Vol. 6 - Noua
Creaţie
STUDIUL
I
Noua Creaţie - La Început
Diferite începuturi — Pământul era — O săptămână de creare pentru a-l
pune în ordine — Lungimea zilelor-epoci — Profesorul Dana admite că oamenii de ştiinţă
fac speculaţii neîntemeiate — Persistenţa speciilor combate teoria evoluţiei
— Porumbeii lui Darwin — Teoria cosmogoniei — Mărturiile sincere ale profesorilor
Silliman şi Dana — Prima zi-epocă de creare — A doua — A treia — A patra — A cincea — A şasea — Omul, domnul pământului, creat în zorile
epocii a şaptea — Un sumar al „locului de întâlnire între
geologie şi istorie”, de Sir J. W. Dawson, lld (titlu onorific — n. e.), membru al societăţii regale — A şaptea zi-epocă a săptămânii
de creare — Lungimea ei — Repausul ei — Obiectivul şi rezultatele ei — La încheierea ei va avea loc marele jubileu,
ceresc şi pământesc
Mulţi
sunt agenţii lui Iehova şi nenumărate sunt mijloacele Sale
de lucru în legătură cu o trăsătură sau alta a
creaţiei Sale; însă în spatele tuturor acestora stau înţelepciunea
şi puterea Sa creatoare. El singur este Creatorul, şi, după
cum afirmă Scripturile, „Lucrarea Lui este perfectă”. El
poate permite îngerilor răi şi oamenilor răi să
strice sau să abuzeze de lucrarea Sa perfectă, dar El ne asigură
că nu va permite mult timp răului să provoace ruină
şi daună, şi că în cele din urmă, când va restrânge
şi va nimici răul, noi vom discerne că El l-a permis numai
pentru a încerca, a proba, a rafina, a şlefui şi a face ca sfinţenia
Sa, caracterul şi planul Său binevoitor să-şi arate cu
atât mai mult strălucirea în ochii tuturor creaturilor Sale
inteligente.
Când
citim în Geneza: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”,
trebuie să reţinem că acest început nu se referă la
univers, ci numai la planeta noastră. Atunci „stelele dimineţii
izbucneau împreună în cântări de bucurie” şi „toţi
fiii (îngereşti) lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” —
când Domnul a ((18)) pus temeliile Pământului şi „i-a
făcut haina din nori şi scutece din întuneric” (Iov 38:4-11).
Însă Biblia menţionează un început încă şi mai
timpuriu; un început mai înainte de crearea acestor fii îngereşti
ai lui Dumnezeu, după cum citim: „La început era Cuvântul (Logosul)
şi Logosul era cu Dumnezeu, şi Logosul era un Dumnezeu:
El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi
nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan
1:1-3 — Diaglott, Wilson — n. e.). (Vezi Vol. 5, cap. 3) Deoarece Iehova
Însuşi este din veşnicie în veşnicie, El n-a avut nici un
început. „Singurul Conceput” are înalta distincţie, mai presus
de toţi ceilalţi, de a fi „începutul creaţiei lui
Dumnezeu” — „Cel întâi-născut peste toată creaţia”
(Apoc. 3:14; Col. 1:15). Apoi au venit la rând alte începuturi, pe măsură
ce diferitele grade îngereşti au fost create una câte una; şi
aceste începuturi erau în trecut, aşa că oştirile lor au
putut striga de bucurie când şi-au avut începutul creaţiile de
pe Pământul nostru, despre care se relatează în Geneza.
Examinând
critic expresiile din Geneza, discernem că se face deosebire între
crearea cerului şi a Pământului (versetul 1) şi aranjarea
ulterioară sau punerea lor în ordine, şi apoi crearea vieţii
vegetale şi animale. Aceste operaţii ulterioare sunt descrise ca
fiind lucrarea divină a celor şase zile epocale. Versetul 2 ne
spune că Pământul era chiar la începutul primei zile a
săptămânii de creare — chiar dacă era fără formă
(ordine), şi deşert (gol) — pustiu, gol şi întunecos.
Acest punct important trebuie notat clar. Dacă este recunoscut, va
confirma mărturia de până acum a geologiei, şi, fiindcă
în unele puncte vom fi obligaţi să contestăm deducţiile
geologilor, este bine să recunoaştem prompt şi să
punem deoparte tot ceea ce nu trebuie combătut pentru a apăra
Biblia. Biblia nu spune cât timp a trecut între începutul în
care Dumnezeu a creat cerul şi Pământul, şi începutul
săptămânii de creare care a fost folosită în perfecţionarea
lui pentru om; nici geologii nu sunt de acord ((19)) între ei în
privinţa acestui interval, câţiva extremişti dedându-se
la speculaţii fanteziste, de milioane de ani.
Revenind
însă la perioada de creare — de aranjare a lucrurilor în cerul
şi Pământul nostru, ca pregătire a Paradisului lui
Dumnezeu pentru a fi locuinţa eternă a omului — observăm că
nicăieri nu se spune că aceste „zile” ar fi zile de câte
douăzeci şi patru de ore şi de aceea noi nu suntem obligaţi
să le limităm astfel. Găsim în Biblie că termenul zi
este folosit pentru o epocă sau o perioadă. Faptul că
este folosit cel mai frecvent cu referire la o perioadă de douăzeci
şi patru de ore nu înseamnă nimic, atâta vreme cât avem
relatarea despre „ziua ispitirii în pustie . . . patruzeci de ani”
(Ps. 95:8-10), şi uneori o „zi” sau un „timp” reprezentând o
perioadă de un an (Num. 14:33, 34; Ezec. 4:1-8), şi, de asemenea,
declaraţia apostolului — „Pentru Domnul o zi este ca o mie de ani”
(2 Pet. 3:8). În modul cel mai sigur, aceste zile-epoci n-au fost zile
solare, deoarece relatarea este că soarele n-a fost vizibil până
în a patra zi — a patra epocă.
Credem
că cititorii noştri vor fi de acord că deşi lungimea
acestor zile-epoci nu este indicată, noi vom fi îndreptăţiţi
să presupunem că ele au fost perioade egale, datorită
identităţii lor ca membre ale aceleiaşi săptămâni
de creare. Prin urmare, dacă putem obţine o dovadă raţională
a lungimii uneia din aceste zile, vom fi pe deplin îndreptăţiţi
să presupunem că şi celelalte au avut aceeaşi durată.
Şi găsim, deci, dovadă satisfăcătoare că una
din aceste „zile” de creare a fost o perioadă de şapte mii
de ani şi că, prin urmare, întreaga săptămână
de creare ar fi 7.000 x 7 = 49.000 de ani. Şi, deşi această
perioadă este extrem de scurtă când o comparăm cu unele
presupuneri ale geologiei, noi credem că este tocmai rezonabil de
lungă pentru lucrarea care se arată că se îndeplineşte
în ea — aranjarea şi umplerea Pământului, care deja „era”
în existenţă, dar „fără formă (ordine) şi
gol (pustiu)”.
Profesorul
Dana, comentând asupra datelor din care oamenii de ştiinţă
îşi scot presupunerile şi asupra metodelor de calculare
folosite de ei, spune:
((20))
„În
calcularea după grosimea formaţiunilor geologice a timpului
scurs, există întotdeauna o mare nesiguranţă, care
apare datorită dependenţei acestei grosimi de o tasare progresivă
(lăsare în jos constantă a straturilor de pământ). În
estimările făcute asupra depunerilor aluviale (sol depus de apă),
când datele se bazează pe grosimea acumulărilor dintr-un anumit
număr de ani — să zicem ultimii două mii de ani — această
sursă de îndoială afectează tot calculul, de la
temelia lui, şi-l face aproape, dacă nu cu totul fără
valoare. . . . Când estimarea . . . se bazează pe cantitatea de detritus
(nisip fin rezultat prin eroziuni) depus de un curent de apă, aceasta
are mai mare valoare; dar chiar şi aici există motiv de mare
îndoială.”
Să
examinăm problema din punctul de vedere al Bibliei, crezând că
este revelaţia divină şi fiind convinşi pe deplin că
orice nepotriviri s-ar găsi între mărturia Bibliei şi
presupunerile geologilor sunt erori ale acestora din urmă, ale căror
filosofii n-au ajuns încă la o bază sau la o dezvoltare cu
totul ştiinţifică.
Nu
este necesar să presupunem că scriitorul Genezei ştia totul
despre lucrurile pe care le-a raportat — despre lungimea acestor zile
şi despre rezultatele precise ale lor. Noi acceptăm relatarea
Genezei ca o parte a marii revelaţii divine — Biblia — şi găsim
că sublima ei declaraţie redată pe scurt, este confirmată
în mod remarcabil de către cei mai critici cercetători ştiinţifici.
Dimpotrivă, nici una din „cărţile religioase” ale păgânilor
nu conţin altceva decât declaraţii absurde despre acest subiect.
Există
o grandoare a simplităţii în declaraţia de deschidere a
revelaţiei — „La început Dumnezeu a creat”. Ea răspunde la
prima întrebare a raţiunii — de unde am venit eu şi faţă
de cine sunt răspunzător? Este într-adevăr un lucru
regretabil că unele din cele mai inteligente minţi din zilele
noastre strălucite s-au întors de la această idee despre un
Creator inteligent spre recunoaşterea unei forţe oarbe care
operează sub o lege a evoluţiei şi a supravieţuirii
celui mai tare. Şi, vai! această teorie nu numai că a găsit
acceptare generală în cele mai înalte instituţii de învăţământ,
dar ea este încorporată treptat şi în manualele şcolilor
noastre generale.
Este
adevărat, numai puţini sunt încă atât de îndrăzneţi
încât să nege complet pe Creator; dar chiar şi cei evlavioşi,
((21)) sub această teorie, îşi subminează structura
credinţei, atât a lor cât şi a altora, când pretind că
creaţia nu este decât domnia Legii Naturii. Ca să nu mergem
foarte departe în urmă, ei pretind că din Soarele nostru au
ţâşnit cantităţi imense de gaze care în final s-au
consolidat, formând Pământul nostru; că apoi s-a format protoplasma
şi s-a iniţiat o larvă mică, un microb,
fără ca ei să ştie cum. Ei trebuie să accepte o
putere divină care a fost necesară să dea chiar şi
acest mic început de viaţă — dar pentru aceasta ei caută
cu sârguinţă şi o Lege Naturală, aşa încât
să n-aibă deloc nevoie de un Dumnezeu-Creator. Se pretinde că
această descoperire este acum aproape îndeplinită. Aceşti
„savanţi” gândesc şi vorbesc despre Natură ca fiind în
locul lui Dumnezeu — despre lucrările ei, legile ei, răsplăţile
ei etc. — un Dumnezeu orb şi surd într-adevăr!
