Vol. 6 - Noua Creaţie

 STUDIUL XV

Noua Creaţie - Vrăjmaşii şi Atacurile Împotriva Noii Creaţii

„Omul cel vechi” — Lumea ca vrăjmaş al Noii Creaţii — Marele Adversar — El a fost mincinos şi ucigaş de la început — Asociaţii lui Satan la rău — Legiuni de demoni — Cum este perpetuată prima minciună a lui Satan — Ştiinţa Creştină şi teosofia — „Lupta noastră nu este (numai) împotriva sângelui şi cărnii” — Slujirea răului — atacurile din partea Adversarului — „Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav” — „Dacă Satan scoate afară pe Satan”, împărăţia lui cedează — Iubiţi dreptatea — Urâţi nelegiuirea — Marcu 16:9-20 — Biserica nominală ca adversar al Noii Creaţii — Armătura lui Dumnezeu

Cel mai important dintre vrăjmaşii Noii Creaţii este „omul cel vechi” — voinţa cea veche. Să evităm greşeala care atât de obişnuit se face în legătură cu acest subiect. Să nu ne gândim că Noua Creatură are două minţi, două voinţe. Un om cu două minţi „este . . . nestatornic în toate căile sale”, nesatisfăcător pentru el însuşi şi inacceptabil pentru Domnul. Noua Creatură nu are două minţi. Ea are doar o minte, un spirit, o intenţie, o voinţă, iar aceea este voinţa nouă, Spiritul lui Cristos, Spiritul sfânt. În loc de a accepta parţial mintea lui Cristos şi a-şi menţine parţial voinţa proprie, acesta şi-a consacrat deplin voinţa sa veche Domnului, şi de atunci încolo voinţa sa veche a fost moartă şi înlăturată de la controlul afacerilor sale. Astfel el a fost acceptat ca membru al corpului lui Cristos — ca să nu mai aibă o voinţă a sa proprie, ci să permită voinţei Capului să-l controleze. În acest fel a devenit o Creatură Nouă în Cristos Isus şi a găsit că „cele vechi s-au dus, toate s-au făcut noi”. Cei care n-au făcut o astfel de predare n-au devenit membri ai Ecclesiei, corpul lui Cristos, chiar dacă ei pot ((600)) fi membri ai „casei credinţei” de unde vin toţi membrii „trupului”, „aleşii”.

Dar, deşi voinţa veche a fost predată complet şi definitiv şi a fost declarată moartă (de către Domnul şi de către cei care văd lucrurile din punctul de vedere al Lui), şi în timp ce carnea de asemenea a fost socotită moartă în ceea ce priveşte păcatul, dar vie pentru Dumnezeu, însufleţită prin făgăduinţe şi adusă sub controlul voinţei noi (Rom. 6:11; 8:11), totuşi această moarte a cărnii şi a voinţei ei şi această înviere a cărnii ca serv al voinţei noi, pentru a servi pe Domnul, Adevărul, sub Regula de Aur, sunt numai lucruri socotite. Starea „moartă” şi starea „vie” trebuie să fie menţinute continuu prin împotrivirea voinţei noi la orice viaţă sau activitate a voinţei vechi şi la influenţa ei asupra cărnii. Dacă voinţa nouă devine indiferentă şi nu foloseşte continuu carnea muritoare ca servitor al ei în lucrurile mai înalte şi spirituale, carnea se va reafirma foarte curând şi va avea iniţiative şi dorinţe proprii, antagoniste minţii noi, contrare intereselor Creaturii Noi. Aceasta din urmă trebuie să fie prin urmare continuu veghetoare la răzvrătiri, şi, după cum spune apostolul, trebuie să ţină în stăpânire, să ţină moartă voinţa veche cu plăcerile şi dorinţele ei — trebuie continuu să omoare, să dea la moarte ambiţiile şi dorinţele cărnii. Apostolul explică acest lucru spunând despre sine: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire (mort, în privinţa controlului din partea voinţei vechi, egoiste a cărnii), ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat” — să nu-mi întăresc chemarea şi alegerea. 1 Cor. 9:27.

Cuvântul inspirat spune că „inima (naturală) este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ier. 17:9) — nu organul numit inimă, ci mai degrabă ceea ce în Scriptură reprezintă inima, adică, sentimentele naturale. Creatura Nouă primeşte o inimă nouă, o voinţă nouă, un standard nou al sentimentelor, în care vin întâi Dumnezeu, dreptatea Sa, adevărul Său, planul Său, voinţa Sa şi în care toate celelalte lucruri ocupă un loc de onoare şi iubire în măsura armoniei lor cu Domnul şi cu dreptatea Sa. Pentru cei care ((601)) posedă această inimă nouă, toţi membrii Noii Creaţii sunt în mod necesar primii şi cei mai apropiaţi: de aceea, după cum spune apostolul, iubirea de fraţi este una din cele mai bune probe ale legăturii lor cu Domnul ca Noi Creaturi. Dar aceasta, după cum s-a arătat deja, nu trebuie să stea în calea unei recunoaşteri juste a obligaţiilor faţă de alţii.

Creatura Nouă, inima nouă, cu sentimentele ei noi, este continuu asaltată de inamicii ei, inima veche, sentimentele vechi, dispoziţia egoistă; iar aceasta din urmă, aflând că Noua Creatură este obligată de porunca divină să fie atentă şi generoasă faţă de alţii, adesea practică înşelări asupra inimii noi şi zice în esenţă: Acum mă socoteşti moartă; m-ai scos afară şi sunt moartă în privinţa a ceea ce am fost. Nu sunt aceeaşi veche inimă care am fost înainte, dar trebuie să-mi dai ceva atenţie. Nu trebuie să mă tratezi prea aspru, trebuie să recunoşti că am făcut progres considerabil şi nu trebuie să pui asupra mea o povară prea grea; n-ar fi drept. Ar trebui să fii egoistă într-o anumită măsură. Ar trebui să te îngrijeşti de subsemnatul şi de familia lui; nu numai de necesităţile lor, ci de mult mai mult — şi ar trebui să te străduieşti să le dai bogăţie şi avantaje sociale. Ar trebui să te sacrifici pentru ei.

Cât de înşelătoare este această inimă veche! Cât de amăgitoare sunt raţionamentele ei false! Câţi au dovedit acest lucru spre regretul lor! Câţi au fost ademeniţi şi mintea cea nouă le-a fost captivată de cea veche! Câţi s-au pomenit duşi în robie de înşelăciunea inimii vechi! Unul din argumentele favorite este că Noua Creaţie are porunca: „Cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii”. Ea caută să ridice acest sfat general al apostolului cu mult deasupra intenţiei avute de el şi să-l pună mai presus de porunca divină (1) să iubim şi să servim, să onorăm şi să ne supunem Domnului, cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea noastră; şi (2) să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Aceasta nu permite pacea cu orice preţ. Dacă inima cea veche, mintea cea veche, voinţa cea veche, ar putea face pe cea nouă să compromită adevărul sau datoria de dragul păcii, ((602)) ea n-ar avea nici o limită în privinţa cererilor pe care le-ar face, iar rezultatul ar fi că Noua Creatură ar încălca curând, în interesul păcii, însăşi esenţa legământului său cu Domnul şi s-ar supune deplin voinţei vechi, chiar dacă ea n-ar dori să facă astfel — de fapt străduindu-se împotriva voinţei vechi, dar luată în robie de ea prin înşelăciune şi prin răstălmăcirea abilă a Cuvântului divin.

Când este astfel atacată, voinţa nouă trebuie să declare deschis că în timp ce pacea este de dorit în casă şi peste tot, totuşi pacea nu este prima condiţie, conform promisiunii Domnului. Într-adevăr Domnul a prevenit pe acei din Creaţia Nouă că dacă vor trăi evlavios, în mod sigur vor trebui să sufere persecuţie — iar persecuţia nu înseamnă pace cu toţi, ci tocmai contrariul. El i-a asigurat că dacă vor lăsa lumina să strălucească, în mod sigur întunericul va urî lumina şi o va combate, şi, dacă este posibil, va îndemna pe proprietarul luminii s-o pună sub baniţă, s-o ascundă; şi pentru a pricinui această ascundere a luminii, întunericul va duce o luptă care va însemna orice altceva în afară de pace. Dar Domnul ne asigură că acestea sunt probe pentru Noua Creatură — că ea trebuie să decidă că pacea de cea mai mare importanţă pentru ea este, nu pacea cărnii, ci pacea inimii, „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”.

Noua Creatură trebuie să înveţe că această pace a lui Dumnezeu care întrece orice pricepere poate domni în inima sa chiar şi atunci când condiţiile exterioare sunt reversul celor paşnice; dar că starea deplinei armonii cu Domnul este o răsplată pentru credincioşia faţă de El, oricare ar fi preţul, oricare ar fi sacrificiul. Ca atare, când se recurge la ea prin dorinţele cărnii şi prin argumentele celor apropiaţi şi dragi prin legături pământeşti, Noua Creatură trebuie mai întâi să ia în considerare prima obligaţie, adică, ea va iubi şi va servi pe Domnul cu toată inima, mintea, fiinţa şi puterea, şi toate relaţiile cu familia sau cu carnea sau cu aproapele trebuie să fie supuse acestei prime legi de ascultare faţă de Dumnezeu.

