Fiul lui Dumnezeu

Să vedem acum dovezile scripturale în sprijinul acestor poziţii. Începem cu capitolul întâi din Evanghelia lui Ioan. Aici se face referire la Domnul nostru în existenţa Sa preumană ca la „Cuvântul” (în greceşte Logosul). „La început era Logosul.” Dr. Alexander Clarke spune despre cuvântul Logos: „Acest cuvânt ar fi trebuit lăsat netradus, pentru acelaşi motiv pentru care şi numele Isus şi Cristos au fost lăsate netraduse. După cum fiecare nume al Mântuitorului lumii descrie anumite virtuţi ale persoanei, naturii sau operei Sale, tot aşa calificativul Logos, care înseamnă cuvânt, cuvânt rostit, cuvântare, elocvenţă, doctrină, raţiune sau facultatea de a raţiona, se aplică foarte potrivit la El”. În epistola sa, evanghelistul întrebuinţează iarăşi acelaşi titlu pentru Domnul nostru, numindu-L „Cuvântul vieţii” sau „Logosul vieţii”. 1 Ioan 1:1.

Titlul „Cuvântul lui Dumnezeu” — „Logosul lui Dumnezeu” — este foarte potrivit pentru a descrie lucrarea sau funcţia importantă a Învăţătorului nostru, înainte de venirea Sa în lume. Logosul a fost expresia directă a creaţiei Tatălui ceresc, în timp ce toate expresiile următoare ale înţelepciunii, puterii şi bunătăţii divine au fost făcute prin Logos. Se spune că în vechime anumiţi regi se adresau supuşilor prin reprezentanţi, regele stând în spatele unui paravan, în timp ce „cuvântul” sau purtătorul său de cuvânt stătea în faţa paravanului şi adresa poporului cu voce tare cuvintele şoptite de rege, care era nevăzut: şi un astfel de vorbitor era numit „Logosul Regelui”. Fie că această legendă este adevărată fie că nu, ea ilustrează bine folosirea cuvântului „Logos” în legătură cu existenţa preumană a Domnului şi Învăţătorului nostru, şi cu funcţia Sa foarte înaltă ca ((86)) reprezentant al Tatălui, pe care Scripturile, în această relaţie contextuală şi în altă parte, o indică a fi fost funcţia Sa.

Să se remarce că apostolul, scriind sub inspiraţie, ne spune că „Logosul a fost la început cu Dumnezeu şi Logosul a fost un Dumnezeu”. Aceasta este traducerea literală din greacă, după cum poate fi confirmat uşor de către oricine, fie că este instruit în limba greacă sau nu. În acest verset, articolul grecesc ho precedă primul cuvânt „Dumnezeu” ,dar nu şi pe al doilea cuvânt „Dumnezeu”, indicând astfel intenţionat pe Dumnezeu-Tatăl şi pe Dumnezeu-Fiul întrun caz în care fără articol cititorul ar fi lăsat în confuzie. La fel articolul precedă cuvântul „Dumnezeu” în al doilea verset. Ca atare întregul verset sună astfel:

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu [ho theos] şi un Dumnezeu [theos] era Cuvântul. El era la început cu Dumnezeu [ho theos]”. Ioan 1:1, 2.

Despre care „început” este vorba aici? Desigur nu despre începutul existenţei lui Iehova, a lui Dumnezeu, a Tatălui; căci El este „din veşnicie în veşnicie” şi n-a avut niciodată început (Ps. 41:13; 90:2; 106:48). Lucrarea lui Iehova însă a avut un început, şi la aceasta se face referire aici — la începutul creaţiei. Această afirmaţie, înţeleasă astfel, implică faptul că Domnul nostru Isus, în existenţa Sa preumană, ca Logos, a fost cu Tatăl, chiar la începutul creaţiei. Aceasta confirmă afirmaţia inspirată că Logosul Însuşi a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”; aceasta este afirmaţia precisă a apostolului, care ne asigură că Domnul nostru este nu numai „Capul trupului, al Bisericii” şi „Cel întâi-născut dintre cei morţi”, ci şi începutul oricărei creaţii — „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc”. Cuvintele sale sunt: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El” (Col. 1:15-18). Să ascultăm şi cuvântul profeţiei privitor la Singurul Conceput, ((87)) nu numai declarând viitoarea Sa înălţare ca Împărat al împăraţilor pământului, ci şi descriindu-L ca fiind deja întâiulnăscut al lui Iehova, zicând: „Iar Eu îl voi face întâiulnăscut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (Ps. 89:27). Să se noteze de asemenea că Domnul nostru (referinduSe la propria Sa origine) declară că El este „Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Apoc. 3:14.