Ei
pretind că sub reglementările Naturii protoplasma a
dezvoltat un microb sau o larvă, care s-a zvârcolit şi s-a răsucit
reproducând propria sa specie, iar apoi, găsind că-i era
necesară o coadă, a dezvoltat una. Mai târziu, una din
odraslele ei mai inteligente a ajuns la concluzia că i-ar fi
folositoare vâsle sau aripioare, şi le-a dezvoltat. Alta, mai târziu,
a fost vânată de un confrate flămând şi, sărind
tocmai afară din apă, i-a venit ideea ca aripioarele pe care le
dezvoltase să fie aripi, şi i-a plăcut stilul cel nou, aşa
că a stat pe uscat şi a hotărât că picioarele şi
degetele ar fi o înlesnire, şi le-a dezvoltat. Alţii din
familie au urmat alte „idei”, pe care aparent le aveau într-un stoc
inepuizabil, după cum dovedeşte marea varietate de animale pe
care le vedem în jurul nostru. Totuşi, la timpul cuvenit, unuia
dintre aceşti descendenţi ai primei larve, care ajunsese la
gradul de dezvoltare până la maimuţă, i-a venit în minte
un ideal nobil — el şi-a spus în sine, mă voi descotorosi de
coadă şi voi înceta a-mi mai folosi mâinile drept picioare, îmi
voi lepăda haina de păr şi-mi voi dezvolta un nas, o frunte
şi un creier cu părţi morale şi gânditoare. Voi purta
haine făcute la comandă şi o pălărie înaltă
de mătase, mă voi numi Darwin, LLD (titlu onorific — n. e.),
şi voi scrie o istorie a evoluţiei mele.
((22))
Că
domnul Darwin a fost un om capabil este dovedit prin succesul în
impunerea teoriei sale asupra semenilor săi. Totuşi, copilul
devotat al lui Dumnezeu, care are încredere într-un Creator personal
şi care nu este repede gata să nesocotească faptul că
Biblia este revelaţia Sa, va putea vedea imediat sofismul teoriei
domnului Darwin. Nu-i de-ajuns ca domnul Darwin să observe că el
a putut dezvolta anumite rase de porumbei cu trăsături specifice
— cu pene pe picioare, cunună pe cap, guşă umflată
etc.: şi alţii au făcut acelaşi lucru la păsări
de curte, câini, cai etc., iar horticultorii au experimentat pe flori
şi pe arbuşti etc. cu rezultate similare. Aspectul nou la domnul
Darwin a fost teoria — că toate formele de viaţă au
evoluat de la un început comun.
Dar
experimentele domnului Darwin cu porumbeii, ca şi acelea ale oricărui
alt cultivator de rase ornamentale, trebuie numai să fi confirmat
declaraţia Bibliei, că Dumnezeu a creat fiecare creatură
după specia ei. Există minunate posibilităţi de
varietate în fiecare specie; dar speciile nu pot fi combinate
şi nici nu pot fi create specii noi. Încercarea cea mai
apropiată se cheamă „catâr-izare” — şi toată
lumea ştie că speciei noi astfel formate îi lipseşte
capacitatea de a-şi perpetua propria specie. Mai mult, domnul Darwin
trebuie să fi remarcat, cum şi alţii au remarcat, că
porumbeii săi „de rasă” aveau nevoie să fie cu grijă
separaţi de alţii de acelaşi soi, altfel se degradau repede
spre nivelul comun. Dar în natură noi vedem diferitele specii,
fiecare „după specia ei”, cu totul separate una de alta şi păstrate
astfel fără nici o îngrădire artificială etc. — păstrate
astfel prin legea Creatorului lor. Ca unii care credem într-un Creator
personal, noi putem rămâne asiguraţi că speculaţiei
umane i-a lipsit în aşa măsură adevărul, încât L-a
ignorat pe Dumnezeul nostru, înţelepciunea şi puterea Sa, aşa
cum sunt schiţate în Geneza.
Poate
nimic n-a făcut mai mult pentru a întuneca şi submina credinţa
în Dumnezeu ca fiind Creatorul şi credinţa în relatarea
Genezei ca fiind revelaţia Sa, decât a făcut eroarea de a înţelege
că zilele-epoci din Geneza sunt zile de douăzeci şi patru
de ore. Diferitele stratificări de roci şi argile dovedesc în
afara oricărei îndoieli că pentru marile ((23)) schimbări
pe care ele le arată s-au consumat perioade lungi de timp. Şi când
găsim că Biblia învaţă despre zile-epoci, suntem pregătiţi
să auzim stâncile dând mărturie în armonie exactă cu
relatarea Bibliei şi credinţa noastră în aceasta din urmă
se întăreşte mult; simţim că nu ne încredem în
presupunerile noastre sau ale altor oameni, ci în Cuvântul Creatorului,
din abundenţă atestat de faptele naturii.
Teoria
cosmogoniei
Spre
folosul unora dintre cititorii noştri, vom expune pe scurt una dintre
opiniile despre perioada de creare, cunoscută ca „Teoria Vailiană”,
sau „Teoria baldachinului”, spre care autorul se simte în mod special
atras; după aceea ne vom strădui să urmărim armonia
dintre această vedere şi naraţiunea din Geneza 1:1 până
la 2:3.
Pornind
de la condiţia menţionată în Geneza 1:2, „pământul
era” pustiu, gol şi întunecos, cei înţelepţi nu
vor încerca să presupună ceea ce Dumnezeu n-a revelat în legătură
cu felul în care El adunase mai înainte atomii Pământului.
Lucrurile nerevelate aparţin lui Dumnezeu, iar noi facem bine dacă
aşteptăm şi alte revelaţii de la El la timpul cuvenit.
Cu târnăcopul şi lopata, şi cu un ochi critic, omul a
aflat că scoarţa Pământului se compune din diferite
straturi sau pături, unele peste altele, toate acestea dând dovezi că
odată ele au fost moi şi umede — cu excepţia rocilor de
temelie pe care aceste pături sau straturi sunt aşezate cu
regularitate mai mare sau mai mică. Aceste roci de temelie indică
în mod clar că ele au fost cândva moi şi fluide din cauza căldurii
intense; şi oamenii de ştiinţă sunt de acord în
general că nu mult sub „scoarţă” pământul este încă
fierbinte şi lichid.
Deoarece
aceste roci de temelie încinse — granit, bazalt etc. — trebuie să
fi fost cândva atât de fierbinţi încât să fi consumat toate
elementele combustibile din ele, şi deoarece ele sunt rocile de bază,
putem fi siguri în a trage concluzia că a existat o perioadă când
întreg Pământul era încins. Se crede că atunci apa şi
mineralele (găsite acum în păturile sau straturile superioare,
depuse în apă) trebuie să fi fost împinse afară sub formă
de gaze şi trebuie să fi format un baldachin ((24))
impenetrabil care se întindea în toate direcţiile pe distanţă
de mile în jurul Pământului. Mişcarea Pământului în
jurul axei sale a antrenat aceste gaze care-l înconjurau, şi efectul
a fost să le concentreze, mai ales deasupra ecuatorului Pământului.
Pe măsură ce Pământul s-a răcit, şi ele s-au răcit
şi astfel s-au transformat din gaze în solide şi lichide,
mineralele mai grele gravitând spre bază în straturi. În acea
perioadă Pământul arăta probabil cum arată acum
Saturn cu „inelele” sale.
Pe
măsură ce procesul de răcire a continuat, aceste inele
desprinse şi îndepărtate au primit treptat o mişcare de
rotaţie diferită de cea a Pământului, gravitând astfel
tot mai aproape de el. Acestea s-au precipitat unul după altul pe
suprafaţa Pământului. După formarea „firmamentului”,
„întinderii” sau „atmosferei”, aceste potopuri, prin căderea
„inelelor”, au ajuns în mod natural pe pământ din direcţia
celor doi poli, unde rezistenţa era cea mai mică, fiind cei mai
îndepărtaţi de ecuator, centrul forţei centrifuge a mişcării
Pământului. Prăbuşirea acestor „inele” la intervale
mari a determinat numeroase potopuri şi au acumulat strat peste strat
pe suprafaţa Pământului. Năvala apelor de la poli spre
ecuator a distribuit în mod diferit nisipul, mâlul şi mineralele,
apa bogat mineralizată acoperind astfel întreaga suprafaţă
a Pământului, întocmai cum se descrie la începutul naraţiunii
din Geneza.
În
timpul fiecăreia din aceste „zile” lungi, de şapte mii de
ani, s-a desfăşurat o anumită lucrare, după cum se
spune în Geneza; fiecare probabil sfârşindu-se cu un potop care a
produs schimbări radicale şi a pregătit calea pentru alţi
paşi ai creării şi pregătirii pentru om. Această
Teorie Vailiană presupune că ultimul dintre aceste „inele” a
fost cel mai sărac în minerale şi în orice impurităţi
— apă pură, care nu se rupsese şi nu se prăbuşise
încă în ziua creării lui Adam, ci se întindea complet peste Pământ
ca un văl translucid deasupra atmosferei. Acesta a servit, ca geamul
mat al unei sere, la egalizarea temperaturii — aşa încât clima la
poli să ((25)) fie numai puţin diferită, dacă a
fost cumva, de cea de la ecuator. În asemenea condiţii uniforme,
plantele tropicale au crescut pretutindeni, aşa cum ne arată
geologia; iar furtunile care rezultă din schimbări rapide ale
temperaturii trebuie să fi fost necunoscute, şi pentru motive
similare nu puteau fi ploi.
Relatarea
scripturală este în armonie cu aceasta, spunând că până
la potop n-a fost ploaie pe Pământ; că vegetaţia era udată
de un abur care se ridica din pământ — o umezeală, umiditate,
condiţii de seră (Gen. 2:5, 6). După potopul din ziua lui
Noe au urmat mari schimbări, însoţite de o mare scurtare a
duratei vieţii umane. Odată cu prăbuşirea vălului
de apă, condiţiile de seră au încetat; calea ecuatorială
a Soarelui a devenit mai fierbinte, în timp ce la poli schimbarea trebuie
să fi fost grozavă — o trecere aproape instantanee de la
temperatura de seră la frigul arctic.