((603)) 

Pe de altă parte, Noua Creatură trebuie să evite fanatismul — să evite a face anumite lucruri numai fiindcă îi sunt neplăcute lui sau altora; să evite gândul că mintea Domnului este întotdeauna contrară înclinaţiilor sale. Se cere studierea serioasă şi răbdătoare a Cuvântului divin, a spiritului şi principiilor care stau la baza cerinţelor divine pentru a face Noua Creatură în stare să aplice cum se cuvine îndrumările Cuvântului la toate afacerile vieţii zilnice. Dar relativ puţini sunt ispitiţi în aceste direcţii. Majoritatea sunt ispitiţi mai mult spre mulţumirea cărnii şi de aceea au nevoie de grijă specială în această privinţă — ca nu cumva să umble după carne, mulţumind-o, servind-o, supunându-i-se şi astfel umblând în direcţie opusă celei în care s-au consacrat să umble. Sau, dacă nu umblă după carne, în sensul de a o urma şi a o servi, ei trebuie să fie în mod special atenţi ca nu cumva carnea să-i împiedice a umbla după Spirit, a face progres în lucrurile spirituale — ca nu cumva să se străduiască a le opri progresul spiritual şi astfel a le împiedica rodnicia, creşterea şi dezvoltarea în capacitatea lor de a fi folosiţi, şi în cele din urmă a le împiedica biruinţa şi câştigarea marelui premiu al moştenirii împreună cu Cristos în Împărăţie ca membri ai turmei mici.

Gândul care trebuie avut totdeauna în minte este că Noile Creaturi au consacrat spre sacrificiu toate interesele lor pământeşti, trupeşti, şi că numai sacrificarea acestora le va permite să aibă dezvoltare deplină ca Noi Creaturi şi să „aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină” — pentru o parte în întâia înviere la glorie, onoare şi nemurire, ca membri ai corpului lui Cristos. Singura restricţie pe care trebuie s-o recunoaştem în această direcţie a sacrificiului deplin este acolo unde interesele vieţii altora se întreţes cu ale noastre şi unde Regula de Aur şi-ar pune limitele ei asupra sacrificiului şi ar insista că trebuie să se facă îngăduinţă rezonabilă pentru cei iubiţi ai noştri după trup, care nu ni s-au alăturat în consacrarea acestuia spre sacrificiu.

((604)) 

Lumea ca vrăjmaş al Noii Creaţii 

Tot ce aparţine acestei lumi rele este mai mult sau mai puţin lipsit de armonie cu dreptatea şi, ca atare, mai mult sau mai puţin împotriva Noii Creaţii şi a standardului ei drept. Legea lumii ar putea fi rezumată în mod general prin Egoism, în ciuda faptului că lumea ridică pretenţii, şi în mare parte potrivit, la o mare recunoaştere a dreptăţii. Noi nu suntem din aceia care cred că toate legile şi reglementările lumii civilizate sunt rele; dimpotrivă, adeseori am fost uimiţi să observăm ce mari sunt legile creştinătăţii — ce înţelepte, ce drepte, ce nobile — evident multe dintre ele făcute în vederea protejării intereselor celor slabi împotriva celor tari şi a înfăptuirii dreptăţii pentru toţi. Cu toate acestea, având în vedere egoismul întregii lumi întreţesut în fiecare gând, cuvânt şi faptă, nu este surprinzător că cele mai înalte concepţii de dreptate ale ei sunt uneori strâmbe, deformate, distorsionate.

Dimpotrivă, putem fi surprinşi că sărmana omenire decăzută a ajuns la un atât de mare sistem de legi cum se găseşte în cărţile legii Marii Britanii, ale Statelor Unite şi ale altor ţări. Nu ne putem îndoi că legea dată prin Moise şi exemplificată, lărgită, făcută vrednică de cinste şi expusă de Domnul nostru Isus şi de apostolii Săi are mult de-a face cu aceste legi omeneşti — de fapt a fost baza lor. Cu toate acestea, după cum toţi vor fi de acord, egoismul omului se luptă continuu cu propriile definiţii ale omului date dreptăţii şi caută să le înlăture în parte sau cu totul; şi aceasta, care neîncetat progresează pe scară largă în lume, este una din greutăţile şi bătăliile principale ale Noii Creaţii.

Lumea şi spiritul ei de mândrie şi egoism etc. trebuie să fie recunoscute ca unul din vrăjmaşii principali ai Noii Creaţii. Toată omenirea, lucrând sub acest „duh al lumii” general, merge într-o direcţie comună, ca un râu mare, în unele părţi ale lui având repeziciune mai mare, în altele încetineală mai mare, toţi urmând însă aceeaşi direcţie generală egoistă. Noua Creatură, prin consacrarea sa, prin ((605)) spiritul minţii sale noi, este obligată la un curs contrar şi de aceea are împotrivire din partea întregului curent al sentimentului, teoriei, tradiţiei etc. populare, şi este marcată ca ciudată. Are frecuşuri cu care să se lupte. În mod necesar este în antagonism cu cei care merg în direcţie opusă şi care vin în legătură cu ea. Această ciocnire nu poate fi evitată. Ea înseamnă, nu pace exterioară, ci conflict exterior; însă acest conflict exterior poate însemna pace şi bucurie interioară, fiindcă aprobarea divină este realizată.

Scopurile, obiectivele şi metodele lumii nu sunt totdeauna josnice şi nedrepte; dar până şi cele mai nobile scopuri şi obiective ale ei sunt în general contrare celor ale Noii Creaţii, deoarece lumea acţionează sub impulsurile înţelepciunii umane, pe când Noua Creaţie este însufleţită de înţelepciunea de sus. Înţelepciunea lumească are propriile ei concepţii despre religie ca mijloc de ţinere în frâu a oamenilor răi. Ea are propriile ei idei despre morală, bunăvoinţă, credinţă, speranţă, iubire — nu poate înţelege punctul de vedere diferit al Noii Creaţii şi este gata să considere vederile ei extreme, iraţionale etc., neînţelegând planul divin, neapreciind din punct de vedere divin lipsa de însemnătate a vieţii prezente comparativ cu cea viitoare. Înţelepciunea lumească nu apreciază nici neputinţa tuturor eforturilor umane legate de adevărata ridicare umană, când aceasta este comparată cu marile şi importantele aranjamente pe care le are Dumnezeu în păstrare şi care vor fi aduse complet la lumină şi puse cu succes în aplicare în Împărăţie, imediat ce se va completa lucrarea Sa din veacul prezent — imediat ce Biserica aleasă va fi fost selecţionată, şlefuită, aprobată, glorificată.

Noua Creaţie nu trebuie, prin urmare, să fie surprinsă dacă lumea o urăşte — chiar şi aceia din lume care sunt înclinaţi spre religie şi morală. Iar această ură şi opoziţie a lumii, uneori atât de supărătoare şi grea pentru credincioşie şi răbdare, trebuie primită cu blândeţe, cu gândul că lumea este încă orbită de către „dumnezeul veacului acestuia” şi ((606)) nu vede „lucrurile nespus de mari şi scumpe”, „lucrurile adânci ale Spiritului”, în a căror lumină, prin harul lui Dumnezeu, noi suntem făcuţi în stare să socotim toate lucrurile — pierderi, încercări etc. — doar ca „pierdere şi gunoi”, ca să putem câştiga minunatele lucruri promise nouă în Cuvânt. A ceda spiritului lumii, a permite sentimentelor ei să ne domine de dragul păcii cu ea, ar da dovadă de o apreciere inferioară a Domnului, a Adevărului Său şi a privilegiilor serviciului Său. Rezultatul ar fi că, dacă n-am pierde totul intrând complet în cele lumeşti, am putea, cel puţin, să pierdem premiul, să avem parte cu „mulţimea cea mare” şi să ajungem prin mare strâmtorare pe un loc inferior în privinţa gloriilor care vor urma.

Îndemnul strict al apostolului este: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). De aceea trebuie să fim atenţi împotriva oricărui indiciu de armonie sau afiliere cu spiritul lumii. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim în dezarmonie cu prietenii pe care-i numim lumeşti — nu înseamnă că trebuie să fim neglijenţi faţă de interesele lor etc., ci înseamnă că în timp ce suntem atenţi să ne achităm de obligaţiile faţă de cei lumeşti şi să dăm cinste cui i se cuvine cinste, omagiu cui i se cuvine omagiu, sprijin cui i se cuvine sprijin, amabilitate cui i se cuvine amabilitate, compătimire cui i se cuvine compătimire, trebuie totuşi să facem distincţie între prietenii şi vecinii noştri, care sunt încă sub influenţa Adversarului, şi spiritul sau dispoziţia care-i însufleţeşte şi care-i înşală.

Nu trebuie să simpatizăm cu nici una din instituţiile prezente, care sunt bazate pe egoism şi în grad mai mare sau mai mic sunt în opoziţie cu legea divină, Regula de Aur. Ar putea fi necesar să ne conducem afacerile în măsură considerabilă pe linia egoismului predominant în lume; dar fără să ne oprim să combatem continuu această chestiune, inima noastră ar trebui ţinută în acea atitudine în care să nu simpatizăm cu principiile egoiste şi în care să dorim ((607)) domnia Regulii de Aur în mod absolut în toate afacerile vieţii, şi, pe cât este posibil, în legăturile noastre cu lumea.

Nu este pentru noi să încercăm să transformăm lumea şi să revoluţionăm societatea şi metodele ei. Sarcina aceea herculeană a păstrat-o Domnul pentru Sine şi va fi pe deplin realizată în „ziua cea mare” care se apropie cu repeziciune. Între timp, poporul Domnului, sub îndrumarea Cuvântului Său — deşi sunt în lume şi în mod necesar au de-a face cu afacerile şi obiceiurile ei — nu trebuie să le iubească, nu trebuie să fie în armonie cu ele. Ei trebuie să-şi dea seama, dimpotrivă, că a se păstra în legătură strânsă cu Domnul şi în armonie strânsă cu principiile dreptăţii Sale, va însemna în mod necesar acelaşi fel de împotrivire pe care o are Dumnezeu faţă de orice formă şi grad de nedreptate, inechitate, nelegiuire — în biserică, în stat, în finanţe, în politică şi în obiceiurile şi uzanţele sociale.

