Vol. 6 - Noua Creaţie

 STUDIUL V

Noua creaţie - Organizarea Noii creaţii

„Pietrele vii" pentru templul spiritual — Noua Creaţie nominală faţă de cea adevărată — „Taina lui Dumnezeu" şi „taina fărădelegii" — Marea organizaţie a lui Anticrist — Scripturile sunt demne de încredere — Libertatea permisă lumii şi bisericismului — Ordine din confuzie — „La timpul potrivit" — „Sfârşiturile veacurilor" — Via sădită de Tatăl — Cei „doisprezece apostoli ai Mielului" — Pavel succesorul lui Iuda — Numărul apostolilor este limitat la doisprezece — Misiunea apostolică — Caracterul tare al apostolilor — Apostolul Pavel „cu nimic mai prejos" decât ceilalţi apostoli — Inspiraţia celor doisprezece — Supravegherea divină a scrierilor apostolilor — „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea" — Armonia Evangheliilor — Cheile autorităţii — Infailibilitatea apostolică — Considerarea unor obiecţii — „Unul singur este învăţătorul vostru" — Biserica adevărată este „turma lui Dumnezeu" — Apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători — Organizarea Noii Creaţii de către Domnul este absolut completă — El este şi supraveghetorul ei — Darurile Spiritului au încetat când n-au mai fost necesare — Unitatea „credinţei care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna" — Unitatea prin forţă este anticreştină — Episcopi, bătrâni, diaconi — Semnificaţia adevărată a cuvântului „proroc" — Smerenia este esenţială pentru funcţia de bătrân — Alte calităţi necesare — Diaconi, slujitori şi alţi servi — învă=ătorii în Biserică — Mulţi ar trebui să fie în stare să înveţe — „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători" — „Nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva" — „Cine primeşte învăţătura" şi „cel care învaţă" — Locul femeii în Biserică — Femeile în calitate de colaboratori — „Să se acopere"

După cum Noua Creaţie nu va ajunge la perfecţiunea sau completarea ei până la Întâia Înviere, tot aşa nici organizarea ei nu va fi completă până atunci. Imaginea templului ilustrează acest lucru: ca pietre vii noi suntem acum chemaţi sau invitaţi pentru locuri în templul glorios, şi, după cum explică apostolul (1 Pet. 2:5), venim la Isus, care, ca reprezentant al Tatălui, ne formează, ne cizelează, ne potriveşte şi ne şlefuieşte pentru locuri în Templul glorios al viitorului — locul de întâlnire între ((196)) Dumnezeu şi lume. Aşa cum în templul tipic construit de Solomon fiecare piatră a fost pregătită amănunţit în carieră pentru locul ei în clădire, tot aşa este şi cu noi — toată pregătirea se face în viaţa prezentă. După cum în tip fiecare piatră formată intra la locul ei fără sunet de ciocan, tot aşa este şi în antitip — pietrele vii care se supun acum cu bucurie pregătirii Domnului vor fi complet organizate sub El ca şi piatra din vârf, când se vor uni cu El dincolo de văl — fără confuzie, fără a mai fi nevoie de aranjare şi pregătire.

Totuşi, Scripturile recunosc o unitate sau o legătură a acestor pietre vii în perioada pregătirii lor. De fapt ele fac încă un pas şi recunosc o organizare temporară care permite fiecărui membru al viitoarei Împărăţii să fie părtaş cu marele Învăţător şi Maestru în lucrarea pregătitoare de „zidire a unuia pe altul în credinţa preasfântă" — ajutându-se unul pe altul la formarea caracterului în armonie cu liniile modelului — Domnul nostru Isus. Trecând la o examinare amănunţită a aranjamentelor divine pentru timpul prezent, pe mulţi i-ar putea surprinde să descopere ce multă libertate a lăsat Domnul fiecărui membru individual al Noii Creaţii: dar când recunoaştem faptul că El caută închinători de bună voie, sacrificatori de bună voie, care sunt îndemnaţi de iubirea faţă de Domnul şi faţă de principiile dreptăţii să-şi dea viaţa pentru fraţi şi pentru a fi colaboratori cu El, atunci este clar că planul Domnului, de acordare a marii libertăţi, este cel mai bun plan — cel care în modul cel mai sigur încearcă loialitatea inimii, în modul cel mai deplin dezvoltă caracterul şi dovedeşte dispoziţia fiecăruia de a urma Legea Iubirii în relaţiile cu ceilalţi, făcând celorlalţi ceea ce ar vrea să-i facă alţii lui.