În
regiunea arctică s-au găsit confirmări ale acestei schimbări
bruşte de temperatură: doi mastodonţi întregi au fost găsiţi
incluşi în gheaţă masivă, clară, care evident i-a
congelat repede. Tone de colţi de elefant s-au găsit în aceeaşi
Siberie îngheţată, prea neospitalier de friguroasă pentru
elefanţi, mastodonţi etc., în limitele istoriei. O antilopă
a fost găsită similar inclusă într-un bloc de gheaţă
uriaş în acea regiune arctică. Este clar demonstrat că a
fost surprinsă pe neaşteptate prin faptul că în stomacul
ei s-a găsit iarbă nedigerată, indicând că animalul o
mâncase numai cu câteva minute înainte de a muri prin îngheţ — şi într-un loc unde acum n-ar putea creşte iarbă.
Această
revărsare bruscă de apă — ruperea bruscă a învelişului
care menţinea căldura pământului şi a soarelui
uniformă — a produs marile întinderi de gheaţă şi
munţii de gheaţă din regiunea arctică, din care se
desprind în fiecare an sute de aisberguri şi plutesc spre sud, spre
ecuator. După câte putem noi judeca, acest proces a continuat timp
de secole, dar acum scade continuu. Aici vedem Era sau Perioada Glaciară
a geologilor, când aisberguri mari, duse de curenţi rapizi, au tăiat
((26)) crevase adânci peste tot în America de Nord, care se pot
urmări în dealuri; Nord-vestul Europei de asemenea poartă aceeaşi
mărturie în dealurile ei. Dar nu este aşa în Sud-estul Europei,
Armenia şi vecinătate — leagănul rasei noastre, unde a
fost construită corabia şi în apropierea căreia, pe
Muntele Ararat, aceasta s-a oprit în cele din urmă. Mărturia
Profesorului Wright şi a lui Sir J. W. Dawson, LLD (titlu onorific —
n. e.), membru al Societăţii Regale, este că în vecinătatea
Arabiei a avut loc o scufundare generală de pământ
şi apoi o ridicare. Mărturia ar părea să sugereze că
corabia a plutit într-o bulboană relativ liniştită,
separată de năvala generală a apelor. Acest lucru este
indicat prin depunerile aluviale extrem de groase despre care se spune că
sunt prezente în toată acea regiune. Evident că tot Pământul
a fost inundat de apele venite de la Polul Nord şi de la Polul Sud,
în timp ce leagănul rasei a fost supravegheat în mod special, întâi
prin depresiune, iar apoi, la timpul cuvenit, prin ridicarea lui. Asupra
acestui lucru să remarcăm cuvintele celebrului geolog, prof. G.
F. Wright, de la Colegiul Oberlin, Ohio, raportate în „The New York Journal”,
din 30 martie 1901, după cum urmează:
Potopul
se confirmă
„Profesorul
George Frederick Wright, un distins geolog de la Colegiul din Oberlin, s-a
întors din Europa. El a scris lucrarea „Gheaţa din America de
Nord” şi alte lucrări de geologie în care studiază
şi descrie perioada glaciară. El a fost într-o călătorie
ştiinţifică în jurul globului. Şi-a petrecut cea mai
mare parte din timp studiind formaţiunile şi semnele geologice
din Siberia, chiar dacă explorările lui l-au dus şi în
alte părţi ale Asiei şi Africii.
Principalul
obiectiv al prof. Wright a fost să răspundă, dacă este
posibil, la o întrebare de mult disputată printre geologi: şi
anume, dacă Siberia a fost vreodată acoperită de gheaţă,
ca America de Nord şi unele părţi din Europa, în timpul
perioadei glaciare.
Mulţi
geologi, inclusiv mulţi savanţi ruşi eminenţi, cred că
Siberia a fost acoperită de gheaţă.
Ca
rezultat al studiilor sale prezente, prof. Wright crede cu tărie că
în timpul îndepărtat când America de Nord a fost acoperită de
gheaţă, Siberia a fost acoperită de apă.
Iar
apa şi gheaţa au fost practic faze ale potopului biblic.
Să
citim mai întâi în Geneza o descriere a potopului mult prescurtată:
«Potopul a fost patruzeci de zile pe pământ.
((27))
Apele
au crescut şi au ridicat corabia şi ea s-a înălţat
deasupra pământului.
Apele
au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi
care sunt sub cerul întreg au fost acoperiţi.
Cu
cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor,
care au fost acoperiţi.
Tot
ce avea suflare de duh de viaţă în nările sale, tot ce era
pe pământul uscat a murit. . . . N-a rămas decât Noe şi
ce era cu el în corabie. Şi apele au fost mari pe pământ o sută
cincizeci de zile.» Gen. 7:17-24.
Acum
să auzim ce se citează că ar fi spus prof. Wright:
«N-am
găsit nici un semn de existenţă a fenomenelor glaciare la
sud de gradul 56. La nord de acesta n-am mers, dar din alte lucruri sunt
convins că teritoriul a fost acoperit de gheaţă, aşa
cum a fost al nostru, unde se găsesc acum semne de existenţă
a ei la sud până la New York.
Noi
n-am găsit semne ale unei scufundări extensive a acelei regiuni
întregi, ceea ce aruncă o lumină nouă asupra a tot ce este
aici.
La
Trepizonda, pe malul Mării Negre, s-a aflat dovada unei depresiuni de
şapte sute de picioare (cca 213 m). Aceasta s-a văzut din
depunerile de pietriş de pe dealuri.
În
centrul Turkestanului apele au ajuns la cea mai mare cotă, fiindcă
acolo s-au găsit aceste depuneri la peste două mii de picioare (cca
610 m) deasupra nivelului mării.
Sudul
Rusiei este acoperit de aceleaşi depuneri de pământ negru pe
care le-am găsit şi în Turkestan.
Mai
sunt şi alte dovezi că apele au acoperit această parte a
globului. Una dintre ele este prezenţa focilor în Lacul Baikal, în
Siberia, la o mie şase sute de picioare (cca 488 m) deasupra
nivelului mării. Focile pe care le găsim sunt din speciile
arctice şi sunt aceleaşi specii care se găsesc în Marea
Caspică.
De
aceea, singura teorie rămâne că ele au fost prinse acolo când
apele s-au retras. Cea mai frumoasă descoperire a fost poate cea din
oraşul Kiev, pe râul Nipru, unde s-au găsit unelte de piatră
la cincizeci şi trei de picioare (cca 16 m) sub depunerea de pământ
negru, ceea ce arată că apa a venit acolo după epoca omului.
Aceasta
ne permite, prin urmare, să determinăm vârsta acestei
depresiuni. Arată că după venirea omului acolo, la
Trepizonda a fost o depresiune de şapte sute cincizeci de picioare (cca
229 m), iar în sudul Turkestanului apele au avut o adâncime de peste două
mii de picioare (cca 610 m). Uneltele găsite au fost ca şi
acelea făcute în America de Nord înainte de perioada glaciară,
ceea ce dă bun temei de a crede că acolo s-a format depresiunea
când aici a avut loc avalanşa glaciară.
De
fapt, practic acesta a fost potopul»”.
((28))
Cunoscând
sfârşitul de la început, Iehova a programat în aşa fel
introducerea omului pe Pământ, încât ultimele inele să vină
pe Pământ într-un potop tocmai la timpul potrivit ca să
distrugă rasa coruptă din zilele lui Noe şi astfel să
introducă dispensaţia prezentă, cunoscută în
Scripturi ca „acest veac rău”. Îndepărtarea învelişului
de apă a adus nu numai anotimpurile schimbătoare, vara şi
iarna, şi a deschis calea pentru furtuni violente, ci a făcut
posibil şi curcubeul, care s-a văzut prima dată după
potop, pentru că înainte razele Soarelui n-au putut străbate
bolta de apă astfel încât să dea efectul de curcubeu. Gen.
9:12-17.
De
când s-au scris cele precedente, extragem din Scientific American
următoarea declaraţie succintă, de sub pana prof. Vail:
„Mamutul
Îngheţat"
Către
editorul de la Scientific American:
Am
citit cu mare interes în numărul d-voastră din 12 aprilie nota
despre descoperirea recentă făcută de către dr. Herz
în regiunea îngheţată a Siberiei Răsăritene, a
corpului unui mamut păstrat la rece. Aceasta, mi se pare mie, este
mai mult decât o «Piatră de la Rosetta» pe cărarea geologilor.
Ea oferă cea mai puternică mărturie în sprijinul pretenţiei
că toate epocile glaciare şi toate potopurile pe care le-a văzut
vreodată Pământul au fost cauzate de căderea progresivă
şi succesivă a vaporilor primari ai Pământului, care au rămas
în jurul planetei noastre cum rămân astăzi norii de vapori ai
planetelor Jupiter şi Saturn în jurul acestor corpuri.
Permiteţi-mi să
le sugerez confraţilor mei geologi că se poate ca rămăşiţe
ale vaporilor tereştri apoşi să se fi învârtit în jurul
Pământului, asemenea învelişului din jurul lui Jupiter, chiar
până în timpuri geologice foarte recente. Astfel de vapori trebuiau
să cadă în principal în ţinuturile polare, datorită
celei mai mici rezistenţe şi a celei mai mari atracţii,
şi desigur ca avalanşe masive de zăpadă teluro-cosmică.
Apoi, de asemenea, astfel de baldachin, sau acoperiş al lumii,
trebuie să fi temperat clima până la poli, permiţând păscutul
pentru mamuţi şi pentru alte animale de acelaşi fel din
lumea arctică — făcând un Pământ-seră sub un
acoperiş de seră. Dacă se admite astfel, noi nu putem pune
nici o limită magnitudinii şi eficienţei avalanşelor
acestui înveliş, de a pustii o lume cu viaţă exuberantă.
Se pare că mamutul doctorului Herz, ca şi multe altele găsite
îngropate în gheţar, cu hrana ((29)) nedigerată în
stomac, sunt dovezi că au fost prinse brusc de o cădere
zdrobitoare de zăpadă. Cazul acesta, cu iarba nemestecată
în gură, ne spune o poveste negreşită a morţii într-un
mormânt de gheaţă. Dacă se admite aceasta, avem ceea ce
putea fi o sursă atoteficientă de zăpezi glaciare
şi ne putem scăpa bucuroşi de nefilosofica alternativă
că Pământul s-a răcit pentru a-şi primi învelitoarea
de zăpadă, în timp ce, după cum văd eu, el şi-a
primit zăpada şi apoi s-a răcit.
În timpul vârstei
eruptive oceanele s-au ridicat în cer, împreună cu o rezervă
nemăsurată de minerale şi de sublimate metalice, şi
dacă suntem de acord că aceşti vapori s-au format într-un
sistem inelar şi s-au întors de-a lungul veacurilor în episoade
mari, unele din ele rămânând până în epoca omului, atunci
putem explica multe lucruri care astăzi sunt tainice şi
complicate.