Văzând acestea mai mult sau mai puţin clar, unii au mers, credem noi, până la extremă în denunţarea instituţiilor prezente într-o manieră pe care Domnul şi apostolii nici n-au poruncit-o, nici n-au aprobat-o şi nici n-au ilustrat-o în cuvintele şi conduita lor. Să nu uităm că lumea în ansamblu trăieşte după un standard atât de înalt cât apreciază, şi că a găsi pur şi simplu vină în chestiuni în care alţii sunt tot atât de fără putere ca şi noi în a le corecta, este mai rău decât inutil, fiindcă nu produce decât nefericire, supărare etc., fără să realizeze rezultatele dorite. Ioan Botezătorul a dat sfat înţelept în această privinţă când, fiind întrebat de unii dintre soldaţii romani referitor la calea lor cuvenită, el a răspuns: „Să nu luaţi cu forţa de la nimeni (nu încălcaţi legile şi reglementările sub care sunteţi puşi de guvernul vostru) . . . ci să vă mulţumiţi cu plata voastră”. Numai să-i faci pe oameni nemulţumiţi de condiţiile şi împrejurările prezente este foarte neînţelept. Dimpotrivă, influenţa, spiritul, dispoziţia Noii Creaţii trebuie să fie întotdeauna spre pace; şi dacă nu putem lăuda mult instituţiile prezente, nici nu trebuie să le condamnăm în mod special.

((608)) 

În astfel de chestiuni putem bine urma exemplul arhanghelului Mihail, care n-a adus nici măcar o acuzaţie de ocară împotriva lui Satan, ci a zis: „Domnul să te mustre!” — la timpul şi în modul Său propriu (Iuda 9). Aşa şi noi. Dându-ne seama că Domnul va mustra instituţiile prezente la timpul şi în modul Său propriu, noi putem spune împreună cu apostolul: „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape” — stabilirea Împărăţiei Lui, care este aproape, va îndrepta toate aceste dificultăţi. Agitarea acestor lucruri înainte de vreme, nu va fi numai inutilă, ci mai rău — dezavantajoasă, dăunătoare — atât pentru agitator cât şi pentru cel agitat, crescând nemulţumirea. Printre copiii acestei lumi se vor găsi o mulţime de agitatori când va veni timpul Domnului ca aceste lucruri să fie agitate. Între timp, toţi membrii Creaţiei Noi vor manifesta înţelepciune, evitând aceste chestiuni care tind spre conflict şi nemulţumire, şi vorbind mai ales printre poporul Domnului şi printre cei care „au ureche de auzit” în legătură cu lucrurile mai adânci ale planului divin, desigur la ocaziile potrivite incluzând timpul de strâmtorare prin care se va stabili Împărăţia.

Creaţia Nouă, Preoţimea Împărătească, are o lucrare specială, cu totul aparte de lume şi de toată agitaţia elementelor ei. Lucrarea lor în prezent, după cum s-a arătat deja, este să sune din trompetele de argint — să trimită adevărul planului divin celor care au ureche de auzit, celor care nu sunt orbi şi surzi prin înşelările Adversarului. Misiunea lor este în special printre poporul Domnului, sfârşind lucrarea acestui Veac Evanghelic, adunând grâul în grânar. Mat. 13:37-43.

Altă imagine arată că lucrarea prezentă a Bisericii este pregătirea Miresei pentru căsătorie (2 Cor. 11:2; Apoc. 19:7). Cu astfel de solicitări presante pentru fiecare moment din timpul lor, pentru fiecare părticică din influenţa, din mijloacele lor etc., Noile Creaturi n-au nici iubire faţă de lume, ca să caute să-i perpetueze aranjamentele, instituţiile etc., nici dispoziţia de a anticipa aranjamentul înţelept, ((609)) prielnic al Domnului pentru transformarea acestei lumi rele prezente în „lumea viitoare”, „în care locuieşte dreptatea”. Evr. 2:5; 2 Pet. 3:13.

Marele Adversar, Satan 

Apostolul scrie: „Potrivnicul vostru, Diavolul”, ca şi cum ar vrea să înţelegem că avem a ne lupta cu mult mai multe decât cu slăbiciunile propriei cărni şi cu imperfecţiunile semenilor. El vrea să ne dăm seama că avem în Satan un vrăjmaş şiret, „viclean” şi că trebuie să ne ţinem aproape de Păstorul nostru dacă vrem să fim scăpaţi de ispită şi de puterea Celui Rău. Să observăm unele din multele Scripturi care se referă la acest Adversar a cărui existenţă este acum negată de mulţi:

„Potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi căută pe cine să înghită.” 1 Pet. 5:8.

„Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de Diavolul.” Mat. 4:1.

„Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic (Gheena, nimicire), pregătit Diavolului şi îngerilor lui!»” Mat. 25:41.

„Cele de lângă drum sunt cei care aud; apoi vine Diavolul şi ia cuvântul din inima lor.” Luca 8:12.

„Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi n-a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” Ioan 8:44.

„În timpul cinei, după ce Diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă . . .” Ioan 13:2.

„ . . . Şi să nu daţi prilej Diavolului.” Efes. 4:27.

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor Diavolului”. Efes. 6:11.

„Ca nu cumva . . . să cadă în vina Diavolului.” 1 Tim. 3:6, 7.

„Şi să se trezească din cursa Diavolului în care au fost prinşi.” 2 Tim. 2:26.

„Pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul.” Evr. 2:14.

„Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi.” Iac. 4:7.

„Cine practică păcatul este de la Diavolul, căci Diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările Diavolului. . . . Prin aceasta sunt arătaţi copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.” 1 Ioan 3:8, 10.

((610)) 

„Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată batjocoritoare, ci a zis: «Domnul să te mustre!»” Iuda 9.

„Diavolul va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiţi încercaţi.” Apoc. 2:10.

„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Apoc. 12:9, 12.

„El a pus mâna pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani . . . ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani.” Apoc. 20:2, 3.

„Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă . . . Iazul de foc este moartea a doua.” Apoc. 20:10, 14.

„Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Ioan 12:31.

„Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine Prinţul lumii acesteia şi el n-are nimic în Mine.” Ioan 14:30.

„Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată . . .în ce priveşte judecata: fiindcă Prinţul lumii acesteia este judecat.” Ioan 16:8, 11.

„În care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.” Efes. 2:2.

„Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei.” 2 Cor. 4:3, 4.

„Dar fariseii, auzind lucrul acesta, au zis: «Omul acesta nu scoate demonii decât cu Beelzebul, domnul demonilor!» Dar Isus . . .le-a zis: «. . . Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat împotriva lui însuşi; deci cum va dăinui împărăţia lui?»” Mat. 12:24-26.

„Cum ai căzut din cer, stea strălucitoare (Lucifer — subsol, n. e.), fiu al zorilor!” Isa. 14:12, 14.

„Chiar Satan se preface într-un înger de lumină.” 2 Cor. 11:14.

„Venirea lui este prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier.” 2 Tes. 2:9, 10.

„Ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi; căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui.” 2 Cor. 2:11.

„Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti.” Efes. 6:12.

„Cel care a fost conceput din Dumnezeu se păzeşte şi Cel Rău nu se atinge de el. Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în Cel Rău.” 1 Ioan 5:18, 19. Vezi Diaglott.

((611)) 

„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi să se prezinte înaintea Domnului şi a venit şi Satan printre ei.” Iov 1:6-12; 2:1-7.

„Şi mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea Îngerului Domnului, şi pe Satan stând la dreapta lui, ca să i se împotrivească. Domnul a zis Satanei: «Domnul să te mustre, Satan! Da, Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul!»” Zah. 3:1, 2.

„Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer.” Luca 10:18.

„M-am arătat ţie ca să te pun slujitor . . . ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu.” Fapt. 26:16, 18.

„Şi Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre.” Rom. 16:20.

„Un astfel de om să fie predat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii.” 1 Cor. 5:5; 1 Tim. 1:20.

„Să nu dea potrivnicului nici un prilej de învinuire. Căci unele s-au şi întors după Satan.” 1 Tim. 5:14, 15.

Când Domnul nostru a spus: „Pleacă, Satan!” (adversar, spirit împotrivitor — după concordanţa lui Young) şi când i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satan! (adversar etc.). Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu” (Mat. 4:10; 16:23), zicea de fapt că fiind în opoziţie cu Dumnezeu, avea aceeaşi poziţie faţă de toţi care erau în armonie cu Dumnezeu. Şi declaraţia lui Petru, că el dă târcoale ca „un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”, pare să dea învăţătura că el nu este numai „potrivnicul vostru” (al Bisericii), ci şi al întregii omeniri. Domnul nostru face o declaraţie directă în acest sens. Ioan 12:31; 14:30; 16:11.

Declaraţia Domnului nostru, că Satan este marele Adversar, nu numai al lui Dumnezeu ci şi al omenirii, nu este în nici un caz o descriere închipuită, ci un adevăr clar. El este Adversarul nostru într-un sens în care lumea şi propria noastră carne nu ne sunt adversari. Propria carne se opune Noii Creaturi, nu din vreo amărăciune sau ură, nu plănuind dezavantajul ei temporar sau etern, ci doar în sensul că dorinţele cărnii decăzute sunt într-o direcţie contrară celor mai bune interese ale Noii Creaturi şi contrară speranţelor cu care aceasta a fost concepută. La fel, împotrivirea lumii nu este una răutăcioasă, ci doar egoistă, ((612)) din cauză că vede lucrurile în lumină diferită şi din cauză că are interese diferite, egoiste. Satan singur este intrigantul, uneltitorul voit, inteligent, care foloseşte inteligenţă supraomenească şi, cât i se permite, puteri supraomeneşti pentru a ne ademeni carnea decăzută, prin poftele degradate etc., şi care adesea foloseşte pe cei lumeşti ca unelte ale sale şi ca instrumente inconştiente în împotrivirea la dreptate, la adevăr şi la cei care sunt din Adevăr.