În armonie cu această idee a întâietăţii Domnului nostru chiar de la început, ca „Cel întâi-născut peste toată creaţia”, şi în armonie cu ideea că El a fost Logosul sau Expresia Tatălui ceresc, în privinţa tuturor lucrurilor, este şi următoarea declaraţie din relatarea evanghelistului, şi anume: „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Ce idee măreaţă ne dă aceasta despre maiestatea Unicului Fiu Conceput al lui Dumnezeu, Logosul! Din acest punct de vedere al măririi şi proeminenţei Sale originare, avem o vedere mai clară decât din oricare altul, despre importanţa cuvintelor apostolului: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8:9). Din acest punct de vedere putem vedea cât de bogat a fost El în cinstea şi gloria pe care El Însuşi le-a menţionat în rugăciune zicând: „Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Deşi tot ce este legat de planul divin de răscumpărare este minunat, uimitor în manifestările lui de iubire divină, milă, compătimire faţă de cei decăzuţi, totuşi, din acest punct de vedere, totul este rezonabil, în armonie cu caracterul şi declaraţia divină.

Cei care susţin că Domnul nostru Isus n-a avut niciodată existenţă până când S-a născut prunc în Betleem au o concepţie foarte slabă despre planul divin pentru ajutorarea omului; pentru ei sunt nefolositoare scripturile citate mai sus, şi altele referitoare la gloria Domnului avută cu Tatăl înainte de a fi lumea, referitoare la marea Sa înjosire în care S-a smerit ca să ia o natură cu puţin mai prejos decât cea îngerească, lăsând ((88)) prin urmare o natură care era mai presus decât a îngerilor. Vederea scripturală ne eliberează de toate teoriile iraţionale şi înşelătoare ale oamenilor, prin care, încercând să cinstească pe Fiul, ei au trecut peste Cuvântul lui Dumnezeu şi au necinstit Cuvântul Domnului şi al apostolilor, care spun despre El că a fost Fiul sau vlăstarul lui Dumnezeu şi că Tatăl este mai mare decât Fiul. Această vedere falsă a implicat milioanele ei de aderenţi în greutăţi de neînvins în toate direcţiile.

Numai Adevărul este raţional.

„ ... Adevărat este:
Dorinţele ne mulţumeşte, cum altceva nimic n-o poate face.”

Aceste afirmaţii în privinţa Domnului nostru Isus, că El a fost începutul creaţiei lui Dumnezeu şi că de aceea El a avut existenţă cu mult înainte de a veni în lume ca om, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, sunt pe deplin confirmate de diferite alte scripturi, dintre care vom cita ca exemplu: „Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Aici se afirmă foarte hotărât că El a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume, şi că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, I S-a dat să îndeplinească o misiune în lume. Să nu se treacă cu vederea că aici, ca şi în multe alte cazuri, Logosul este numit „Unicul Fiu Conceput” al lui Dumnezeu. Ideea dată prin această expresie este că Logosul a fost propriu-zis singura creaţie sau concepere directă a Tatălui ceresc, în timp ce toţi ceilalţi fii ai lui Dumnezeu (atât îngeri cât şi oameni) au fost creaţia Sa indirectă, prin Logos. De aici vine caracterul adecvat, adevărat al declaraţiei că El este Unicul Fiu Conceput al lui Dumnezeu.

Să luăm altă ilustraţie: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Aici este implicată din nou existenţa Sa preumană, prin trimitere şi prin misiune. Iar aceste declaraţii cu privire la Logos sunt în deplină armonie cu istoria subiectului, prezentată nouă de către evanghelist care spune: „El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut”. Apoi iarăşi: „Şi Logosul a devenit trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit ((89)) slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:10, 14). Propriile declaraţii ale Domnului nostru cu privire la existenţa Sa preumană sunt incontestabile. El n-a recunoscut niciodată că Iosif a fost tatăl Său, nici n-a recunoscut că viaţa Sa pământească a fost începutul existenţei Sale.