Eu am publicat unele
din aceste gânduri sub formă de broşură încă din
1874, şi cu speranţa că gânditorii acestui secol al douăzecilea
le vor cerceta, menţionez din nou «teoria baldachinului».
Isaac
N. Vail”
Săptămâna
de creare
Având în minte această
vedere generală asupra creării, să ne întoarcem acum la
relatarea din Geneza şi să ne străduim să armonizăm
aceste presupuneri cu declaraţiile ei. Întâi de toate observăm
că Săptămâna de Creare este împărţită în
patru părţi: (1) Două zile sau epoci (după calculul
nostru 2 x 7.000 = 14.000 ani), au fost dedicate pregătirii Pământului
pentru viaţa animală. (2) Următoarele două zile sau
epoci (după calculul nostru încă 2 x 7.000 = 14.000 ani) au
fost dedicate producerii vegetaţiei şi a celor mai simple forme
de viaţă — scoici etc. — şi aşezării calcarului,
cărbunelui şi a altor minerale. (3) Următoarele două
epoci-zile (după calculul nostru 2 x 7.000 = 14.000 ani) au produs
creaturi vii care se mişcă — în mare şi pe uscat —
vegetaţia etc. progresând încă şi toate pregătindu-se
pentru introducerea omului, chipul pământesc al Creatorului său,
„încununat cu slavă şi cu cinste”, pentru a fi regele Pământului.
(4) Crearea omului, lucrarea finală, a venit la încheierea zilei sau
epocii a şasea şi începutul celei de-a şaptea: după
cum este scris — „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit
lucrarea pe care o făcuse; şi . . . S-a odihnit”.
((30))
Două
mărturii sincere
Profesorul Silliman declară:
„Fiecare aspect mare
al structurii planetei corespunde cu ordinea evenimentelor relatate în
istoria sacră. . . . Această istorie (Biblia) furnizează o
mărturie importantă atât pentru filosofie cât şi pentru
religie; şi noi găsim chiar în planetă dovezi că
relatarea (biblică) este adevărată.”
Referindu-se la
relatarea creării din Geneza, prof. Dana spune:
„În această
succesiune noi observăm nu doar o ordine a evenimentelor, cum este
cea dedusă de ştiinţă, ci există un sistem în
acest aranjament şi o profeţie care ajunge departe în viitor,
la care filosofia n-ar fi putut ajunge, oricât ar fi aceasta de pregătită.”
El adaugă:
„Nici o minte umană
n-a fost martoră la evenimente; şi nici o astfel de minte din vârsta
timpurie a lumii, dacă n-ar fi înzestrată cu inteligenţă
supraomenească, n-ar fi putut întocmi un astfel de plan, sau
n-ar fi plasat crearea Soarelui, sursa de lumină pentru Pământ,
atât de mult după crearea luminii, tocmai în ziua a patra, şi
ceea ce este la fel de unic, între crearea plantelor şi
animalelor, când era atât de important pentru ambele; şi nimeni n-ar
fi putut ajunge în adâncimile filosofiei expuse în întregul plan.”
Prima
epocă-zi de creare
„Şi Duhul lui
Dumnezeu Se mişca peste întinderea apelor. Şi Dumnezeu a zis:
«Să fie lumină!» Şi a fost lumină.”
Natura luminii şi
cauza ei fizică sunt încă numai imperfect înţelese — la
întrebarea, „Ce este lumina?” încă nu s-a găsit soluţie
satisfăcătoare. Noi ştim totuşi că ea este o primă
necesitate pretutindeni în natură şi nu suntem surprinşi
s-o găsim prima în ordinea divină când a sosit timpul ca
energia divină să lucreze pe Pământul pustiu şi gol
ca să-l pregătească pentru om. Natura energiei divine
reprezentată prin „mişcare” ar părea să fie o
vitalizare, posibil energii electrice şi lumini asemenea aurorei
boreale, sau luminilor nordice. Sau poate energia a făcut să
cadă unele dintre inelele grele de materie apoasă şi
minerală şi astfel s-au putut distinge lumina şi întunericul,
ziua şi noaptea, deşi nici stelele, nici luna, nici soarele nu
se puteau discerne nici în cel mai mic ((31)) grad prin inelele
grele sau prin benzile care încă mai încercuiau Pământul.
„A fost seară
şi a fost dimineaţă: ziua întâi.” Cum este cu zilele
solare evreieşti, aşa este şi cu aceste epoci-zile, întâi
a venit seara, îndeplinind treptat scopul divin spre completarea lui, când
o altă zi de şapte mii de ani, destinată unei alte lucrări,
a început întunecos şi a progresat spre perfecţiune. Această
perioadă sau „zi” este numită ştiinţific, Perioada
Azoică sau fără viaţă.
A
doua epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu
a zis: «Să fie o întindere (firmament, atmosferă) între ape
şi ea să despartă apele de ape.» Şi Dumnezeu a făcut
întinderea şi a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii
de apele care sunt deasupra întinderii. . . . Dumnezeu a numit întinderea
(firmamentul sau atmosfera) cer.”
Această a doua
epocă-zi de şapte mii de ani a fost în întregime dedicată
producerii unei atmosfere. Probabil că aceasta s-a produs într-un
mod perfect natural, aşa cum sunt cele mai multe dintre lucrările
minunate ale lui Dumnezeu, cu toate acestea după planul,
sistematizarea şi prin crearea Sa. Căderea „inelului” de apă
şi minerale care a permis luminii să pătrundă până
la Pământ în timpul primei epoci-zi, ajungând pe Pământul încă
fierbinte şi pe apele de la suprafaţă clocotind şi
aburind, a produs diferite gaze care, ridicându-se, au format o pernă,
sau un firmament ori atmosferă în jurul pământului şi au
tins să menţină apele rămase ale „inelelor”
departe de Pământ. Această zi, după cum arată
Scripturile, ar aparţine de asemenea Perioadei Azoice sau fără
viaţă; dar geologii obiectează la aceasta, pretinzând că
rocile proprii acestui timp prezintă urme de viermi şi cantităţi
imense de scoici minuscule, ale căror rămăşiţe
sunt evidenţiate în marile straturi de calcar. Pe aceasta ei o
numesc Epoca Paleozoică sau a vieţii primare — Perioada
Siluriană. Aceasta nu este în contradicţie cu relatarea Bibliei,
care numai ignoră aceste forme inferioare de viaţă.
((32))
O seară şi o
dimineaţă — ziua a doua — s-a sfârşit cu realizarea
deplină a intenţiei divine în legătură cu ea;
separarea norilor şi vaporilor etc., de suprafaţa apelor prin
atmosferă.
A
treia epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu
a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul
cerului şi să se arate uscatul!» Şi aşa a fost.
Şi Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar îngrămădirea
de ape a numit-o mări. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul
acesta era bun. Şi Dumnezeu a zis: «Pământul să producă
vegetaţie, plante cu sămânţă, pomi roditori care să
facă rod după specia lor şi care să aibă în ei sămânţa
lor pe pământ.» Şi aşa a fost.”
Geologia confirmă
pe deplin această relatare. Ea ne arată că pe măsură
ce scoarţa Pământului s-a răcit, greutatea apelor a făcut
ca ea să se încreţească şi să se curbeze — unele părţi lăsându-se au devenit adâncimile mărilor,
alte părţi fiind forţate să se ridice au constituit
lanţurile muntoase — nu deodată, ci treptat, un lanţ după
altul. Nu trebuie să presupunem că toate aceste schimbări
au avut loc chiar în cei şapte mii de ani ai celei de-a treia epocă-zi,
ci, mai degrabă, că aceasta a fost numai martoră a începutului
lucrării necesare ca pregătire pentru vegetaţie; căci
evident geologia este corectă când presupune că unele schimbări
mari de natura aceasta sunt de dată relativ recentă. Chiar în
cadrul unui secol am avut mici exemple în privinţa acestei puteri:
şi să nu fim surprinşi dacă următorii câţiva
ani ne vor da şi alte paroxisme naturale, căci ne aflăm într-o
altă perioadă de tranziţie — deschiderea Veacului Milenar,
pentru care se cer condiţii schimbate.
Când apele s-au scurs
în mări, a început să răsară vegetaţia — fiecare după clasa sau specia ei, având sămânţa în ea însăşi
pentru a-şi reproduce numai propria specie. Această
chestiune este atât de fixată prin legile Creatorului, încât deşi
horticultura poate face, şi face mult pentru a produce varietate în
perfecţiune, totuşi ea nu poate schimba specia.
Diferitele familii de vegetale nu se vor uni şi combina după cum
nu se vor uni şi combina nici diferitele familii de animale. Faptul
acesta arată că există un plan — şi nu un simplu
Creator, ci un Creator inteligent.
((33))
Geologia este de acord
că vegetaţia a precedat formele mai înalte de viaţă
animală. Ea este de acord, de asemenea, că în această
perioadă timpurie vegetaţia a fost extrem de abundentă — că
atunci muşchii, ferigile şi viţa au crescut cu mult mai
mari şi mai repede decât acum, fiindcă atmosfera era extrem de
plină de gaze carbonice şi azotoase — atât de plină încât
animalele care respiră n-ar fi putut prospera. Plantele, care acum
cresc doar câţiva ţoli sau picioare înălţime chiar
şi la ecuator, atunci ajungeau la dimensiuni de patruzeci până
la optzeci de picioare (12 -24 m), şi uneori două sau trei
picioare diametru (61-91 cm), după cum este demonstrat prin fosile.
În condiţiile care au existat atunci, creşterea lor nu numai că
era imensă, dar trebuie să fi fost şi foarte rapidă.
În această
perioadă, după cum pretind geologii, s-au format straturile
noastre de cărbuni: plantele şi muşchii, având mare
afinitate pentru acidul carbonic gazos, au înmagazinat în ele carbonul,
formând cărbunele, pregătind astfel depozitele actuale de cărbune
în timp ce au purificat atmosfera pentru viaţa animală din
epocile-zile de mai târziu. Aceste turbării şi straturi de muşchi
au fost la rândul lor acoperite de nisip, argilă etc., inundate prin
ridicări şi depresiuni ale suprafeţei Pământului,
prin valurile uriaşe provocate de cutremure sau erupţii
vulcanice şi prin căderea altor „inele” de apă de
deasupra firmamentului. Practic acelaşi procedeu trebuie să se
fi repetat adesea, deoarece găsim straturi de cărbune unul peste
altul, separate prin diferite straturi de argilă, nisip, calcar etc.