Astfel de libertate, sau independenţă relativă, este bine adaptată obiectivului Domnului din prezent — anume, selecţia turmei mici, desăvârşirea caracterului şi instruirea lor pentru Preoţia Împărătească din viitor — dar ar fi total nepotrivită şi insuficientă pentru lucrarea de convertire a lumii, care în general se presupune că El o va face. Din cauza acestei doctrine greşite — acestei presupuneri că Dumnezeu a însărcinat ((197)) Biserica să cucerească lumea şi să aducă în supunerea Lui toate lucrurile în decursul veacului actual — atât de multe persoane cu o judecată bună s-au minunat de simplitatea organizării Bisericii de către Domnul şi de către apostoli. Şi văzând cât de inadecvat ar fi un astfel de aranjament pentru convertirea lumii, oamenii au încercat să elaboreze organizarea, după cum se vede în diferitele instituţii eclesiastice ale creştinătăţii. Printre acestea este papalitatea, una dintre cele mai subtile şi mai puternice organizaţii imaginabile. Sistemul Metodist Episcopal este de asemenea autoritar, dar pe un plan mai înalt; el stăpâneşte o altă clasă. Organizarea amănunţită a acestor două mari sisteme este cea care le-a adus succesul şi puterea în „lumea creştină". Vom vedea, pe măsură ce vom continua, că acestea şi toate „bisericile" omeneşti sunt foarte diferite în organizarea lor de Biserica pe care a instituit-o Domnul — că procedeele lor nu sunt ale Lui, întocmai cum nici planurile lor nu sunt planurile Lui; deoarece, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile şi planurile Domnului de cele ale oamenilor (Isa. 55:8, 9). În curând cei cu inima sinceră vor vedea că au greşit mult lăsând simplitatea lui Cristos şi încercând să fie mai înţelepţi decât Dumnezeu în conducerea lucrării Sale. Rezultatele vor arăta înţelepciunea Lui şi nechibzuinţa oamenilor.

Noua Creaţie nominală faţă de cea adevărată

După cum în poporul tipic toţi erau israeliţi în sens nominal, dar comparativ puţini erau „israeliţi adevăraţi", tot aşa şi în antitip, nu trebuie să fim surprinşi că găsim o Biserică nominală şi o Biserică adevărată, o Nouă Creaţie nominală şi o Nouă Creaţie adevărată. De când creştinătatea a devenit într-o oarecare măsură populară, „neghina", „imitaţia de grâu", a infestat câmpul de grâu, simulând a fi grâu adevărat. Oricât de greu ar fi pentru om, care nu poate citi inima, să deosebească ce este adevărat de ce este fals, grâul de neghină, Domnul însă ne asigură că El cunoaşte inima, că — „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi". El de fapt aşteaptă de la noi să facem ((198)) deosebire între oile adevărate şi lupii în piei de oaie, şi între via adevărată care produce roade adevărate şi spinii şi mărăcinii care ar putea încerca să treacă drept membri ai Viţei adevărate, şi ne spune să facem acest lucru. Dar Domnul nu-i permite poporului Său să treacă peste această judecată generală — o examinare liberală a caracterului exterior general — zicând: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme". Printre cei pe care-i recunoaşteţi ca mlădiţe legitime în Viţă, să nu încercaţi să hotărâţi cât timp trebuie să li se acorde pentru a produce roadele coapte. Trebuie să lăsăm acest lucru pentru Tatăl, Vierul, care curăţă fiecare mlădiţă şi care în cele din urmă va tăia fiecare mlădiţă sau membru „care n-aduce roadă". De aceea noi lăsăm pentru Vier curăţarea „Viţei" — corectarea fiecărui membru cu adevărat consacrat al Bisericii lui Cristos — lăsându-L pe El să facă excluderea, recunoscând că El a semănat şi El a şi udat, şi a făcut să odrăslească fiecare mlădiţă în Viţa adevărată. Spiritul Viţei trebuie să fie recunoscut într-o anumită măsură în fiecare mlădiţă sau membru şi fiecare trebuie să fie încurajat şi ajutat în creşterea sa. Iubirea trebuie să fie legea printre toate aceste mlădiţe; şi numai aşa cum este auzit Cuvântul divin — fără a trece cu nimic peste ceea ce el ne autorizează — are vreo mlădiţă dreptul să critice, să mustre, sau în vreun alt fel să cureţe ori să facă ceva împotriva altei mlădiţe. Spiritul iubirii este, dimpotrivă, să îndemne la milă, amabilitate, îndelungă răbdare şi răbdare până la chiar limitele îngăduite de marele Vier, care, după cum am sugerat deja, sunt largi, liberale şi menite să dezvolte caracterul în fiecare mlădiţă.