Dimpotrivă, observăm că El S-a referit continuu la Iehova ca Tatăl Său. Să ne amintim cuvintele Sale: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am spus: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»?” (Ioan 10:36). Către Maria, mama Sa pământească, a zis: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49). Către ucenicii Săi a spus: „M-am coborât din cer”. „Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer” (Ioan 6:38, 51). Mulţi din zilele Lui n-au crezut acest lucru şi mulţi nu cred nici astăzi, dar adevărul rămâne. Unii dintre cei care au auzit au spus: „Cum se poate aceasta?” Iar unii dintre ucenicii Săi când au auzit au spus: „Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere? Dar Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi murmurau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: «Aceasta vă face să vă poticniţi? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?»”. „De atunci mulţi din ucenicii Lui s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El”; din cauza acestei pretenţii la origine cerească şi la existenţă preumană. Ioan 6:60-66.

Să-L ascultăm iarăşi vestind acelaşi adevăr în faţa fariseilor: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc ... Eu sunt de sus ... Eu nu sunt din lumea aceasta. ... Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis ... Eu Îl cunosc bine; şi dacă aş zice că nu-L cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi”. Apoi Iudeii I-au zis: „Eşti Tu mai mare decât părintele nostru Avraam?” Isus le-a răspuns: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”. (Avraam a văzut ziua lui Cristos cu ochiul credinţei, crezând făgăduinţa divină cu privire la Mesia. Poate el a văzut ziua Lui de sacrificiu, simbolizată prin jertfirea lui Isaac, singurul său fiu, dar în ((90)) orice caz el a văzut viitoarea zi glorioasă a lui Mesia, Mileniul, cu binecuvântările ei peste toate familiile pământului, prin această Sămânţă făgăduită. Şi nu-i de mirare că perspectiva ia produs bucurie. Cu ochiul credinţei el a văzut cetatea cerească, Noul Ierusalim, Biserica glorificată, clasa Împărăţiei, şi a văzut şi patria cerească — lumea binecuvântată prin Împărăţie. Evr. 11:10, 16; 12:22; 13:14.)

„«N-ai nici cincizeci de ani», I-au zis deci iudeii [lui Isus], «şi ai văzut pe Avraam!» [Avraam era mort de două mii de ani.] Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt»”. Ioan 8:14, 23, 42-58.

Nu poate exista nici o greşeală în legătură cu sensul acestor cuvinte. Domnul nostru afirmă că a existat înainte de Avraam. Scripturile nu dau de înţeles nicăieri că existenţa Unicului Conceput a încetat vreodată din momentul când a început, ca „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, până când a încetat la Calvar pentru trei zile, după care El a fost înviat dintre morţi ca să nu mai moară, moartea nemaiavând stăpânire asupra Lui (Rom. 6:9). Cazul naşterii Sale ca fiinţă umană, „cu puţin mai prejos decât îngerii”, cu scopul de a fi jertfă pentru păcatul omului, n-a implicat moartea naturii spirituale care a fost înaintea naşterii ca prunc uman, ci numai transferarea vieţii Sale de la o natură mai înaltă sau spirituală la o natură mai joasă sau umană. De aceea, cuvintele Domnului nostru, „Înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt”, înseamnă că între timp existenţa Sa n-a încetat deloc, şi în mod clar Îl identifică pe Isus, Fiul lui Dumnezeu în trup, cu Logosul, Cel întâi-născut din toată creaţia. Desigur, mărturia Domnului nostru n-a fost primită de mulţi care au auzit-o, nici atunci, nici de atunci încoace. Se pare că există o corupere a dispoziţiei, care-i face pe oameni să respingă afirmaţiile simple, clare ale Cuvântului Domnului, şi să prefere a-L privi pe Domnul nostru fie ca un membru păcătos al rasei decăzute, fie ca propriul Său Tată. Numai cei smeriţi sunt gata să „primească cu blândeţe Cuvântul sădit în ei”, care „le poate da înţelepciune” cu adevărat, şi numai pentru aceştia ((91)) este intenţionat Cuvântul mărturiei lui Dumnezeu (Isa. 61:1; Iac. 1:21). După cum cei care L-au auzit pe Învăţătorul şi I-au respins mărturia au luat pietre să arunce în El, la fel unii care aud acum adevărul şi-l resping sunt gata să arunce cu pietre, în sens figurat, în toţi cei care acceptă şi învaţă pe alţii cuvintele Învăţătorului în simplitatea lor. Şi acum, ca şi atunci, cauza este aceea că nu cunosc nici pe Tatăl, nici pe Fiul, aşa cum ar trebui să-I cunoască — aşa cum Ei Se descoperă.