Dimineaţă
şi seară, a treia epocă-zi de şapte mii de ani şi-a
îndeplinit partea ei în pregătirea lumii, conform scopului divin.
În geologie aceasta este numită Era Carboniferă, datorită
zăcămintelor ei de cărbune, petrol etc.
A
patra epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu
a zis: «Să fie nişte luminători în întinderea cerului (atmosferă),
ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne
care să arate anotimpurile, zilele şi anii; şi să
slujească de luminători în întinderea cerului (atmosferă),
ca să dea lumină pe pământ.» Şi aşa a fost.
Dumnezeu a făcut (sau a făcut să strălucească —
un verb diferit, care nu înseamnă a creat) cei doi mari luminători,
luminătorul cel mare ca ((34))
să stăpânească ziua (să indice timpul din zi)
şi luminătorul cel mic ca să stăpânească noaptea;
a făcut şi stelele.”
Realizările unei
epoci-zi au fost continuate în următoarea, şi suntem îndreptăţiţi
să presupunem că lumina din prima zi a devenit tot mai distinctă
în următoarele două zile, pe măsură ce din apele de
deasupra firmamentului au căzut inelele unul după altul în
apele de jos, până când în a patra epocă-zi s-au putut vedea
Soarele, Luna şi stelele; nu atât de clar cum se pot vedea acuma într-o
zi senină, până după potopul din ziua lui Noe — când a căzut
ultimul dintre „inele”, dar putându-se totuşi discerne clar prin
vălul translucid de ape — ca şi acum într-o zi sau noapte ceţoasă.
Soarele, Luna şi stelele străluceau de mult pe partea exterioară
a învelişului Pământului, dar acum venise timpul ca aceste
lumini să fie lăsate să se vadă pe firmament; pentru
ca zilele — marcate înainte printr-o lumină slabă, cenuşie,
aşa cum vedem în dimineţile ploioase când Soarele, Luna şi
stelele nu se pot vedea de nori — să fie mai clare, aşa încât
luminătorul zilei prin cursul lui să poată marca timpul
pentru om şi pentru animal când acestea vor fi create, şi între
timp să înceapă oxigenarea aerului, pregătindu-l astfel
pentru animalele care respiră. Mai târziu, în aceeaşi zi de
şapte mii de ani, au apărut şi Luna şi stelele — ca să
influenţeze mareele şi să fie gata să marcheze timpul
noaptea pentru necesitatea omului.
Nu trebuie să
presupunem că evoluţia vieţii plantelor a încetat în
timpul zilei a patra, ci mai degrabă că a progresat — influenţa
crescută a Soarelui şi a Lunii servind la naşterea altor
varietăţi de iarbă, arbuşti şi copaci. Şi
geologia arată progrese în această perioadă — insecte,
melci, crabi etc. Oase şi solzi de peşte se găsesc şi
în filoanele de cărbune, dar aceasta nu deranjează ordinea,
deoarece formarea zăcămintelor de cărbune evident a
continuat şi după ziua a treia — intrând astfel în Perioada
Reptiliană. Această „zi” corespunde cel mai mult cu ceea ce
geologia denumeşte Perioada „Triasică”. Seară
şi dimineaţă — a patra zi de şapte mii de ani, sau
28.000 de ani de la începutul acestei lucrări — s-au sfârşit,
dovedind mare progres în pregătirea Pământului pentru om.
((35))
A
cincea epocă-zi de creare
„Şi Dumnezeu
a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare şi să
zboare păsări deasupra pământului, pe întinderea cerului.»
Şi Dumnezeu a creat animalele cele mari şi toate vieţuitoarele
care se mişcă şi de care mişună apele, după SPECIILE
lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după SPECIA
ei. Dumnezeu a văzut că erau bune.”
Cum mişunau
oceanele calde de pe pământ de creaturi vii, de la moluşte la
balene, se poate judeca după abundenţa vieţii în prezent
în mările calde ale Sudului. Reptilele, trăind parte în apă
parte pe uscat (amfibii), aparţin de asemenea acestei perioade, în
timpul căreia continentele şi insulele prezente s-au ridicat
treptat şi s-au scufundat iarăşi, o dată inundate de căderea
unor inele mai mari sau mai mici, iar altă dată spălate de
valurile de flux. Nu este de mirare că pe munţii cei mai înalţi
se găsesc urme de scoici etc. Şi nu este de mirare că
straturile imense de calcar din toate părţile lumii sunt numite
„cimitire de scoici”, fiindcă sunt formate aproape exclusiv din
conglomerate de scoici. Ce mişunare trebuie să fi fost când au
luat fiinţă acele indescriptibile trilioane de fiinţe mici,
care, murind, şi-au lăsat unele după altele micuţele
lor scoici! Citim că — Dumnezeu le-a binecuvântat înmulţirea.
Da, chiar şi o existenţă aşa inferioară şi
scurtă este o favoare, o binecuvântare.
Să nu ne luptăm
pentru mai mult decât cere relatarea Scripturii. Biblia nu susţine că
Dumnezeu a creat separat şi individual numărul vast al felurilor
de peşti şi reptile, ci numai că influenţa sau
spiritul divin s-a mişcat şi prin intenţie divină marea
şi-a produs creaturile de diferite feluri. Nu se spune despre
procese — se poate ca o specie, sub condiţii diferite, să se fi
dezvoltat din alta, sau din acceaşi protoplasmă originară
sub diferite condiţii să se fi dezvoltat diferite ordine de vieţuitoare.
Nimeni nu ştie şi este neînţelept să fim dogmatici.
Nu ne revine nouă să contestăm că însăşi
protoplasma din mâlul paleozoic putea veni în existenţă prin
acţiunea chimică a apelor bogat mineralizate din acele mări.
Ceea ce pretindem noi este că toate s-au întâmplat ca rezultat al
intenţiei şi aranjamentului divin, şi, prin urmare, ((36))
au fost creaţii divine, indiferent care au fost canalele şi
mijloacele. Şi noi pretindem că acest lucru este arătat atât
prin faptele naturii cât şi prin cuvintele din Geneza; că
oricum au fost produse vieţuitoarele din mări, ele au fost aduse
la o stare în care fiecare îşi are propria sa specie — unde linia
de demarcaţie între specii nu poate fi trecută. Aceasta este
lucrarea lui Dumnezeu, indiferent de mijloacele prin care s-a făcut.
Această zi sau
epocă corespunde foarte bine cu epoca Reptiliană, cum o numesc
oamenii de ştiinţă. Seară şi dimineaţă —
ziua a cincea — 35.000 de ani de la începutul lucrării de
aranjare a Pământului ca locuinţă şi împărăţie
a omului.
A
şasea epocă-zi de creare
„Şi Dumnezeu
a zis: «Să dea pământul vieţuitoare după specia lor,
vite, reptile şi animale sălbatice ale pământului, după
specia lor.» Şi aşa a fost. Şi Dumnezeu a făcut
animalele sălbatice ale pământului după specia lor, vitele
după specia lor şi toate reptilele pământului după
specia lor. Dumnezeu a văzut că erau bune.”
În timpul acesta
lucrurile pe Pământ deveneau mai stabile; scoarţa era mai groasă
datorită sutelor de picioare de nisip, argilă, scoici şi cărbune,
precum şi a diferitelor minerale adunate, unele din fărâmiţarea
stâncilor aruncate prin cutremure de pământ, altele din „inelele”
care odată încercuiseră Pământul, iar altele din
depozitele de animale şi vegetale; în afară de aceasta, Pământul
însuşi trebuie să se fi răcit considerabil în aceşti
35.000 de ani. Suficient din suprafaţa Pământului era acum
deasupra mării şi bine drenată prin lanţuri muntoase
şi văi ca să fie gata pentru animalele inferioare, care
sunt aici împărţite în trei categorii: (1) reptilele de pe pământ,
vieţuitoarele cu sânge rece, vieţuitoarele care respiră —
şopârle, şerpi etc.; (2) fiarele de pe pământ sau
animalele sălbatice, spre deosebire de animalele domestice, în mod
deosebit potrivite a fi tovarăşi ai omului şi la care aici
se referă ca (3) vite. În timpul acesta aerul de asemenea era
purificat de elementele nepotrivite pentru respiraţia animalelor,
absorbite de vegetaţia luxuriantă din perioada carboniferă,
tot aşa cum excesul de ((37)) hidraţi de carbon fusese
absorbit din oceane de către scoicile minuscule, ca pregătire
pentru mulţimea vieţuitoarelor marine care respiră.
Aici, din nou, nu
trebuie să ne certăm fără rost cu evoluţioniştii.
Vom admite că Dumnezeu, dacă ar fi dorit, ar fi putut aduce în
existenţă toate speciile de viaţă animală printr-o
dezvoltare a uneia din cealaltă, sau ar fi putut dezvolta fiecare
specie separat din protozoarul mâlului originar. Nu ştim ce metodă
a adoptat, fiindcă nu este descoperit nici în Biblie, nici în roci.
Este însă clar revelat că indiferent de modul în care Dumnezeu
a ales să facă, El a fixat speciile animale, fiecare „după
specia ei”, în astfel de manieră încât ele nu se schimbă;
în astfel de manieră încât ingeniozitatea minţii omeneşti
n-a reuşit să le ajute să se schimbe. Aici este pecetea
Creatorului inteligent pe lucrarea mâinilor Sale; căci, dacă
„Natura” sau „forţa oarbă” ar fi fost creatorul, noi am
vedea-o încă trudindu-se orbeşte, uneori evoluând iar alteori
regresând; n-am vedea o astfel de fixitate a speciilor cum vedem peste
tot în jurul nostru în natură.
Putem presupune în mod
raţional că Dumnezeu l-a creat pe om tocmai la sfârşitul
celei de-a şasea epoci-zi; fiindcă crearea lui a fost ultima
şi este declarat în mod clar că Dumnezeu Şi-a sfârşit
lucrarea creatoare, nu în ziua a şasea, ci „în ziua a şaptea”
— separarea omului în două persoane, două sexe, fiind evident
actul final.
„Şi Dumnezeu
a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea
Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării,
peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul
şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.»
Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după
chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex masculin şi de sex feminin.
Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Fiţi roditori,
înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l;
şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările
cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.»”