Toată această organizare este diferită de cea omenească, în măsura în care oamenii au ignorat sau au abandonat simplitatea aranjamentului divin. Ei au făcut reguli arbitrare în privinţa celor care pot fi recunoscuţi ca membri sau mlădiţe ale Viţei şi a celor care nu pot fi admişi la părtăşie deplină; au făcut impuneri financiare şi diferite reguli şi reglementări pe care Scripturile nu le-au făcut, au aşezat diferite crezuri şi confesiuni pe care Scripturile nu le-au aşezat, au prescris ((199)) pedepse pentru violarea acestora pe care Scripturile nu le-au prescris şi au făcut reglementări de excludere, de excomunicare etc., contrare oricărei autorizări date Bisericii Adevărate, Corpul lui Cristos, Viţa Adevărată, Noua Creaţie.

Am atras deja atenţia asupra faptului că Biserica lui Cristos este numită în Scripturi „Taina lui Dumnezeu"* deoarece, contrar aşteptării, Biserica urma să fie Corpul Mesianic, care, sub Capul ei Uns, Isus, va domni şi va binecuvânta lumea. Această taină sau acest secret descoperit acum sfinţilor a fost ţinut ascuns în veacurile şi dispensaţiile trecute (Efes. 3:3-6), şi este taina lui Dumnezeu care se va sfârşi curând, prin desăvârşirea Noii Creaţii la sfârşitul acestui Veac Evanghelic. Am atras atenţia şi asupra faptului că Scripturile se referă la Babilon ca fiind un sistem fals (mama şi fiicele — unele mai corupte, altele mai puţin corupte, unele fiind o imitaţie mai bună, altele mai slabă) şi că acesta este numit „Taina Fărădelegii". Să nu fim înţeleşi că vrem să spunem că fondatorii acestor sisteme false le-au organizat cu scopul şi intenţia de a induce în eroare poporul lui Dumnezeu. Mai degrabă să nu uităm că în Scripturi lui Satan i se atribuie „înşelarea întregii lumi" asupra acestui subiect, punând răul în locul binelui şi binele în locul răului, lumina în locul întunericului şi întunericul în locul luminii. Satan „lucrează acum în fiii neascultării" (Isa. 5:20; Efes. 2:2), întocmai cum I-a oferit cooperare şi Domnului nostru Isus. Lui îi place să coopereze cu toţi urmaşii lui Cristos pe care-i poate abate de la umblarea în urmele Învăţătorului. După cum a încercat să-L convingă pe Domnul nostru că erau căi mai bune — căi care implică mai puţin sacrificiu personal şi mai puţină negare de sine decât căile Tatălui — prin care El putea binecuvânta toate familiile pământului, la fel, în acest Veac Evanghelic, el s-a concentrat ca să-i convingă pe fraţii Domnului cu adevărat consacraţi să adopte planurile lui — să nu dea mare atenţie planurilor şi regulilor Tatălui. El îi voia să fie preaînţelepţi — să simtă că ((200)) pot servi pe Domnul mai bine prin alte metode decât prin cele indicate de Scripturi. I-a umflat cu sentimente de zel pentru sistemele lor omeneşti, de mândrie cu ele, cu lucrarea pe care o fac şi cu organizaţiile pe care le-au realizat. Adversarul n-a avut nici un succes la Învăţătorul, răspunsul Său invariabil fiind: „Este scris". Dar nu este aşa cu urmaşii Săi. Mulţi, mulţi neglijează ce este scris; neglijează exemplul şi cuvintele Învăţătorului; neglijează cuvintele şi exemplul apostolilor şi se concentrează asupra ducerii la îndeplinire pentru Dumnezeu a unui plan pe care ei speră şi cred că El îl aprobă şi pentru care îi va lăuda.