Cuvintele Domnului nostru sunt încă aplicabile acestui caz, adică: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Mat. 11:27). Lumea nu L-a cunoscut: nu I-a cunoscut originea înaltă şi marea Sa umilire în folosul ei; şi dacă ne amintim că probabil a trecut o lungă perioadă de timp de la începutul creaţiei, în persoana Domnului nostru, şi până la timpul când El a fost făcut trup, şi dacă ne mai amintim că în toată acea perioadă El a fost cu Tatăl, „în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”, nu ne putem îndoi că Fiul cunoştea pe Tatăl, aşa cum ucenicii Săi şi lumea nu L-au cunoscut — aşa cum noi învăţăm să-L cunoaştem prin Cuvântul revelaţiei Sale şi prin desfăşurarea minunatului Său plan al veacurilor. Să-L ascultăm din nou spunând: „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut”. Ioan 17:25.

Cheia acestei minunate cunoaşteri a lucrurilor cereşti este dată în declaraţia: „Cel care este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce a văzut şi ce a auzit” (Ioan 3:31, 32). Nu este de mirare, deci, că până şi împotrivitorii Lui au întrebat: „De unde are El înţelepciunea?” (Mat. 13:54). Şi cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, cunoştinţa Sa intimă şi îndelungată cu Tatăl, care I-a conceput credinţă absolută în promisiunile Tatălui, este cea care L-a făcut în stare, ca om perfect, să învingă lumea, carnea şi pe diavolul, şi să prezinte un sacrificiu acceptabil pentru păcatele noastre. Astfel a fost scris mai înainte prin profet: „Prin ((92)) cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor”. Isa. 53:11.

Acum numai cei care umblă prin credinţă, în lumina Cuvântului divin, pot cunoaşte pe Tatăl sau pe Fiul, sau pot aprecia clar şi corect marea lucrare a împăcării pe care ei o realizează împreună pentru omenire. Dar curând, după ce alegerea Bisericii va fi fost terminată, după ce Mireasa, soţia Mielului, va fi fost asociată cu Domnul ei în glorie şi Împărăţia va fi venit — atunci cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul, iar puterea Tatălui, care prin Logos a creat toate lucrurile, va fi pusă în acţiune prin El ca Mântuitor, în restaurarea şi desăvârşirea celor care, atunci când vor fi privilegiaţi să-L cunoască, se vor supune cerinţelor Sale drepte, astfel că în cele din urmă puterea Domnului nostru ca agentul lui Iehova în creare, va fi pe deplin egalată şi ilustrată de puterea Lui ca agentul lui Iehova în restabilirea şi binecuvântarea lumii; şi astfel va fi împlinită prezicerea psalmistului: „Vine roua [prospeţimea, vigoarea] tineretului Tău la Tine”. Ps. 110:3.

Să ascultăm cuvintele Domnului nostru către Nicodim, care căuta să cunoască ceva despre lucrurile cereşti, dar căruia i s-a refuzat cunoaşterea, din cauză că nu credea încă nici lucrurile pământeşti. Domnul nostru, explicându-i cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, spune: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”.* Domnul nostru continuă apoi şi-i arată lui Nicodim pregătirea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru lume, nu ca să piară, ci să aibă viaţă veşnică, zicând: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Ioan 3:13, 16.

*Cuvintele „care este în cer” sunt nelegitime — nu se găsesc în manuscrisele vechi.

Logosul, începutul creaţiei lui Dumnezeu, numit de către Isaia şi Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic etc. (Isa. 9:6), este descris şi de Solomon şi este reprezentat sub numele de ((93)) Înţelepciune, însă cu toate detaliile care pun în armonie această afirmaţie cu relatarea dată de Ioan evanghelistul (Ioan 1:1, 18), după cum urmează:

„Iehova mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi [format] pământul. Am fost adusă când încă nu erau adâncuri [mări], când nu erau izvoare încărcate cu ape; am fost adusă înainte de aşezarea munţilor, înainte de a fi dealurile, când El nu făcuse încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când El a pregătit cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului, când a stabilit norii sus şi când au ţâşnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus hotarele mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile pământului, atunci eu eram maestrul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”. Prov. 8:22-30.