El de la început a fost mincinos şi ucigaş
— Ioan 8:44 — 

Relatarea inspirată susţine, în mod constant şi consecvent, că Satan a început revolta împotriva legii divine şi a amăgit la neascultare pe primii noştri părinţi prin ambiţia sa după putere, şi că de la căderea omului acelaşi Adversar a fost împotrivitorul neînduplecat al lui Dumnezeu, al dreptăţii şi al adevărului; şi nu numai că a prins în cursă omenirea, ci şi s-a împotrivit marelui plan de Ispăşire pe care Dumnezeu l-a întocmit şi pe care-l duce la îndeplinire prin Cristos. Din relatarea scripturală nu se vede că Satan a avut simpatizanţi sau conspiratori asociaţi printre îngeri, la vremea separării şi încercării de a stabili o domnie sau stăpânire proprie pe pământ, luându-şi ca supuşi cea din urmă creaţie a lui Dumnezeu — omenirea. După cum Satan însuşi a fost desigur parte din creaţia generală a lui Dumnezeu, tot aşa, putem şti că el a fost desigur creat perfect şi integru, în chipul lui Dumnezeu, fiindcă toată lucrarea lui Dumnezeu este perfectă (Efes. 3:9; Deut. 32:4). El are un singur standard de dreptate, justiţie, perfecţiune, şi El Însuşi este acel standard.

Dar a fi creat perfect şi a rămâne perfect sunt două lucruri complet diferite. Dumnezeu n-a vrut să creeze pe nici una din creaturile Sale inteligente simple maşini, incapabile de a-şi schimba motivaţia şi conduita. Dimpotrivă, El a vrut să creeze pe toate creaturile Sale inteligente din punct de vedere moral, după propria Sa asemănare sau chip, cu perfectă libertate de a urma ce este corect, adevărat, curat, bine, conform exemplului ((613)) şi legii Sale, dar şi cu puterea de a-şi schimba sau inversa cursul în aceste privinţe, devenind răzvrătiţi împotriva legii Sale de dreptate. Dumnezeu însă a păzit această chestiune, ţinând în mâinile Sale puterea vieţii veşnice, aşa încât El are control deplin asupra situaţiei şi poate distruge pe oricare din creaturile Sale dacă ele refuză să recunoască cerinţele Sale drepte şi să li se supună. El intenţionează să le şteargă din existenţă, ca şi cum n-ar fi fost, şi să permită să continue a trăi veşnic numai cele care sunt în armonie de inimă cu cerinţele Sale.

Printre îngerii de rang înalt (dintre care iniţial Satan a fost unul), au fost de la început după cât se pare, şi mai sunt încă, diferite ordine şi grade, dar toate sub regula iubirii, şi care, în ascultare de voinţa Creatorului, au acţionat la unison şi în armonie timp de veacuri, probabil. Bunătatea, iubirea, amabilitatea, supunerea la cerinţele Tatălui ceresc şi fericirea rezultată din acestea au fost o vreme îndelungată singurele lor experienţe. Dar la timpul cuvenit s-a dezvoltat o altă trăsătură a planului divin. Omul a fost creat de o natură diferită de cea a îngerilor, de o natură cu puţin mai prejos — umană, nu îngerească — pământească, nu cerească — carne, nu spirit. Pe lângă aceasta, omenirea avea o casă separată — pământul — cu o organizare de familie, erau uniţi prin căsătorie, bărbat şi femeie, şi aveau puterea de procreare — capacitatea de a-şi reproduce specia. În toate aceste aspecte ei se deosebeau de îngeri, care nu diferă între ei din punctul de vedere al sexului, care nu au aranjamentul familial şi care nu-şi reproduc genul. Ultima creaţie a lui Dumnezeu a fost fără îndoială o minune în ochii tuturor oştilor îngereşti — găsindu-şi în legătură cu ea ocazii abundente de a-şi exercita facultăţile de gândire.

Apoi unul dintre cei de rang înalt, gândindu-se la posibilităţile situaţiei şi nutrind gânduri egoiste şi ambiţioase, a ajuns la concluzia că, dacă ar putea acapara într-un oarecare fel perechea umană nou-creată şi ar înstrăina-o de Dumnezeu, atunci prin ei ar putea stabili fie o împărăţie, fie o stăpânire a sa proprie, căreia el să-i fie ((614)) dumnezeu sau domn, uzurpând locul şi onoarea lui Iehova în privinţa omenirii şi a pământului. Urmărirea acestei ambiţii criminale i-a dat numele actual, Satan — adversarul lui Dumnezeu. El nu s-a gândit şi n-a încercat să uzurpe stăpânirea lui Dumnezeu peste îngeri. O astfel de încercare ar fi fost absurdă, deoarece toţi îngerii erau intim familiari cu Dumnezeu şi-l cunoşteau pe Satan ca fiind unul dintre ei. Prin urmare, ei nu s-ar fi gândit să consimtă să devină servii şi urmaşii lui, preferând foarte mult administrarea justă, iubitoare şi înţeleaptă a lui Iehova Atotputernicul, fiind cu totul satisfăcuţi de ea şi nefiind în nici un sens răzvrătiţi împotriva ei.

Imediat ce astfel de scopuri egoiste şi ambiţioase şi-au găsit loc în inima lui Satan, el a început să-L măsoare pe Domnul după standardul său fals şi să presupună că Domnul Iehova în toată lucrarea Sa nu făcea decât să-Şi ducă la îndeplinire scopurile Sale ambiţioase şi egoiste. Astfel se întâmplă că inima rea este întotdeauna gata să impute altora răul, fie ei oricât de curaţi, onorabili şi binevoitori. Fără îndoială că Satan şi-a justificat calea, cel puţin la început, prin raţionamente false, în sensul că, prin crearea omenirii pe un plan mai jos decât fiinţele spirituale, îngerii, Dumnezeu a fost influenţat de motive rele şi egoiste, iar limitarea locuinţei lor la pământ a fost cu scopul de a-i înrobi mai deplin. Odată ce a permis acestui gând invidios, răzvrătit, nesfânt, să-i intre în inimă, nu era decât o chestiune de timp când se va dezvolta mai departe răul, sub forma sugerării şi manifestării deschise a păcatului şi a împotrivirii la aranjamentele divine.

Poate, de fapt, cu ideea falsă că el le făcea dreptate celor oprimaţi s-a apropiat Satan de mama Eva în Eden, şi i-a sugerat că regulile stricte prin care Adam şi ea fuseseră limitaţi prin decretul divin în privinţa unuia dintre pomii din grădină însemnau exercitarea din partea lui Dumnezeu a unor puteri nejustificate, autocrate — de a-i restrânge de la libertăţile care li se cuveneau, a căror exercitare era în ((615)) mod clar spre avantajul lor. El chiar i-a sugerat mamei Eva, şi posibil a exprimat cu adevărat, opinia judecăţii lui de-acum pervertite, că Dumnezeu i-a minţit când a spus că gustarea fructului oprit va avea ca rezultat distrugerea lor — moartea lor. Satan nu văzuse moarte printre creaturile lui Dumnezeu făcute în asemănarea Lui, înzestrate cu raţiune; ca atare, în atitudinea stricată a minţii sale, nu numai că I-a atribuit lui Dumnezeu motive sinistre în legătură cu creaţia, dar acum a presupus şi că El Îşi minţise în mod intenţionat creaturile, pentru a-Şi urmări planurile de ţinere a lor într-o măsură de ignoranţă şi sub ceea ce, fără îndoială, Satan a tras acum concluzia că era autoritate despotică.

Sugestiile rele au avut efect. Mintea mamei Eva — care până în momentul acela fusese mulţumitoare faţă de Dumnezeu şi apreciase toate îndurările şi binecuvântările, şi care-L recunoscuse ca izvorul harului şi adevărului, a bunăvoinţei şi a iubirii — a fost otrăvită cu gândul că fusese păcălită, fusese lipsită de libertăţile cuvenite, cu scopul de a fi împiedicată să câştige o măsură mai mare de cunoştinţă, care era dreptul ei cuvenit şi pe care Dumnezeu, în hotărârea Lui de a-i ţine în robie şi ignoranţă, o prezenta într-o lumină falsă — ameninţând că-i va duce la moarte — în timp ce acest prieten nou, Satan, care-i iubea mai mult şi care era preocupat pentru binele şi pentru libertatea lor, i-a asigurat că gustarea din fructul oprit nu numai că nu va aduce dezastru şi moarte, ci va aduce creşterea cunoştinţei, libertăţii şi o exercitare a tuturor puterilor lor. Otrava a acţionat rapid; egoismul şi dorinţa de a acumula cunoştinţe au fost aţâţate în inima mamei Eva, care nu mai avusese înainte astfel de sentimente, fiindcă nimic din experienţa ei anterioară nu-i sugerase astfel de gânduri sau sentimente.

Poziţia lui Satan în această chestiune, desigur, l-a separat de Iehova. El şi-a pus în joc toată abilitatea pentru a acapara noua rasă, umană, ca slujitori ai săi, împărăţia sa; sau, poate cum ar fi exprimat el, a pus totul în joc în efortul de a elibera noua familie umană de despotismul divin. Când a văzut efectul ((616)) încălcării, că perechea umană a fost aruncată afară din Eden şi a fost oprită de la pomii susţinători ai vieţii, că a început să se ofilească şi să piară treptat, fără îndoială că a fost dezamăgit, cum a fost şi mama Eva. Adam, după cum suntem informaţi, n-a fost înşelat: el ştia la ce să se aştepte ca rezultat al neascultării. Partea lui în tranzacţie a fost voluntară, am putea-o numi sinucidere. Inspirat de gândul că soţia lui va trebui să moară fiindcă mâncase din fructul oprit şi simţind că astfel toată bucuria lui va pieri, el a hotărât să moară cu ea. Dacă ar fi înţeles mai bine caracterul divin, aşa cum s-a manifestat de atunci încoace prin procedurile lui Dumnezeu legate de Ispăşire, fără îndoială că el ar fi avut încredere că Dumnezeu îl va ajuta să iasă din dificultate şi ar fi fost supus decretului divin cu orice preţ.