____________________

*Vol. I, cap. 5

____________________

Ce uimiţi vor fi când vor constata cât au greşit, când vor vedea în curând Împărăţia aşa cum Dumnezeu a plănuit-o iniţial şi de atunci înainte a realizat lucrarea după planul Său! Vor descoperi atunci cu cât este mai bine să ai grijă să te laşi învăţat de Domnul, decât să încerci să înveţi pe Domnul — să faci lucrarea Lui în felul dorit de El, mai degrabă decât să lucrezi pentru El într-un mod pe care El nu l-ar recunoaşte. Succesul acestor planuri umane — ca în papalitate, metodism şi proporţional în alte denominaţii — ajută să facă din aceste sisteme „lucrări de rătăcire".

Domnul nu S-a amestecat, sau n-a împiedicat creşterea „neghinei" în câmpul de grâu de-a lungul Veacului Evanghelic. Dimpotrivă, El Şi-a instruit poporul să aştepte ca ambele să crească împreună până la vremea „secerişului", când El Însuşi va fi prezent, supraveghind separarea, adunând grâul în grânarul Său (condiţia glorificată) şi ocupându-Se de legarea neghinei pentru marele timp de necaz cu care se va sfârşi veacul şi care-i va nimici ca „neghină" sau imitaţii de Noi Creaturi, fără a-i nimici ca fiinţe umane. De fapt, mulţi dintre „neghină" sunt respectabili, morali, şi, cum spune lumea, „oameni buni". Tot aşa, printre toate religiile păgâne se află şi elemente de bunătate, deşi mult mai puţine decât printre „neghină" care au fost mult binecuvântaţi şi avantajaţi în toate modurile datorită contactului lor strâns cu „grâul" adevărat şi datorită discernerii parţiale a spiritului Domnului în acesta din urmă.

((201))

Despre această Taină a Fărădelegii („Babilon", confuzie, creştinătate) apostolul Pavel spune că deja în zilele lui începea să lucreze printre poporul Domnului; dar se pare că lucrarea era încă slabă, până după moartea lui Pavel şi a celorlalţi apostoli. Atâta vreme cât apostolii au rămas cu Biserica, ei au putut indica pe unii dintre învăţătorii falşi prin care Adversarul căuta în particular, în secret, să introducă erezii nimicitoare pentru a submina credinţa şi a îndepărta pe credincioşi de la speranţele, făgăduinţele şi simplitatea Evangheliei (2 Pet. 2:1). Apostolul Pavel de asemenea vorbeşte în termeni generali despre unii dintre aceştia, care începeau lucrările nelegiuirii, dar îi numeşte pe unii dintre ei personal, Imeneu şi Filet, şi pe alţii care „s-au abătut de la adevăr" etc., — „răsturnând credinţa unora" (2 Tim. 2:17). În privinţa acestor învăţători mincinoşi şi a erorilor lor, el previne iarăşi Biserica prin Bătrânii din Efes, în special arătând că aceştia vor înflori după moartea sa — lupi răpitori, care nu vor cruţa turma (Fapt. 20:29). Aceasta din urmă este în armonie remarcabilă cu prezicerea Domnului nostru din pildă (Mat. 13:25, 39). Domnul nostru arată clar că aceşti învăţători mincinoşi şi învăţăturile lor mincinoase erau mijloace ale Adversarului care a semănat neghină printre grâul pe care-l semănaseră El şi apostolii. El zice: „În timp ce oamenii (servii speciali, apostolii) dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină".

