Cuvântul „martir” înseamnă martor şi este folosit îndeosebi pentru cei care mărturisesc cu credincioşie cauza Domnului, plătind preţ de suferinţă sau moarte. Abel are distincţia de a fi primul martir al lui Dumnezeu. Este de remarcat că aproape toţi martirii au suferit din partea „fraţilor”. Isus şi apostolii au fost persecutaţi mai ales de către fraţii evrei, părtaşi aceloraşi speranţe şi făgăduinţe binecuvântate (Ioan 16:2, 3). Ce ciudat că aşa trebuie să fie!

La fel în Veacul Evanghelic, creştinii au suferit martiriu din partea semenilor creştini. Astfel au prezis Scripturile, zicând: „Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: «DOMNUL să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!» Dar ei vor rămâne de ruşine!” Fiecare martir, după credincioşia sa, va primi la urmă o coroană a vieţii, în timp ce toţi persecutorii vor rămâne de ruşine.

Păcatul şi moartea au domnit mai bine de patru mii de ani, înainte ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul în lume ca Răscumpărător şi Eliberator. Răscumpărătorul o va elibera din robia păcatului şi morţii, dar El nu putea face acest lucru decât dacă întâi plătea pedeapsa morţii - murind, Cel drept pentru cei nedrepţi. În cei patru mii de ani s-au dat din când în când făgăduinţe vagi. Dar împlinirea lor a început numai când a apărut Isus. Chiar şi acele făgăduinţe vagi erau limitate numai la poporul evreu. Popoarele din afară, păgânii, n-au avut nici o făgăduinţă de relaţie cu Dumnezeu. Ei erau păcătoşi condamnaţi şi nu li s-a dat nici o speranţă. Cum spune Sf. Pavel, erau fără speranţă - „fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”. Efes. 2:12.

Conform Sfântului Pavel, păcatul şi moartea domnesc de şase mii de ani. Creştinii se mai roagă încă pentru binecuvântata Zi a lui Mesia, ca Satan să fie legat. Atunci binecuvântarea va înlocui păcatul, tristeţea şi moartea. Apoc. 21:4.

13