Dar să ne întoarcem la Satan: alegând o cale rea, fiecare pas al călătoriei sale de atunci încoace nu pare decât să-l ducă tot mai departe şi mai departe de fiecare principiu al dreptăţii; astfel că, în timp ce prima sa minciună, „hotărât că nu veţi muri”, poate să fi fost rostită cu sinceritate considerabilă, totuşi, de atunci încoace şi astăzi, el se străduieşte prin orice mijloc imaginabil să-şi continue declaraţia falsă şi să înşele omenirea ca să creadă că nu există un astfel de lucru cum este moartea — că atunci când oamenii mor, sunt mai vii ca oricând înainte. Aceasta este vechea minciună, „hotărât că nu veţi muri”, adaptată la condiţiile actuale. Astăzi nimeni nu cunoaşte mai bine decât Satan realitatea morţii, cum a trecut asupra întregii familii umane; şi nimeni nu ştie mai bine decât el că dacă familia umană ar înţelege clar şi distinct chestiunea păcatului, pedeapsa lui, răscumpărarea şi restabilirea care urmează, influenţa Adevărului ar fi să atragă pe oameni spre Creatorul lor drept, dar totuşi îndurător.

Dar Satan doreşte să împiedice acest lucru. De aceea el încearcă să orbească minţile oamenilor în privinţa adevăratului caracter şi plan al lui Dumnezeu şi să le umple, dimpotrivă, cu gânduri false, hulitoare în privinţa caracterului şi planului ((617)) divin. În loc să vrea ca oamenii să vadă că moartea şi toate suferinţele care însoţesc moartea, anume, decăderea şi boala mintală, morală şi fizică, sunt rezultatele neascultării de Dumnezeu, rezultatele faptului că au urmat minciuna lui, el, dimpotrivă, vrea ca ei să gândească, şi a reuşit să convingă pe mulţi că marele Iehova, care spune despre Sine că este însăşi întruchiparea dreptăţii şi a iubirii, creând familia umană a făcut aceasta în mod foarte nejust şi neiubitor, cu intenţii răuvoitoare faţă de marea majoritate — că El a intenţionat şi a predestinat în inima Sa, înainte de crearea omului, ca mii de milioane dintre ei să fie chinuiţi veşnic, iar o „turmă mică” să fie dusă în slavă, ca un exemplu de ceea ce putea face pentru toţi dacă ar fi avut o dispoziţie binevoitoare. În acest fel, şi cu multe alte înşelări şi curse cumva asemănătoare, de şase mii de ani Adversarul a pervertit judecata umană şi a abătut inimile oamenilor de la Dumnezeu şi de la mesajul Adevărului Său. Apostolul confirmă acest lucru şi-l explică zicând: „Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” — să nu-i lumineze şi să nu-i scoată din întunericul ignoranţei şi neînţelegerii, şi să nu-i lase să vadă caracterul adevărat şi planul îndurător al Tatălui ceresc. 2 Cor. 4:4.

Oriunde merge lumina revelaţiei divine (nu numai Biblia, ci şi „spiritul Adevărului”), înseamnă mai mult sau mai puţin pericol pentru întunericul denaturărilor lui Satan. Adevărul este de o mie de ori mai raţional decât eroarea lui Satan şi repede l-ar birui dacă n-ar fi tacticile lui şirete, „viclene”, prin care el schimbă scenele continuu şi aduce în faţă noi înşelări pentru a-şi susţine vechea minciună şi a „înşela, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. Unul din primele şi cele mai mari şi mai reuşite eforturi ale lui de a combate Adevărul şi de a face ca eroarea să pară posibilă şi plauzibilă a fost dezvoltarea marelui sistem Anticrist, papalitatea. Prin aceasta el a dezvoltat o influenţă uimitoare în toată lumea, aşa încât, în lumina zilei prezente şi cu o măsură de libertate ((618)) de acea instituţie monstruoasă, omenirea priveşte în urmă spre perioada domniei ei şi o descrie ca „Veacurile întunecate” — întunecate de nedreptate, întunecate de eroare şi superstiţie, întunecate de persecuţie neîndurată şi îngrozitoare împotriva celor care au căutat să se închine lui Dumnezeu conform cu ceea ce le dicta conştiinţa lor — feroce împotriva lor în măsura în care ei au primit lumina adevărată şi au fost credincioşi în susţinerea ei în faţa poporului. Atât de diabolică a fost această mare instituţie, în metodele şi influenţa ei, şi atât de amănunţit a reprezentat ea şiretenia, ambiţia şi veclenia lui Satan, încât este descrisă simbolic de către Domnul ca şi cum ar fi Satan însuşi. Ea a fost, în sensul cel mai larg, reprezentantul lui, în timp ce pretindea a fi reprezentantul lui Dumnezeu*.

———————

*Vezi Vol. II, cap. 9

———————

Peste tot în profeţii găsim acest amestec de descriere şi denunţare între Satan şi reprezentantul său cel mai însemnat printre cei luminaţi. De exemplu, după ce descrie zdrobirea puterii Babilonului — o descriere care se aplică în parte la Babilonul literal şi la robia Israelului natural, şi mai ales la robia Babilonului mistic peste Israelul spiritual — profetul continuă cu o descriere care se potriveşte în primul rând cu propria cale a lui Satan şi în sens secundar este aplicabilă la ridicarea şi căderea Babilonului natural, şi, încă într-un sens, la ridicarea şi căderea Babilonului mistic, zicând:

„Cum ai căzut din cer, stea strălucitoare (Lucifer — subsol, n. e.), fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, care subjugai popoarele! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui până la ceruri, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de scaunul lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării (Împărăţia poporului lui Dumnezeu), în adâncimile miazănoaptei (de multă vreme Pleaidele, la miazănoapte, se socotesc a fi centrul universului, tronul lui Iehova); mă voi ridica mai sus de vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt». Dar ai fost aruncat în Locuinţa Morţilor (şeol, uitare) în adâncimile gropii! Cei care te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: «Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul acasă prizonierilor săi?»” Isa. 14:12-17.

((619)) 

După cum a fost adevărat că Babilonul s-a înălţat mult deasupra celorlalte împărăţii ale lumii, a fost adevărat şi că papalitatea, Anticristul, s-a înălţat ca o împărăţie peste popoarele pământului şi a încercat să le conducă cu toiag de fier, pretinzând autoritatea de a face astfel în numele adevăratului Cristos. Şi după cum unul a fost dus la nimicire, cu atât mai mult pe Marele Babilon, Mama Desfrânatelor, îl aşteaptă căderea finală ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ca să nu se mai ridice. Dar, dacă ambiţia acestora de a avea stăpânire peste alţii a fost mare, încă mai mare a fost ambiţia lui Satan, să fie mai sus decât alţii din creaţia lui Dumnezeu, să aibă propria sa împărăţie şi propriii săi supuşi — o împărăţie care să rivalizeze cu a lui Iehova — peste pământ, după cum stăpânirea lui Iehova este în cer. Însă această împărăţie de asemenea va eşua şi Satan însuşi va fi întâi legat în timpul miei de ani de domnie a Răscumpărătorului, de ridicare a blestemului şi de binecuvântare a lumii, dar după aceea, după cum Scripturile arată clar, el va fi distrus, împreună cu toţi îngerii lui — mesagerii lui, toţi care-i urmează conducerea şi calea. Mat. 25:41; Evr. 2:14; Apoc. 20:10.

Asociaţii lui Satan la rău — legiunile de demoni 

După cum s-a văzut deja, potrivit relatării scripturale, Satan n-a avut îngeri asociaţi la conspiraţia şi răzvrătirea sa iniţială. Dimpotrivă, putem înţelege că toţi sfinţii îngeri au fost în cea mai deplină armonie cu guvernarea divină şi că unii au fost însărcinaţi să conducă omul căzut şi să ajute omenirea, dacă era posibil, ca să se întoarcă la armonie cu Dumnezeu şi s-o împiedice de la depravare încă şi mai mare. Aceasta a fost înainte de potopul din zilele lui Noe. A fost prima experienţă a îngerilor cu păcatul, cu lipsa de loialitate faţă de Dumnezeu, cu devierea morală. A devenit o probă pentru ei, fiindcă ea sugera posibilitatea unei căi rele, contrară voinţei divine. Urmarea unei astfel de căi sugera plăceri şi avantaje, şi astfel a devenit o probă a loialităţii şi ((620)) ascultării lor de Iehova. Scripturile ne informează clar că sub această probă unii dintre îngeri, care înainte fuseseră sfinţi şi ascultători, au devenit încălcători, au căzut în păcat şi au fost contaminaţi de el. Atât Iuda cât şi Petru vorbesc despre „îngerii care nu şi-au păstrat starea de la început” şi cărora, prin urmare, Dumnezeu le-a restrâns libertăţile, păstrându-i în lanţuri, în întuneric, până la o zi mare de judecată, încă viitoare, când cazurile lor vor fi audiate. 2 Pet. 2:4; Iuda 6.