Având în vedere
remarcile noastre anterioare, că limbajul Scripturilor nu interzice
posibilitatea ca plantele, vieţuitoarele care trăiesc în apă
şi pe uscat să se fi dezvoltat sau să fi evoluat mai mult
sau mai puţin în diferitele lor specii, este bine să ((38))
remarcăm marea diferenţă de limbaj folosit atunci când se
referă la crearea omului. Aceasta din urmă este o declaraţie
specifică despre exercitarea directă a puterii creatoare divine,
pe când cealaltă nu este, ci mai degrabă implică o
dezvoltare:
„Şi pământul a produs
vegetaţie” etc.
„Să mişune apele de
vieţuitoare” etc.
„Să dea pământul vieţuitoare
după specia lor, vite” etc.
Sunt două relatări
despre creare — cea pe care tocmai am analizat-o, care tratează
problema pe scurt şi în ordinea epocilor, iar cealaltă care
urmează acesteia, în Geneza 2:4-25. Cu alte cuvinte, împărţirea
capitolelor s-a făcut greşit — cele două relatări ar
trebui să constituie fiecare un capitol. A doua este un comentariu al
celei dintâi, care explică detalii. „Aceasta este geneza” sau
dezvoltarea cerurilor şi pământului şi a creaturilor lor,
începând din vremea când nu era nici o plantă sau fir de iarbă.
Prima relatare şi cea principală foloseşte cuvântul „Dumnezeu”
când vorbeşte despre Creatorul, iar a doua relatare sau cea în care
se comentează arată că Iehova Dumnezeu a fost Cel care a făcut
toată lucrarea — „în ziua” când El a făcut cerurile
şi Pământul — cuprinzând întregul ca o epocă-zi mai
mare, incluzând lucrarea celor şase deja enumerate.
Cuvântul Dumnezeu din
capitolul întâi vine din cuvântul ebraic comun elohim, un cuvânt
la plural care ar putea fi tradus dumnezei şi care, după
cum am văzut deja, înseamnă „puternici”*. „Singurul
Conceput” al Tatălui a fost desigur agentul Său activ în
această lucrare creatoare, iar în executarea detaliilor El poate să
fi avut asociaţi o oştire de îngeri, la care s-ar aplica cuvântul
elohim şi aici ca şi în altă parte în Scripturi**.
Este potrivit prin urmare ca a doua relatare, sau comentariul, să ne
atragă atenţia asupra faptului că Iehova, Tatăl
tuturor, a fost Creatorul, indiferent cine au fost folosiţi ca
reprezentanţii şi instrumentele Sale onorate. Aici pot ((39))
fi foarte bine luate în considerare amănuntele adăugate în cea
de-a doua relatare în privinţa creării omului. Ea spune:
„Şi Domnul
Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a
suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un
suflet viu.”
———————
*Vezi Vol. V, pag. 72, 73
**Ibidem
———————
Dumnezeu a fost slăvit
în toate lucrările Sale anterioare şi în fiecare creatură,
oricât de neînsemnată, chiar dacă nici una dintre ele n-ar
putea să-I aducă mulţumiri sau să-L aprecieze, sau
chiar să-L cunoască în mod cuvenit. Scopul divin prevăzuse
toate acestea de la început şi făcea pregătiri pentru om,
care era intenţionat să fie capodopera creaţiei pământeşti
sau animale. Despre om nu se spune ca despre vieţuitoarele mării:
„Să mişune apele”, nici ca despre animalele inferioare de pe
Pământ: „Să producă pământul”, ci, dimpotrivă,
este relatat că el a fost o creaţie specială a Creatorului,
„creat după chipul Său”. Nu are importanţă dacă
trebuie să se înţeleagă în chipul elohimilor sau
în chipul lui Iehova, căci n-au fost oare elohimii „fii ai
lui Dumnezeu” şi în asemănarea Sa în privinţa puterii
de raţiune şi a inteligenţei morale?
Nu trebuie să înţelegem
că acest „chip” se referă la forma fizică, ci
mai degrabă un chip moral şi intelectual al marelui Spirit,
modelat potrivit condiţiilor şi naturii sale pământeşti.
Şi în ceea ce priveşte „asemănarea”, fără îndoială
ea se referă la stăpânirea omului — el trebuia să fie
rege al Pământului şi al nenumăratelor creaturi de pe el,
după cum Dumnezeu este Regele întregului univers. Aici este câmpul
de luptă între Cuvântul lui Dumnezeu şi aşa-zisa ştiinţă
modernă, în faţa căreia se închină toată lumea,
în special cei învăţaţi — inclusiv liderii gândirii din
toate seminariile teologice şi slujitorii tuturor amvoanelor
proeminente — adorând pe dumnezeul ştiinţei numit „evoluţie”.
Cele două teorii sunt în mod egal puse în joc: dacă teoria
evoluţiei este adevărată, Biblia este falsă de la
Geneza la Apocalipsa. Dacă Biblia este adevărată, cum susţinem
noi, teoria evoluţiei este cu totul falsă în toate deducţiile
privitoare la om.
((40))
Nu numai relatarea din
Geneza despre crearea omului după chipul divin trebuie să
determine această problemă, oricât de puternice sunt declaraţiile
Cuvântului, ci toată teoria Bibliei sprijină relatarea Genezei
şi rezistă sau cade împreună cu ea. Deoarece, dacă
omul era creat altfel decât curat, perfect şi bine înzestrat mintal,
el nu putea fi pe drept numit un „chip al” lui Dumnezeu; nici
Creatorul lui nu putea să-l fi pus la încercare în Eden
pentru a vedea dacă era potrivit pentru viaţă veşnică;
nici neascultarea lui în aceea că a mâncat din fructul oprit nu
putea fi socotită păcat şi nu putea fi, cum a fost,
pedepsită cu sentinţa morţii; nici nu era necesar să-l
fi răscumpărat de sub acea condamnare.
Mai mult, despre „omul
Isus Hristos” se spune că a fost „antilutron”, preţul
de răscumpărare (sau preţul corespunzător) pentru
vina primului om, şi ca atare El trebuie să fie considerat un
model sau o ilustraţie a ceea ce a fost primul om înainte de a păcătui
şi a trece sub condamnarea divină cu moartea.
Noi ştim, de
asemenea, că astăzi, ca şi în trecut, există mulţi
oameni naturali nobili, pe care Dumnezeu îi declară pe toţi păcătoşi,
şi, ca atare, nu pot fi recunoscuţi de Iehova decât dacă
în căinţă se apropie de El prin meritul sacrificiului lui
Cristos şi-I obţin iertarea. Poziţia tuturor celor care
astfel vin la Dumnezeu se spune că este numai prin harul Său,
sub haina dreptăţii lui Cristos. Şi rezultatul, suntem
informaţi, trebuie să fie o înviere sau o restabilire
la perfecţiune înainte ca vreunul să poată fi personal
şi în întregime satisfăcător pentru Creatorul. Şi
totuşi, acelaşi Creator a avut comunicare intimă cu Adam înainte
de încălcarea sa şi l-a numit fiul Său, şi a declarat
că Adam şi noi, copiii lui, am devenit „copii ai mâniei”
şi am trecut sub condamnare din cauza păcatului, ceea ce Adam
n-a avut când a fost creat „fiu al lui Dumnezeu”. Luca 3:38.
După cât este de
sigur că „toţi sfinţii profeţi de la începutul
lumii” au spus că Mileniul viitor este „timpurile restabilirii
tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit”, tot atât este de
sigur că teoria evoluţiei este în antagonism violent cu ceea ((41))
ce a spus Dumnezeu prin toţi profeţii. Deoarece, dacă
teoria evoluţiei ar fi corectă, restabilirea, departe de a fi o
binecuvântare, ar fi o crimă împotriva rasei. Dacă printr-o
forţă oarbă sau prin alte procese evolutive, omul s-a căţărat
prin străduinţe anevoiase şi eforturi trudnice de la
protoplasmă la stridie, de la stridie la peşte, de la peşte
la reptilă, de la reptilă la maimuţă, de la maimuţă
la omul inferior şi de la omul inferior la ceea ce suntem noi — atunci ar fi o lezare îngrozitoare pentru omenire, ca Dumnezeu s-o restabilească
la ceea ce a fost Adam, sau să forţeze restabilirea şi
mai departe — înapoi la protoplasmă. Nu există cale de mijloc
în această problemă; şi cu cât poporul lui Dumnezeu va
decide mai repede să fie în acord cu Cuvântul Său, cu atât va
fi mai bine pentru el şi cu atât va fi mai sigur că nu va cădea
în vreuna din teoriile ce neagă răscumpărarea şi susţin
evoluţia, care acum plutesc şi caută să înşele
dacă ar fi posibil chiar şi pe cei aleşi. Să fie
Dumnezeu adevărat, chiar dacă i-ar dovedi pe toţi evoluţioniştii
mincinoşi. Rom. 3:4.
Nu putem intra aici în
detaliile creării lui Adam, să discutăm despre organismul
sau corpul lui, despre spiritul sau suflarea lui de viaţă,
şi cum acestea unite l-au constituit într-o fiinţă vie sau
un suflet. Acest lucru a fost deja prezentat în alt context*.
———————
*Vol. V, cap. 12
———————
Evident, rodnicia lor
în urmaşi n-a fost în nici un mod legată de încălcare,
după cum au presupus unii, ci a fost parte a binecuvântării
divine. Singura legătură a căderii şi a blestemului
sau pedepsei în această privinţă a fost, după cum s-a
spus, cu mărirea însărcinării şi suferinţei
mamei, corespunzător cu truda şi sudoarea feţei bărbatului.
Acestea au apăsat cu atât mai greu cu cât omenirea a ajuns mai
degenerată şi mai slabă, mintal şi fizic. Obiectivul
rodniciei va fi fost atins când un număr suficient de urmaşi se
vor fi născut pentru ca în final să umple (nu să
reumple) Pământul. Este adevărat, s-au născut deja un număr
imens — probabil cincizeci de mii de milioane — şi acum dorm în
marea închisoare a morţii; dar aceştia nu ((42)) sunt
deloc prea mulţi, deoarece suprafaţa din prezent a uscatului,
dacă s-ar pregăti toată pentru om, aşa cum va fi în
cele din urmă, ar susţine de două sau de trei ori pe atâţia
— fără a lua în considerare posibilitatea ridicării
şi a altor continente din adâncurile mărilor, aşa cum au
fost ridicate în trecut cele prezente.
Oamenii de ştiinţă
cu mintea înclinată spre scepticism au căutat de mult să
dovedească faptul că omul a fost pe Pământ cu mult înainte
de perioada arătată în Geneza, şi fiecare os găsit în
straturile inferioare de argilă sau pietriş este cercetat cu
atenţie pentru a face din omul de ştiinţă o
celebritate mondială, ca omul care a dezminţit Cuvântul lui
Dumnezeu. Noi ne-am referit deja la netemeinicia unor astfel de dovezi*,
cum ar fi găsirea vârfurilor de săgeţi în pietrişul
dintr-o perioadă timpurie. În unele cazuri cel puţin, acestea
s-au dovedit a fi lucrarea indienilor moderni, care le-au fasonat aproape
de locul unde au găsit cremene potrivită**.