Pe lângă cele remarcate aici în privinţa Logosului — că El na fost numai începutul creaţiei lui Dumnezeu şi întâiul-născut, ci şi Singurul Său Fiu Conceput, şi că toate celelalte creaţii au fost create de El şi prin El — găsim o frumoasă declaraţie întăritoare în cuvintele Domnului nostru, care zice: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor”. Apoi: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat” (Apoc. 1:17; 2:8). În nici un alt sens sau mod nu putea fi Domnul nostru Cel dintâi şi Cel de pe urmă din creaţia lui Dumnezeu, decât ca „Singura” creaţie directă a lui Dumnezeu, prin care au fost create toate celelalte. Orice altă vedere ar fi prin urmare incorectă şi în contradicţie cu toate scripturile citate mai sus.

„Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi”

— Ioan 1:14 —

Gândirea comună cu privire la manifestarea Domnului în trup este de obicei exprimată prin cuvântul încarnare. Noi credem că această gândire comună este cu totul incorectă, ((94)) nescripturală. Teoria încarnării este că trupul omenesc al Domnului nostru, care S-a născut din Maria, a fost numai o haină, o acoperitoare pentru corpul spiritual. Prin urmare, ideea referitoare la viaţa pământească a Domnului nostru, potrivit acestei teorii, este că Domnul nostru în timpul vieţii Sale pământeşti a fost totuşi o fiinţă spirituală, întocmai cum a fost şi înainte, numai că S-a folosit de trupul de carne născut din Maria şi că a fost cunoscut ca omul Isus Cristos, ca vălul sau mijlocul Său de comunicare cu omenirea, după modul în care au apărut îngerii sub formă omenească în timpurile anterioare — lui Avraam, lui Manoah, lui Lot şi altora (Gen. 18:1, 2; 19:1; Jud. 13:2, 3). Din cauza acestei premise incorecte, au apărut multe idei confuze şi nescripturale cu privire la diferitele întâmplări din viaţa Domnului nostru Isus şi cu privire la moartea Sa: de exemplu, această teorie susţine că oboseala Domnului nostru n-a fost reală, ci simulată, deoarece El, ca fiinţă spirituală, nu putea şti ce-i oboseala. Logica acestei teorii ar implica şi că rugăciunile Domnului nostru au fost simulate, deoarece, spune această teorie, El a fost Însuşi Dumnezeu, şi să Se fi rugat ar fi însemnat să Se roage la Sine Însuşi; ca atare se susţine că rugăciunile Sale erau numai de formă, ca să facă impresie asupra ucenicilor şi asupra celor care erau în jur. Aceeaşi teorie este obligată să presupună că moartea Domnului nostru a fost numai aparentă, deoarece ei susţin că Isus a fost Dumnezeu Tatăl, care fiind din veşnicie în veşnicie nu poate muri: de aceea agonia aparentă şi strigătul, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, precum şi moartea, au fost numai de formă, ca să facă impresie asupra minţii celor care au auzit şi au văzut. Prin urmare, argumentul logic al acestei teorii este că n-a fost o moarte reală pentru păcatul omului, ci numai aparenţa unei morţi, un efect teatral, un spectacol dramatic, o reprezentaţie cinematografică, o înşelare făcută cu un scop bun — să influenţeze favorabil simpatiile şi simţămintele omenirii.

Toate acestea sunt greşite şi în contrazicere gravă cu Adevărul asupra acestui subiect, aşa cum este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu. Afirmaţia scripturală nu este că ((95)) Domnul nostru Şi-a luat un trup de carne ca o acoperitoare pentru trupul spiritual, cum au făcut îngerii mai înainte, ci El în realitate l-a lăsat deoparte, sau, cum este redat în greacă, „S-a dezbrăcat pe Sine” de starea Sa preumană şi a luat în realitate natura noastră, sau, după cum spune textul de mai sus, „Logosul a devenit trup”. N-a fost nici o înşelăciune, nici o prefăcătorie la mijloc: El nu numai a părut că S-a smerit, în timp ce în realitate Şi-a păstrat gloria şi puterea; El nu numai a părut că S-a făcut sărac pentru noi şi totuşi în realitate a rămas tot timpul bogat prin posesia unei naturi spirituale mai înalte; El nu numai a îmbrăcat haina, livreaua unui servitor. Nu, ci în realitate a devenit om — „Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. 1 Tim. 2:5, 6.