Izolaţi de sfinţii îngeri, aceşti îngeri căzuţi sunt cunoscuţi de atunci ca demoni sau diavoli, iar Satan este recunoscut ca „prinţul demonilor” — conducătorul lor, cu care ei cooperează, ca lucrători răuvoitori printre oameni. Neavând nici o angajare în fapte bune şi lăsaţi în seama lor la rău, nu trebuie să ne surprindă că răul atinge în ei proporţii mari şi că ei sunt aliaţi credincioşi ai lui Satan în învăţarea minciunii orginare — „hotărât că nu vei muri”. Se pare că foarte curând după potop aceşti îngeri căzuţi, demoni, au început să corupă omenirea, sub masca religiei. În timp ce erau înlănţuiţi sau întemniţaţi, în sensul că nu mai puteau să apară în corpuri de carne printre oameni, ei au găsit curând în rasa decăzută pe aceia dispuşi să li se supună ca agenţi ai lor sau medii şi au operat prin corpurile acestora, în loc să lucreze în corpurile lor proprii. Astfel de „medii” sau canale umane de comunicare între demoni şi oameni în timpurile vechi au fost cunoscute ca: „fetişuri”, „vrăjitori”, „vrăjitoare”, „necromanţi”, „vindecători” şi „preoţi” ai religiilor false. Diferitele lor eforturi de a câştiga control asupra poporului Israel, pe care Dumnezeu îl alesese ca să fie pentru un timp reprezentatul Său în lume, sunt remarcate în Scripturi în mod clar şi poporul este avertizat cu stricteţe împotriva lor. S-au adoptat legi, şi într-o măsură considerabilă acele legi s-au aplicat, împotriva celor care au devenit agenţi de comunicare între demoni şi Israel — pedeapsa fiind moartea.

Omul, din punctul de vedere al constituţiei lui, este un chip al lui Dumnezeu şi ca atare este o fiinţă liberă, independentă. Această libertate se extinde şi asupra ((621)) factorului său moral, de unde şi expresia că omul este un „liber arbitru”. Oricât de mult şi-ar pierde libertatea personală sau ar deveni rob, fie persoanelor, fie propriilor sale pofte, totuşi el este liber din punct de vedere moral, este liber să vrea, să-şi folosească mintea cum îi place. Dacă el vrea să-şi supună mintea voinţei Domnului, poate face astfel, dacă vrea să se supună unei influenţe rele, el poate face astfel; şi dacă vrea să stea independent atât de Dumnezeu cât şi de influenţele rele, el poate face astfel, în măsura în care puterile sale fizice şi judecata mintală îi vor permite — dar deteriorate prin cădere şi prin slăbiciunile moştenite, judecata, cunoştinţa şi capacitatea sa de a raţiona sunt mult diminuate, şi, ca atare, independenţa sa morală este proporţional în pericol, când este asaltată de „duhurile înşelătoare şi de învăţăturile demonilor”, cum numesc Scripturile influenţele rele care lucrează în toată lumea (1 Tim. 4:1). Nu este surprinzător, prin urmare, că aceşti îngeri căzuţi, demonii, au găsit că este posibil să ia în posesie diferite medii, în fiecare ţară şi în toate timpurile. Şi ei sunt selectivi în privinţa mediilor, căutând pe cât posibil pe cei care posedă capacitate mintală, pentru ca prin aceste calităţi şi capacităţi naturale să poată opera cu atât mai deplin în stăpânirea maselor în general. Ca urmare găsim că în ţările păgâne şi printre indieni, aceste medii, preoţi, vrăjitori, vrăjitoare, necromanţi, astrologi şi prezicători, au fost dintre cei mai înţelepţi şi mai capabili. În timpurile moderne, în creştinătate aceste medii ale demonilor sunt cunoscute adesea prin această denumire specială, mediu, cum ar fi printre spiritişti. Este una dintre cele mai corecte denumiri aplicate vreodată, căci, simplu şi strict vorbind, cei care se supun acestor influenţe rele, ca să fie canale de comunicare cu oamenii, sunt numai medii prin care comunică spiritele rele, fie prin cuvinte, fie prin uşoare bătăi, scriere sau altfel.

Metodele şi învăţătura generală a acestor demoni prin astfel de medii, în toate timpurile şi în toate ţările, au fost practic aceleaşi. Ei se prezintă în lumină falsă şi personifică morţii, cu excepţii foarte rare când au fost atât de îndrăzneţi încât au admis că sunt demoni — ca, de exemplu, printre ((622)) chinezi. Vezi şi 1 Cor. 10:20. Dându-se drept fiinţe umane moarte, realizează cu mare succes o lucrare multiplă:

1) Sprijină minciuna originară promulgată de Satan în Eden, „hotărât că nu veţi muri”.

2) Prin această minciună prejudiciază minţile oamenilor împotriva Evangheliei şi a tuturor prevederilor ei.

3) Teoria lor face ca prevederile divine pentru răscumpărarea şi recuperarea omului din păcat şi din pedeapsa acestuia, moartea, să apară necorespunzătoare, iraţionale, fără sens. Negând că plata păcatului este moartea şi pretinzând că plata păcatului este chinul veşnic, teoria lor nu numai că aduce hulă asupra caracterului divin, prezentându-l ca o personificare a nedreptăţii şi cruzimii, dar şi face ridicolă doctrina scripturală a unei răscumpărări, deoarece până şi raţiunea decăzută este în stare să discearnă că moartea Domnului nostru la Calvar nu putea răscumpăra omenirea din chinul veşnic şi că atunci n-ar exista nici o corespondenţă între pedeapsă şi preţul de răscumpărare.

4) Face ca doctrina învierii să pară inutilă şi iraţională, deoarece, dacă nu sunt morţi, cum ar putea fi o înviere a morţilor? Dacă, murind, toţi devin mai vii decât au fost vreodată înainte şi sunt într-o stare mult mai bună decât înainte, ce scop bun ar putea fi servit printr-o înviere? sau, de ce aceasta ar fi oferită ca speranţa, şi singura speranţă, pusă înaintea noastră în Evanghelie?

5) Pregăteşte calea pentru erori înrobitoare. Printre păgâni, în măsură considerabilă, aceasta ia forma venerării părinţilor şi forma credinţei în transmigrarea sufletului — că acei care mor ca oameni, după ce rămân o perioadă fără corp, se vor naşte în lume iarăşi ca şi câini sau pisici, cai sau vaci, şobolani sau şoareci, şi vor trece prin diferitele experienţe ale acestor animale, sau, dacă vor fi vrednici, vor trece în stări mai nobile.

6) În creştinătate acest rău a îmbrăcat forma lui cea mai satanică, iar doctrina falsă a devenit temelia tuturor erorilor grosolane şi a superstiţiilor cu care s-a confruntat ((623)) creştinismul. Nu putea exista o teorie a chinului veşnic decât dacă era zidită pe această doctrină a demonilor, că morţii sunt vii — că pot suferi. Nu putea exista o doctrină a purgatoriului, decât dacă era această învăţătură; prin urmare, nu puteau fi rugăciuni pentru morţi, plată pentru liturghii în folosul morţilor. De asemenea, marile instituţii preoţeşti, care s-au îngrăşat pe aceste minciuni, nu s-ar fi putut dezvolta, ca să înrobească omenirea cu înşelăciunile şi cu denaturările caracterului şi planului divin.

7) Chiar dacă puterea papalităţii a fost zdrobită în marea mişcare a Reformei din secolul al şaisprezecelea, această înşelăciune-temelie, învăţată de demoni şi sprijinită de ei printre toate popoarele prin diferite dovezi, demonstraţii şi manifestări, a fost cu grijă păzită; iar reformatorii au păşit înainte, legaţi încă de minciuna originară, învăţată de tatăl minciunilor şi sprijinită de legiunile sale de spirite rele. Astfel ea a devenit şi în protestantism baza tuturor dificultăţilor şi erorilor cu care s-au luptat de atunci încoace diferitele denominaţii. Ea le-a orbit în mare măsură faţă de lumina Cuvântului divin, împiedicându-le de a „înţelege pe deplin împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea . . . dragostei” lui Dumnezeu. Efes. 3:18.

8) Adaptându-se noilor condiţii, ea şi-a asumat în ultimii cincizeci de ani rolul de purtător de lumină către Biserică şi a simulat că îi conduce pe toţi cei care doresc adevărul. În aceasta ea este conformă caracterului descris în Cuvântul inspirat, fiindcă apostolul spune: „Chiar Satan se preface într-un înger de lumină”. 2 Cor. 11:14.

9) Spiritismul n-a avut succes în acapararea majorităţii creştinilor. Deşi împiedicaţi de teoria falsă că prietenii lor morţi sunt vii, creştinii în general şi-au dat seama cumva instinctiv că mediile (cele mai bune pe care le-a putut obţine Satan) nu erau medii de felul celor pe care le-ar folosi Dumnezeu să comunice informaţii şi să fie canale de părtăşie între El şi prietenii lor, pe care în mod eronat îi cred vii şi adesea aproape de ei, chiar dacă nevăzuţi; ca atare, marele ((624)) Adversar, în timp ce permite spiritismul ca să adune, să ţină şi să seducă la rău pe cât de mulţi posibil, a găsit necesar să introducă ispite încă mai subtile, imitaţii încă mai bune ale creştinismului adevărat, sub numele de

Ştiinţa Creştină şi teosofia 

Aceste sisteme, pretinzând reverenţă faţă de Cuvântul divin şi luând numele lui Cristos în deşert, neavând credinţă în El ca Răscumpărător, sunt folosite ca momeală pentru creştinii care în prezent se trezesc — ca să le satisfacă dorinţele după ceva nou şi mai bun decât pleava tradiţiilor omeneşti cu care s-au hrănit de atâta vreme. Aceştia pretind că-şi hrănesc urmaşii cu adevăr ştiinţific, în timp ce ignoră adevărul, ştiinţa în toate sensurile cuvântului.