———————
*Nu suntem în necunoştinţă
de teoria despre un om preadamic şi despre încercările de a
explica astfel diferitele rase ale familiei umane. Dar noi stăm lângă
Biblie ca revelaţia lui Dumnezeu şi de aceea superioară
tuturor presupunerilor omeneşti. Ea vorbeşte în termeni siguri
despre solidaritatea familiei umane, zicând: „El a făcut fiecare
neam de oameni dintr-un singur sânge” (Fapt. 17:26). Şi
apoi, că Adam a fost „omul dintâi” (1 Cor. 15:45, 47).
Iar istoria potopului este foarte explicită în privinţa
faptului că numai opt fiinţe umane au fost salvate în corabie
şi toţi au fost copiii lui Noe — descendenţi din Adam.
Varietatea tipurilor sau raselor umane trebuie să fie pusă pe
seama climei, obiceiurilor, hranei etc., şi în special pe seama izolării
oamenilor unii de alţii în diferite părţi, prin care
particularităţile s-au fixat. Acest lucru este demonstrat prin
faptul că europenii care trăiesc timp îndelungat printre cei
din India sau China capătă o măsură de asemănare
cu vecinii lor, în timp ce copiii lor, născuţi în acele
ţări, capătă o asemănare mai mare la tegumente
şi la trăsături — fiind afectaţi fără îndoială
de mediul în care trăieşte mama în timpul perioadei de sarcină.
O ilustrare a unei astfel de asimilări este dată de chinezii
unui district care s-au identificat cu israeliţii împrăştiaţi
de strâmtorarea de la încheierea Veacului Iudeu — prin anul 70 d. Cr.
Aceşti evrei au devenit atât de complet chinezi, încât nu se mai
pot distinge ca evrei — neamul cel mai rezistent.
———————
**Vol. II, pag. 34, 35
———————
((43))
La o adunare de la Victoria
Philosophical Institute, nu cu mult timp în urmă, s-a declarat că
„a fost întreprinsă de către profesorul Stokes, membru al
Societăţii Regale, Sir J. R. Bennett, vice-preşedinte al
Societăţii Regale, profesorul Beale, membru al Societăţii
Regale, şi de către alţii, o analiză atentă
asupra diferitelor teorii despre evoluţie, şi s-a raportat că
până acum nu s-a dat nici o dovadă ştiinţifică
în sprijinul teoriei că omul s-a dezvoltat dintr-un ordin inferior
de animale; iar profesorul Virchow a declarat că în dezvoltarea
omului este o absenţă completă a oricărui tip de
fosile de un stadiu inferior şi că orice progres clar în
domeniul antropologiei preistorice ne-a îndepărtat de fapt de la
dovezile unei astfel de legături — adică, de la o legătură
cu restul regnului animal. Cu aceasta a fost de acord şi profesorul
Barraude, marele paleontolog, declarând că în nici una din
investigaţiile sale n-a găsit nici o specie fosilă care să
se fi dezvoltat din alta. De fapt, s-ar părea că nici un om de
ştiinţă n-a descoperit încă o verigă de legătură
între om şi maimuţă, între peşte şi broască,
între animalele vertebrate şi nevertebrate; mai mult, n-a existat
nici o dovadă la vreo specie, fosile sau altele, care să-şi
fi pierdut caracteristicile specifice pentru a dobândi unele noi aparţinând
altei specii; de exemplu, oricât ar fi de asemănător câinele
cu lupul, nu este nici o verigă de legătură între ei,
şi printre speciile dispărute cazul este acelaşi; nu este
nici o trecere treptată de la una la alta. Şi mai mult, primele
animale care au existat pe pământ n-ar trebui în nici un caz să
fie considerate inferioare sau degradate”.
Cităm pe scurt din
Sir J. W. Dawson, LLD (titlu onorific — n. e.), membru al Societăţii
Regale, dintr-un rezumat privind descoperirile sale recente referitoare la
„Locul de întâlnire al geologiei cu istoria”. El spune:
„Noi n-am găsit
nici un inel de derivare care să lege pe om de animalele inferioare
ce l-au precedat. Acesta ne apare ca un nou punct de plecare în creaţie,
fără nici o legătură directă cu viaţa
instinctivă a animalelor inferioare. Oamenii cei mai timpurii nu sunt
mai puţin oameni decât descendenţii lor, şi în măsura
mijloacelor lor erau inventatori, inovatori şi introducători ai
unor noi moduri de viaţă, întocmai ca şi ei. Noi n-am fost
încă în stare să urmărim pe om înapoi până la vârsta
nevinovată de ((44)) aur (a paradisului). Aşa cum îl găsim
în peşteri şi pietriş, el este deja decăzut, în
dezarmonie cu mediul lui de viaţă şi vrăjmaş al
semenilor săi, născocind împotriva lor instrumente de
distrugere mai funeste decât cele furnizate de natură fiarelor sălbatice
carnivore. . . . Omul, în privinţa corpului său, este în chip
mărturisit un animal, din pământ, pământesc. El este de
asemenea un membru al sferei vertebratelor şi al clasei mamifere;
dar în această clasă el constituie nu numai o specie şi un
gen direct, ci chiar şi o familie sau un ordin distinct. Cu alte
cuvinte, el este singura specie din genul său şi din familia sau
ordinul său. El este astfel separat printr-o mare prăpastie de
toate animalele cele mai apropiate lui; şi chiar dacă noi
admitem doctrina, până acum nedovedită, a derivării unei
specii din alta în cazul animalelor inferioare, noi nu suntem în stare să
arătăm „inelele lipsă” care s-ar cere pentru a lega
omul de oricare grup de animale inferioare. . . . Nici un fapt al ştiinţei
nu este mai sigur stabilit decât apariţia recentă a omului în
timpul geologic. Nu numai că nu-i găsim urmele în formaţiunile
geologice mai vechi, dar nu găsim nici urme ale animalelor celor mai
apropiate de el; iar condiţiile din lume în acele perioade par s-o
fi făcut nepotrivită pentru a fi locuită de om. Dacă,
urmând sistemul geologic obişnuit, împărţim întreaga
istorie a Pământului în patru perioade mari, plecând de la cele
mai vechi roci cunoscute nouă, eozoice sau arhaice, până la
perioada modernă, găsim urme ale omului sau ale lucrărilor
lui numai în ultima din cele patru, şi în ultima parte a acesteia.
De fapt, nu există dovezi incontestabile de prezenţă a
omului până când ajungem la perioada modernă timpurie. . . .
Nu există decât o singură specie de om, deşi sunt multe
rase şi varietăţi, iar aceste rase şi varietăţi
par să se fi dezvoltat foarte timpuriu şi să fi dat dovadă
de o fixitate remarcabilă, după descoperirile de mai târziu.
...Istoria din Geneza a anticipat istoria modernă. Această carte
străveche este în toate modurile demnă de încredere şi cât
se poate de departe de miturile şi legendele păgânismului
antic.”
Profesorul Pasteur,
marele bacteriolog, a fost un împotrivitor deschis al darwinismului
şi el s-a exprimat după cum urmează:
„Posteritatea va râde
într-o zi de nechibzuinţa filosofilor materialişti moderni. Cu
cât studiez mai mult natura, cu atât rămân mai uimit de lucrările
Creatorului. Eu mă rog în timp ce sunt angajat în munca mea de
laborator”.
Virchow, savantul rus,
deşi nu era un creştin declarat, era tot aşa de opus
teoriei darwiniste a dezvoltării fiinţelor organice din materie
anorganică, şi a spus: „Orice încercare de a găsi o
tranziţie de la animale la om s-a sfârşit printr-un ((45))
eşec total. Inelul din mijloc n-a fost găsit şi nici nu va
fi găsit. Omul n-a coborât din maimuţă. S-a dovedit fără
nici o îndoială că în timpul celor cinci mii de ani trecuţi
n-a existat nici o schimbare perceptibilă în omenire”.
Şi alţi
naturalişti şi-au ridicat glasul împotriva opiniilor darwiniste.
Având în vedere acest
fapt, cât de nechibzuite apar eseurile ocazionale ale „doctorilor”
sau „profesorilor” care simulează învăţătura,
discutând „verigile lipsă” sau sugerând că degetele mici
de la picioarele omului devin nefolositoare şi curând vor fi „lepădate
de natură” aşa cum „cozile maimuţelor au fost deja lepădate”.
N-avem noi oare mumii bine păstrate de aproape patru mii de ani? N-avem
noi oare nuduri sculptate în mărime naturală aproape tot atât
de vechi? Are careva dintre ele coadă? Sunt degetele lor mici de la
picioare cumva diferite de ale noastre de acum? Nu este oare întreaga
tendinţă a întregii naturi spre în jos? Pentru plantele şi
animalele inferioare, nu sunt oare necesare înţelepciunea şi
ajutorul omului ca să se menţină tipurile superioare ale
lor? Pentru om, nu este oare necesar harul lui Dumnezeu ca să-l înalţe
şi să împiedice marea degenerare pe care o vedem în „Africa
neagră”? Şi nu este oare aceasta în acord cu Scriptura? Rom.
1:21, 24, 28.
Este potrivit ca
poporul Domnului să ţină bine minte prevenirea făcută
de către apostolul Pavel lui Timotei: „Timotei! . . . fereşte-te
de vorbele goale şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei
pe nedrept numită astfel” (1 Tim. 6:20). Pentru a vedea clar un
adevăr, noi trebuie să privim prin prisma revelaţiei
divine. Trebuie să „vedem lumina în lumina Sa”. Apoi, privind
peste tot în natură sub îndrumarea Dumnezeului naturii, efectul va
fi lărgirea inimii şi a intelectului şi umplerea noastră
de admiraţie şi adorare, prinzând sclipiri panoramice din
gloria, maiestatea şi puterea Atotputernicului nostru Creator.