Vom vedea mai târziu, când vom ajunge să analizăm mai amănunţit aspectul legat de răscumpărare al lucrării Sale, că a fost absolut necesar ca El să fie om — nici mai mult nici mai puţin decât un om perfect — pentru că un om a păcătuit, omul care trebuia să fie răscumpărat, iar legea divină cerea ca viaţa unui om să plătească preţul de răscumpărare pentru viaţa unui om. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor. 15:21). Dar nimeni să nu înţeleagă greşit că prin aceasta vrem să spunem că Răscumpărătorul nostru a devenit un om ca noi, plin de imperfecţiuni şi neajunsuri moştenite. Chiar dimpotrivă: acelaşi cuvânt al lui Dumnezeu declară că El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Evr. 7:26, 28; Luca 1:35.

Faptul că El a fost despărţit de păcătoşi este un punct greu de înţeles pentru mulţi. Cum a putut fi om, şi totuşi să fie liber de atingerea ereditară care afectează întreaga familie umană? Sperăm să vedem întocmai cum s-a putut întâmpla aceasta şi cum s-a realizat prin planul divin; dar se cere ca mai întâi să ni se imprime în minte faptul că un om imperfect, un om cu neajunsuri, unul care prin ereditate se împărtăşise din tulpina adamică şi a cărui viaţă era astfel parte din viaţa noastră, nu putea fi Răscumpărătorul nostru. Existau din belşug oameni ((96)) păcătoşi în lume, fără ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul să fie şi El ca ei. Existau din belşug oameni din aceştia imperfecţi care erau dispuşi să-şi dea viaţa pentru împlinirea voinţei Tatălui. Acest lucru este pe deplin dovedit de relatarea din Evrei 11, unde este arătat clar că mulţi „n-au ţinut numaidecât la viaţa lor, ca şi cum le-ar fi fost scumpă”, în credincioşia lor faţă de Domnul. Dar ceea ce era necesar nu era numai o jertfă pentru păcate, ci o jertfă fără păcat, care să plătească astfel pedeapsa păcătoşilor. Şi întrucât „toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”, şi întrucât „nu este nici un om drept, nici unul măcar”, de aceea, după cum ne spun iarăşi Scripturile, „Nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării pentru el însuşi” (Rom. 3:10, 23; Ps. 49:7). Fiindcă Dumnezeu a privit şi a văzut că nici un om nu era competent să răscumpere lumea, El a dat acest serviciu unuia care are putere să ajute — în stare să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care vin la Tatăl prin El. Ps. 89:19; Isa. 63:1; 59:16; Evr. 7:25.

Apoi noi dorim, dacă este posibil, să vedem clar în ce mod a luat Domnul nostru Isus rasa umană în stăpânire şi a devenit un membru al ei, prin mama Sa Maria, fără să împărtăşească în vreo măsură degradarea rasei, fără să moştenească ruina păcatului ei, fără ca blestemul morţii să pună stăpânire pe El: căci dacă El S-ar fi împărtăşit de viaţa lui Adam în vreo măsură sau grad, atunci şi El ar fi fost părtaş sentinţei cu moartea care era asupra vieţii lui Adam, şi astfel ar fi venit sub sentinţa morţii; şi dacă ar fi fost făcut astfel imperfect şi sub sentinţa morţii, El n-ar fi avut deloc drepturi de viaţă pe care să le dea ca preţul de răscumpărare al omului, prin care să cumpere pe tatăl Adam şi rasa lui de sub sentinţa morţii impusă de Justiţia divină. Propunem să examinăm acest subiect în capitolul următor. Acolo sperăm să dovedim că Domnul nostru n-a fost, în nici un mod sau grad, contaminat de păcat sau de imperfecţiune prin mama Sa.

 

Prefaţa Studiul 1 Studiul 2 Studiul 3 Studiul 4 Studiul 5 Studiul 6 
Studiul 7 Studiul 8 Studiul 9 Studiul 10 
Studiul 11 Studiul 12 Studiul 13 Studiul 14 
Studiul 15  Studiul 16 Indexul

Romanian Home Page

 
Illustrated 1st Volume
in 31 Languages
 Home Page Contact Information