10) Văzând că restabilirea este planul divin pentru viitorul apropiat, Adversarul încearcă să abată atenţia omenească de la planul divin prin vindecări mintale, prin adepţii Ştiinţei Creştine, teosofi şi clarvăzători. Aceste contrafaceri înşelătoare ale adevărului, în timp ce neagă însăşi temelia adevărului scriptural (Răscumpărarea), sunt pentru noi dovezi că puterea lui Satan de a înşela creştinătatea scade, casa lui se clatină spre căderea ei, în ceea ce-i priveşte pe oamenii inteligenţi. Lumina aurorei Mileniului începe să răzbată peste lume şi marele apărător al erorii a ajuns la limita lui. Dumnezeu fie lăudat că el va fi în curând legat şi împiedicat de a înşela lumea pentru mia de ani de domnie a lui Cristos, în care lumina cunoştinţei va umple întreg pământul aşa cum apele acoperă fundul mării!

Privind în lumea păgână, vedem clar lucrarea îngrozitoare şi degradantă a acestor demoni, cum şi-au consolidat lanţurile peste oameni prin exercitarea puterilor miraculoase, prin agenţii lor umani — ca, de exemplu, fachirii din India de astăzi şi „magia neagră” practicată în toată lumea în zilele mai întunecate din trecut. Scripturile ne arată efectul Evangheliei asupra acestor fapte ale ((625)) diavolului şi arată că lumina adevărului divin este „lumina lumii”, singura care va putea să risipească întunecimea Adversarului. Să remarcăm conflictul între lumină şi întuneric, aşa cum este relatat în experienţele Sf. Pavel când a călătorit în Asia şi în Europa susţinând lumina adevărată, când „Mulţi dintre cei care crezuseră veneau să mărturisească şi să spună ce făcuseră. Şi mulţi dintre cei care făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor; preţul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginţi. Cu atâta putere se răspândea şi biruia cuvântul Domnului”. Fapt. 19:18-20.

Apostolii erau continuu în conflict cu aceste spirite rele care uneori căutau să se opună Evangheliei, dar în general înţelegeau că erau cu totul incapabile să facă faţă puterilor spirituale mai înalte care lucrau prin apostoli. Citim că într-o împrejurare spiritele rele căutau o afiliere la Evanghelie şi au îndemnat mediul să-l urmeze pe apostol şi pe cei care erau cu el, strigând: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Cealui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii”. Dar noi nu putem judeca dacă aceasta a fost o încercare de a asocia Evanghelia cu demonismul şi cu faptul că aceasta s-ar comunica prin medii, sau dacă a fost un şiretlic abil prin care demonii se aşteptau să realizeze însuşi rezultatul care a urmat, adică, o tulburare printre oameni şi o împotrivire faţă de apostoli. Dar, în tot cazul, un punct clar prezentat este că apostolii au recunoscut aceste medii, nu ca medii ale morţilor, ci ca medii ale demonilor, ale îngerilor căzuţi. Vorbind însă cu apostolii aceşti demoni nu şi-au negat niciodată identitatea. Vezi Fapt. 16:16-19; 19:15; Iac. 2:19.

La fel în slujirea Domnului nostru, aceste spirite rele au găsit printre evrei mulţi dispuşi să le primească — cunoscuţi ca „posedaţi de demoni”. Când victima era posedată de mulţi demoni, după cum s-a întâmplat adesea, n-avea aproape nici un control asupra sa. Gândurile, cuvintele şi faptele sale erau controlate de aceste numeroase spirite rele, iar ((626)) conduita sa era de nebunie. În vremea Domnului nostru au fost vindecaţi mulţi posedaţi de demoni, atât de către El Însuşi cât şi de către cei pe care El i-a trimis, înarmaţi cu spiritul, puterea, influenţa Sa. O relatare interesantă a unuia dintre aceste cazuri de scoatere afară a spiritelor rele se găseşte în Luca 4:34-37, Matei 8:28-33, când demonii nu numai că n-au încercat să-şi nege identitatea când au discutat cu Domnul, dar au admis stăpânirea şi puterea Lui peste ei, şi aşteptarea unei terminări în viitor a restrângerii sau întemniţării lor prezente — un punct decisiv sau o judecată în cazul lor.

„Lupta noastră nu este (numai) împotriva sângelui şi cărnii” 

Din cele anterioare vedem că Satan şi demonii, asociaţii lui la rău, sunt într-adevăr marea putere care lucrează în omenire, asupra ei şi prin ea, în opoziţie cu Dumnezeu şi cu planul de ispăşire pe care El l-a făcut şi care a început să fie pus în acţiune la prima venire şi la moartea Domnului nostru Isus ca preţul de răscumpărare pentru păcătoşi. Numai din acest punct de vedere putem înţelege clar semnificaţia cuvintelor apostolului: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor . . . împotriva duhurilor răutăţii în locurile (înălţate) cereşti” (Efes. 6:12). Şi văzând că omul decăzut este atât de incompetent să se apere împotriva acestui Adversar viclean şi că poporul lui Dumnezeu poate scăpa de maşinaţiile lui numai în măsura în care inima lor este cu totul loială Domnului şi atentă la Cuvântul Său — şi apoi fiindcă acestora El le va acorda ajutor special şi eliberare de rău, în timp ce, dacă n-ar fi acest ajutor, Adversarul i-ar înşela chiar şi pe cei aleşi — ajungem să întrebăm: De ce permite Dumnezeu acestui mare Adversar astfel să-l înconjoare pe om cu erori înşelătoare, doctrine false şi, într-o anumită măsură, cu miracole în sprijinul acestora?

((627)) 

Răspunsul la această întrebare, şi singurul răspuns satisfăcător care poate fi găsit, este că în prezent Dumnezeu nu caută reconcilierea întregii lumi, nu încearcă să aducă întreaga omenire în armonie cu Sine, ci, dimpotrivă, numai selecţionează din omenirea răscumpărată turma mică predestinată, Noua Creaţie, care-şi vor întări chemarea şi alegerea, sub providenţa divină, devenind în inimă asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul lor, Domnul lor, Mirele lor. Experienţa lumii, sub aceste înşelări ale Adversarului, va fi expusă în amănunţime în timpul Veacului Milenar. Atunci toţi vor vedea şi vor fi conştienţi pe deplin de influenţele înşelătoare, ademenitoare şi degradante ale oricărei alte căi în afară de cea a dreptăţii, şi ale oricărui alt spirit şi influenţe în afară de Spiritul lui Dumnezeu, spiritul Adevărului. Toţi vor afla astfel cât de complet au fost ademeniţi şi „prinşi în cursa Diavolului ca să-i facă voia” (2 Tim. 2:26); cât de complet au fost orbiţi de către dumnezeul acestei lumi împotriva adevăratei lumini a caracterului lui Dumnezeu, strălucind prin Isus Cristos (2 Cor. 4:4), şi vor fi învăţat o lecţie compusă din câteva părţi: (1) Că Dumnezeu este prietenul adevărat al tuturor creaturilor Sale, iar legile Sale sunt în interesul lor şi pentru binele lor. (2) Vor fi învăţat despre caracterul insidios al răului, aşa cum este exemplificat în Satan, în îngerii căzuţi şi în experienţele lor personale. (3) Vor fi învăţat că nu se pot încrede fără rezerve în propria lor judecată, şi că, omul având cunoştinţă limitată, în asemenea condiţii, este posibil ca lumina să apară ca întuneric iar întunericul să fie făcut să apară ca lumină — binele să apară ca rău iar răul să apară ca bine. Această lecţie va avea o valoare veşnică, aşa încât toată omenirea va învăţa să se încreadă mai deplin în înţelepciunea divină, precum şi în bunătatea şi puterea divină.

Slujirea răului 

Între timp, aceste erori şi superstiţii printre oameni servesc totuşi să-i ţină în robie, într-un timp când ei ar fi ((628)) incapabili să-şi folosească libertatea în mod corect, fiindcă numai oamenii perfecţi, numai cei care au „chipul lui Dumnezeu” întreg şi care sunt conduşi de El sunt pregătiţi cum se cuvine pentru un autocontrol ce ar fi spre folosul lor. Între timp, de asemenea, aceste împotriviri ale lui Satan şi ale asociaţilor lui la rău, precum şi împotrivirile lumii, realizate prin erorile şi înşelăciunile lor, sunt îndreptate împotriva Adevărului, împotriva celor care devin slujitorii lui, în măsura în care ei sunt loiali Adevărului şi energici în acest serviciu. Învăţătorul nostru regal, cel mai credincios slujitor al viului Dumnezeu, le-a spus celor care vor urma în paşii Lui: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:18, 19). Prin urmare, în virtutea unei legi naturale, am putea spune că „Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2 Tim. 3:12). Iar aceste persecuţii şi împotriviri din partea lumii, a cărnii şi a diavolului sunt ciocanul, dalta şi instrumentele de şlefuire ale Domnului, pe care El le foloseşte în dezvoltarea Noii Creaţii.

Dumnezeu foloseşte aceste unelte de împotrivire pe care Adversarul însuşi le furnizează, şi face ca mânia şi împotrivirea (oamenilor şi a diavolilor) să-L laude, prin aceea că tocmai aceste experienţe şi strâmtorări ale Bisericii Sale alese lucrează pentru noi „mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă” (2 Cor. 4:17). Acestea sunt uneltele prin care pietrele vii din marele Templu al lui Dumnezeu sunt conturate şi fasonate, şlefuite şi pregătite, în armonie cu intenţia marelui Arhitect — cu scopul ca în curând, în acest Templu viu şi prin el, toate familiile pământului să fie binecuvântate şi toţi câţi vor vrea să fie aduşi la împăcare, reconciliere cu Domnul. Când cei care sunt poporul Domnului îşi dau seama că împotrivirile oamenilor sunt în mare măsură rezultatul stării lor decăzute şi ale erorilor şi orbirii care vin peste ei prin maşinaţiile marelui împotrivitor ((629)) al lui Dumnezeu şi al dreptăţii, ei pot avea mare compătimire, nu numai faţă de lume în general, dar chiar şi faţă de cei care le sunt împotrivitori şi persecutori. Departe de a dori să se răzbune pe ei, în mod foarte cuvenit ei îşi pot iubi vrăjmaşii şi le pot face bine celor care-i persecută, dându-şi seama în acelaşi timp că ei „nu ştiu ce fac”, în cel mai deplin şi mai adevărat sens al cuvântului.