Seară şi
dimineaţă, ziua a şasea, la încheierea ei, 42.000 de ani
de când a început „lucrarea”, a găsit Pământul gata
pentru ((46)) om ca să-l stăpânească — însă
ca întreg, nepotrivit totuşi pentru el. Cunoscând dinainte
neascultarea creaturii Sale (şi întregul Său plan legat de
condamnarea lui la moarte, de răscumpărarea şi recuperarea
lui finală din păcat şi moarte a tuturor celor care vor fi
bine pregătiţi prin experienţă), Dumnezeu n-a aşteptat
cu crearea omului până când tot Pământul va fi gata pentru
el, ci a pregătit numai un paradis, o grădină în Eden — desăvârşind-o în toate modurile pentru scurta încercare a
perechii perfecte — lăsând pentru omenire, ca muncitori condamnaţi,
lucrarea de „supunere” a Pământului şi prin aceasta câştigarea
în acelaşi timp a unor lecţii şi experienţe valoroase.
A
şaptea epocă-zi a săptămânii de creare
„În ziua a şaptea
Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi
în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.”
Observând succesiunea
progresivă, ascendentă a celor şase zile şi reţinând
faptul că numărul şapte în sine sugerează ceva
complet şi perfect, în mod natural am aştepta ca a Şaptea
Epocă-zi să fie mai uimitoare decât predecesoarele ei. Şi
aşa o găsim: numai că partea ei importantă este pentru
un timp — până la „timpul potrivit” — închisă pentru
ochii mintali ai înţelegerii noastre prin declaraţia generală
că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea
Sa. Cât de ciudat este, ca El să lase lucrarea creatoare la un punct
în care părea tocmai gata de completare, ca şi cum un muncitor
ar pregăti toate materialele pentru o construcţie şi apoi
ar opri activităţile fără a-şi duce la îndeplinire
intenţiile iniţiale!
Dar toată
chestiunea se deschide grandios în faţa noastră când ne dăm
seama că Iehova Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa de creare, a încetat
s-o continue, fiindcă în înţelepciunea Sa a prevăzut că
scopurile Sale puteau fi mai bine executate prin alte mijloace. Dumnezeu a
văzut că era mai bine să permită creaţiei Sale,
lui Adam, să-şi exercite voinţa sa liberă şi să
cadă sub ispită în păcat şi în pedeapsa lui legitimă,
((47)) moartea — care cuprinde o perioadă lungă, şase
mii de ani, de moarte lentă şi de luptă, ca un condamnat,
cu mediul înconjurător nefavorabil. Dumnezeu a văzut că
era mai bine ca astfel să-i permită lui, în calitate de
condamnat, să facă o parte din supunerea pământului; că
aducerea lui ca întreg la starea paradisiacă prezisă va fi
folositoare pentru om în aceste împrejurări; că ar fi
avantajos ca omul să-şi dea seama de principiile care stau la
baza dreptăţii divine şi de răutatea peste măsură
a păcatului, şi să fie astfel pregătit pentru harul
care-i va fi adus lumii la timpul cuvenit.
Însă unul dintre
motivele principale pentru care Iehova Şi-a încetat lucrarea
creatoare a fost fără îndoială că aceasta putea fi îndeplinită
de altcineva — de Singurul Său Fiu Conceput — într-o manieră
care va slăvi nu numai pe Fiul, ci şi pe Tatăl, prin
manifestarea perfecţiunii atributelor divine cum pe nici o altă
cale nu era posibil. Aceasta a fost prin faptul că a dat pe Fiul Său
ca Răscumpărător al omului — o manifestare nu numai a
Dreptăţii Divine, care nicidecum n-a putut încălca
decretul divin, „plata păcatului este moartea”, dar care în
acelaşi timp a ilustrat Iubirea Divină — compasiunea pentru
creaturile Sale căzute până la măsura morţii Fiului Său
pentru binele omului. Înţelepciunea şi Puterea Divină se
vor manifesta în cele din urmă şi în fiecare aspect al
aranjamentului când acesta va fi complet.
S-ar putea sugera că
încetarea Tatălui de a desăvârşi planul de creare pentru
ca Fiul să poată face această lucrare în timpul Mileniului,
prin procesele restabilirii, nu s-ar deosebi de lucrările creatoare
anterioare, care au fost toate de la Tatăl, dar prin
Fiul — fără de care n-a fost făcut nimic din ce s-a făcut.
Dar noi răspundem, nu. Legătura Fiului cu lucrarea restabilirii
care va încheia această a Şaptea Epocă-zi şi va aduce
perfecţiune pământească, va fi complet diferită de
oricare din lucrările Sale. În toate creaţiile anterioare Fiul
doar a acţionat pentru Iehova, folosind puteri şi energii care
nu erau ale Sale în nici un sens; dar în această mare lucrare
viitoare El va folosi puterea ((48)) şi autoritatea Sa proprie
— care L-a costat treizeci şi patru de ani de umilire, culminând cu
răstignirea Sa. Prin tranzacţia aceea, pe care înţelepciunea
şi iubirea Tatălui a plănuit-o pentru El, a „cumpărat”
lumea, l-a cumpărat pe Tatăl Adam cu toţi urmaşii lui
şi domeniul lui — Pământul — cu tot dreptul la el ca monarh
al lui „în asemănarea lui Dumnezeu”. Tatăl a fost încântat
să-L onoreze pe „Întâiul-Conceput” şi de aceea a făcut
planul astfel, şi S-a odihnit sau a încetat procesul creator pentru
ca Fiul să-L poată astfel onora şi să fie onorat prin
El.
Dumnezeu S-a odihnit,
nu în sensul că a obosit şi trebuia să Se refacă, ci
în sensul că a încetat de a crea. El a privit ruina şi căderea
prin păcat a celei mai nobile creaţii pământeşti ale
Sale, şi totuşi nu Şi-a folosit deloc puterea ca să
oprească cursul condamnării la moarte şi n-a început nici
o procedură de restabilire. De fapt, prin legea pe care a impus-o, El
a exclus orice altă posibilitate de a-Şi exercita mila şi
îndurarea faţă de Adam şi faţă de rasa lui, decât
doar printr-un răscumpărător. Pedeapsa fiind moartea,
şi aceea fără limită — moarte veşnică, „pierzare
veşnică” — şi fiind cu neputinţă ca Dumnezeu să
mintă, cu neputinţă ca Judecătorul Suprem al
universului să-Şi abroge propriul Său decret drept, a fost
astfel imposibil ca Creatorul să devină în mod direct
restauratorul rasei, sau în oarecare sens sau grad să-Şi
continue opera creatoare legată de omul condamnat sau de domeniul lui,
Pământul.
Astfel Şi-a
manifestat Iehova Dumnezeu încrederea în marele Său plan al
veacurilor şi în Singurul Său Fiu Conceput căruia El I-a
încredinţat executarea lui deplină. Această încredere a
Tatălui în Fiul este folosită de apostol ca o ilustrare a
felului în care credinţa noastră trebuie astfel să se
prindă de Cel Uns, încât şi noi să-I putem încredinţa
orice interes şi preocupare, în ceea ce ne priveşte pe noi, pe
prietenii noştri şi lumea în general: declaraţia
apostolului este — „Noi, care am crezut, intrăm în «odihnă»
. . . Cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările
lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. Asemenea lui Dumnezeu,
credincioşii au încredere perfectă în capacitatea şi bunăvoinţa
lui Cristos de a realiza toate proiectele mari ale lui Iehova legate de
rasa noastră şi prin urmare se odihnesc, nu de oboseală
fizică, ci de preocupare, de nelinişte, de orice ((49))
dorinţă de a prelua lucrurile de sub grija lui Cristos sau de a
încerca să asigure rezultatul prin alte mijloace.
Dacă odihna
Creatorului nostru sau abţinerea de a veni prompt în ajutorul
creaturilor Sale decăzute are în vreun grad aparenţa de
indiferenţă sau neglijenţă, în realitate nu este aşa,
ci este numai aplicarea celor mai înţelepte şi mai bune
mijloace de ajutorare a omului — printr-un Mijlocitor. Dacă se
sugerează că lucrarea restabilirii trebuia să fi început
mai devreme, noi răspundem că perioada domniei Păcatului
şi Morţii, şase mii de ani, n-a fost deloc prea lungă
pentru naşterea unei rase suficient de mare ca număr pentru a
„umple pământul”; n-a fost deloc prea lungă pentru a da
tuturor o lecţie despre faptul că „păcatul este peste măsură
de păcătos” şi despre plata aspră pe care el o plăteşte;
n-a fost deloc prea lungă pentru a lăsa oamenii să-şi
încerce propriile planuri pentru ridicarea lor şi să observe
inutilitatea lor. Prima venire a Domnului nostru pentru a răscumpăra
(cumpăra) lumea aşa încât El să aibă un drept just,
echitabil de a veni iarăşi să binecuvânteze, să
ridice şi să restabilească pe toţi câţi vor
accepta harul Său, deşi a fost la mai bine de patru mii de ani
de la intrarea năpastei păcatului şi morţii, a fost cu
toate acestea, după cum se spune în Scripturi, la timpul cuvenit al
lui Dumnezeu. „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe
Fiul Său”. De fapt, noi vedem că nici chiar atunci n-a fost
timpul cuvenit, decât pentru scopul divin de a chema, a aduna, a şlefui
şi a pregăti Biserica aleasă ca să participe cu Răscumpărătorul
în marea lucrare Milenară de binecuvântare a lumii — Dumnezeu prevăzând
că această alegere va cere Veacul Evanghelic întreg, a trimis
pe Fiul Său să împlinească lucrarea de răscumpărare
tocmai cu destul timp înainte.
Perioada
de odihnă divină, sau încetarea activităţii creatoare
ori energizante în legătură cu pământul
Cât timp este de când
Iehova a încetat lucrarea Sa de creare, sau de când Se odihneşte?
Noi răspundem că acum sunt ceva mai mult de şase mii de ani.
Cât timp va continua odihna sau încetarea activităţii Lui? Răspundem
că va continua tot Mileniul — mia de ani de domnie a marelui
Mijlocitor, efectuând ((50)) „restabilirea tuturor lucrurilor
despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi
proroci din vechime” (Fapt. 3:21). Se va dovedi oare că încrederea
lui Iehova în realizarea planului Său a fost pe deplin justificată,
încredere care L-a făcut să lase planul cu totul în grija lui
Isus? Va fi satisfăcător sfârşitul? Iehova Dumnezeu, care
cunoaşte sfârşitul de la început, ne asigură că va
fi, şi că Fiul, pe cheltuiala căruia se execută planul,
„va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” (Isa.
53:11). Da, toţi credincioşii care se odihnesc prin credinţă
în lucrarea Răscumpărătorului lor — trecută şi
viitoare — pot avea deplină asigurare a credinţei că „ochiul
nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au
suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru
cei ce-L iubesc”, în special pentru Biserică; dar şi lungimea
şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii,
îndurării şi binecuvântărilor resta