Printre oamenii care se împotrivesc Împăcării recunoaştem pe mulţi care, pe diferite căi şi din diferite motive, cooperează cu marele Adversar în opoziţie cu Dumnezeu şi cu lucrarea Împăcării. Dacă ar fi să menţionăm ca primii dintre aceştia pe proprietarul de bordel, de bar, de cazinou, precum şi fetişurile, mediile, vrăjitorii şi preoţii, am declara chestiunea aşa cum i-ar plăcea probabil majorităţii. Dar din punct de vedere divin, pe care noi ne străduim să-l luăm, ar apărea contrar celor de mai sus — că în ţările civilizate cei care sunt conducători ai gândirii şi care se împotrivesc luminii Adevărului, în timp ce cu numele sunt slujitorii ei, ocupă un loc de mare responsabilitate în ochii lui Dumnezeu şi sunt cu totul uneltele pământeşti ale lui Satan — adesea fără să ştie. Fapt. 3:17.

Speranţa noastră pentru mulţi dintre aceştia care au venit în contact cu lumina Adevărului de-a lungul Veacului Evanghelic şi acum la sfârşitul veacului, este că cel puţin parţial împotrivirea lor a fost din cauza orbirii, după cum spune apostolul despre cei care L-au răstignit pe Domnul nostru: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri” (Fapt. 3:17). Din acest punct de vedere putem avea o măsură de speranţă pentru unii dintre cei mai violenţi împotrivitori ai Adevărului — evoluţioniştii, teosofii, spiritiştii, adepţii Ştiinţei Creştine, romano-catolicii şi protestanţii. Speranţele noastre de viitor sunt în mod necesar mai mici în cazul celor care au fost luminaţi asupra acestor subiecte prin Adevărul Prezent, dar care, din ambiţie, sau gelozie, sau mândrie, în dorinţa lor de a fi cineva, au devenit împotrivitori ai lucrării Domnului. Unii ((630)) ca aceştia cad în general în erorile universalismului, devenind orbi în privinţa prezenţei Domnului şi chiar în privinţa răscumpărării. Nu ne revine nouă să-i judecăm, totuşi ne revine nouă să ne temem pentru ei şi să observăm în cazul lor aplicarea scripturii care spune: „Este cu neputinţă ca cei care au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi au fost făcuţi părtaşi ai Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, şi care au căzut, să fie reînnoiţi spre pocăinţă, căci ei răstignesc pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu, făcându-L să fie batjocorit” (Evr. 6:4-6). Nouă ne revine să cunoaştem împlinirea acestor scripturi şi să n-avem nici o părtăşie cu astfel de fapte neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le mustrăm şi să ne retragem din tovărăşia celor care nu umblă după învăţăturile apostolului şi care nu ţin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, nici spiritul ei; fiindcă toţi cei ca aceştia sunt de partea lui Satan, împotrivitori ai Domnului şi ai planului Său, care are ca centru sau ax Împăcarea, Răscumpărarea. 2 Pet. 2:21; 2 Tes. 3:6; Iuda 3.

Considerând subiectul atacurilor, este bine să ne amintim că ispitele Domnului nostru în pustie* ilustrează foarte clar toate ispitele la care este supusă Creaţia Nouă.

———————

*Vol. V, pag. 110

———————

Atacurile din partea Adversarului 

Un atac din partea Adversarului care pare să se potrivească bine cu poftele cărnii este argumentul că Creaţia Nouă trebuie să fie atât de mult sub protecţia divină încât toate interesele ei naturale trebuie să prospere. Acesta însă este raţionamentul omului natural şi nu-şi găseşte sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să conducă judecata Creaturii Noi. Mintea veche insistă că desigur legătura strânsă a „înfierii” şi făgăduinţa ei de viitoare comoştenire în Împărăţie trebuie să fie însoţită de binecuvântări, protecţie şi favoruri în privinţa tuturor afacerilor naturale. Argumentul principal este în privinţa sănătăţii: De ce corpurile noastre muritoare consacrate trebuie să fie bolnave ((631)) sau suferinde? Desigur că Dumnezeu nu trimite durerile şi suferinţele, de aceea ele trebuie să fie de la diavol. Acestea sunt argumentele, şi dacă ele sunt de la Adversarul nostru, n-ar trebui să considerăm ca o dovadă a dizgraţiei divine a le da atenţie şi a ne ruga pentru eliberarea de ele?

Adversarul, prin diferite mijloace, sugerează acum aceste chestiuni cu mare insistenţă; şi sugerează un răspuns afirmativ pe care nu mulţi ar suspecta că este instigat de el — că boala din corpurile poporului Domnului este un semn al dizgraţiei lui Dumnezeu; că a folosi remedii ar dovedi lipsă de credinţă în Dumnezeu; că în loc de acestea ar trebui să se bazeze pe rugăciunea credinţei; că până şi israeliţii naturali au avut astfel de privilegii şi le-au exercitat, şi cu cât mai mult ar trebui israeliţii spirituali să se bazeze pe Dumnezeu ca vindecătorul lor. Mormonii, adepţii Ştiinţei Creştine, ai Alianţei creştine şi Dowieiştii folosesc cu toţii aceste argumente într-o manieră foarte eficace pentru a induce în eroare şi a captiva — „dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”, pentru a le abate atenţia de la Adevăr.

Faptul este că interesele reale ale Noii Creaţii, starea şi interesele lor fizice sunt adesea opuse. Profetul David, vorbind pentru ei declară: „Până când n-am fost adânc mâhnit rătăceam”. Noile Creaturi — nu corpurile lor muritoare — sunt fiii reali ai lui Dumnezeu; de fapt, după cum am văzut deja, Dumnezeu a făcut din sacrificarea cărnii (chiar după ce ea a fost îndreptăţită) o condiţie care precedă conceperea sau acceptarea noastră. Acesta n-a fost cazul cu Israelul trupesc, ale cărui favoruri fizice şi binecuvântări pământeşti etc. au simbolizat termenii şi condiţiile care vor predomina în timpul Veacului Milenar, când vor stăpâni Împăratul antitipic şi Împărăţia antitipică. Exod. 15:26; Lev. 26:3-15; Deut. 28-1-14.

Dimpotrivă, o parte importantă a încercării Noilor Creaturi în privinţa lucrurilor pământeşti trebuie să constituie „umblarea prin credinţă şi nu prin vedere”. Da, mai mult de atât — trebuie să sufere persecuţie, trebuie să practice negarea de sine, trebuie să fie priviţi ca înşelători, măcar că spun adevărul; ca neavând nimic, deşi de fapt posedă (prin credinţă) toate lucrurile; ca neînţelepţi, deşi ((632)) de fapt înţelepţi faţă de Dumnezeu. Atât de mult să fie astfel, încât descrierea profetică a Învăţătorului trebuie să fie în mare măsură aplicabilă la toţi care urmează îndeaproape în urmele Sale, adică: „Noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”. Profetul spune: „Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem (ca păcătoşi) vindecaţi”. Să nu uităm că vindecarea noastră, sau îndreptăţirea, precedă acceptarea noastră ca membri ai corpului lui Cristos — membri ai Creaţiei Noi; şi că acceptarea noastră la acest plan mai înalt al stării de fii şi de împreună moştenitori a fost pe condiţia specială ca să „suferim cu adevărat cu El”, sau ca să „împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos”. Isa. 53:4, 5; Rom. 8:17; Col. 1:24.

Este adevărat, Domnul nostru n-a avut boli, fiindcă a fost perfect, dar este scris totuşi că El are „milă de slăbiciunile noastre (ale omului)” şi „a luat asupra Lui neputinţele noastre” — slăbiciunile trecând la El pe măsură ce „din El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi”. Evr. 4:15; Mat. 8:17; Luca 6:19.

Noi, ca preoţi subordonaţi, trebuie de asemenea să avem „milă” şi să ajungem la compătimire faţă de lumea căreia îi vom fi în curând regi, preoţi şi judecători. Dar nu este necesar sau posibil să ne dăm în mare măsură puterea fizică, sau să preluăm slăbiciunile şi bolile altora — totuşi, fiecare din noi avem unele experienţe de acest fel datorită participării noastre la cădere, deoarece potrivit cărnii toţi am fost „copii ai mâniei ca şi ceilalţi” şi părtaşi la necazurile creaţiei care suspină. Cheltuirea puterii de către Domnul nostru n-a fost pentru Biserică, deoarece ea (Biserica) n-a putut fi recunoscută până când sacrificiul Său a fost completat, a fost prezentat Tatălui şi a fost acceptat de El pentru noi — până la Cincizecime. Până când Spiritul a venit peste urmaşii Săi a fost inutil să încerce să le spună despre lucruri cereşti (Ioan 3:12; 16:13; 1 Cor. 2:10-12). Ca atare, energia Domnului nostru a fost în mare măsură cheltuită în spunerea pildelor şi cuvintelor tainice care să fie înţelese mai târziu cu ajutorul Spiritului sfânt, dar mai cu seamă în vindecarea neputinţelor fizice, arătând astfel într-o ilustraţie lucrările mai mari şi vindecările mai măreţe în care noi putem participa acum şi în Împărăţie — deschiderea ((633)) ochilor înţelegerii, făcând ca morţii din punct de vedere moral să audă glasul Domnului şi chiar acum să înceapă viaţa nouă. Astfel, spune apostolul, suntem privilegiaţi să „ne dăm viaţa pentru fraţi” — să „împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. 1 Ioan 3:16; Col. 1:24.