N-a trecut mult după ce apostolii au adormit, putem fi siguri, până ce spiritul rivalităţii sub conducerea Adversarului a dus pas cu pas la organizarea în final a marelui sistem Anticrist — papalitatea. Organizarea lui, după cum am văzut deja*, nu s-a făcut instantaneu, ci treptat — începând să-şi asume puterea cam prin secolul al patrulea. Marele Anticrist a prosperat un timp cu atâta succes încât toate istoriile scrise de la acea vreme şi până la „Reformă" au nesocotit practic dreptul oricărei persoane şi clase la numele de creştin sau dreptul de a fi considerat ((202)) ortodox şi credincios, dacă nu aparţinea acestui sistem Anticrist sau dacă în vreun fel nu-l sprijinea. Altora nu le-a fost permis să existe decât în privat şi sub interdicţie, iar dacă au fost istorii despre ei, se pare că au fost distruse, dar probabil că credincioşii din timpul acela, asemenea celor care umblă astăzi în lumina adevărului prezent, erau atât de neînsemnaţi ca număr şi influenţă, încât nimeni nu i-a considerat vrednici să fie menţionaţi, în comparaţie cu sistemul mare şi plin de succes căruia au încercat să i se opună şi care s-a căţărat atât de rapid până la locul influent de putere, atât în problemele pământeşti cât şi în cele spirituale.

____________________

*Vol. II, cap. 9

____________________

De la „Reformă" încoace Adversarul şi-a arătat din nou şiretenia organizând fiecare nou început (fiecare nou efort de a ajunge la adevăr) ca un alt Anticrist, aşa încât astăzi avem nu numai „mama prostituatelor" iniţială, ci şi multele ei „fiice"*. Având în vedere aceste fapte, nu vom căuta istorii ale Bisericii adevărate în afara celor pe care le găsim în Noul Testament, care evident au fost păstrate pentru noi cu mare sfinţenie şi puritate, în ciuda interpolărilor ocazionale, cum este ilustrat în Ioan 21:25 şi 1 Ioan 5:7.

____________________

*Vol. 3, pag. 42, 154, 155

____________________

Vom atrage totuşi atenţia pe scurt asupra unor fapte, care ne dovedesc nu numai că Scripturile au fost păstrate în relativă puritate, dar care în acelaşi timp atestă şi că multele sisteme care pretind că au fost organizate de Domnul şi de apostoli sunt cu totul diferite de cel pe care ei l-au organizat, despre care se relatează în Noul Testament.

1) Dacă Biserica primară ar fi fost organizată după maniera papalităţii sau a altor denominaţii de astăzi, relatările ar fi fost cu totul diferite de cum sunt. Am fi avut unele referiri la instalarea cu mare pompă a apostolilor în funcţie de către Domnul nostru, El Însuşi şezând undeva la loc de cinste ca papă, primind pe apostoli în robe stacojii ca ((203)) şi cardinali etc., etc.; am fi avut legi şi reglementări stricte cu privire la ziua de vineri, la abţinerea de la carne etc. — ceva în privinţa „apei sfinţite" stropite peste apostoli şi peste mulţime, precum şi ceva despre facerea semnului crucii. Nici Maria, mama Domnului nostru, n-ar fi fost uitată. S-ar fi dat o relatare despre presupusa concepere miraculoasă a ei şi ar fi fost anunţată ca „mama lui Dumnezeu", iar Isus ar fi fost prezentat ca aducându-i ceva omagii speciale şi informându-i pe apostoli să se apropie de El prin ea. Ceva sugestii s-ar fi dat în privinţa „sfintelor lumânări", când, cum şi unde să fie folosite; ceva instrucţiuni în privinţa invocării sfinţilor; ceva instrucţiuni despre „liturghie", şi cum Petru, întâlnindu-se cu ceilalţi ucenici, a fost recunoscut ca papă, cum s-au închinat înaintea lui şi cum a făcut pentru toţi liturghie, declarând că el avea puterea să-L creeze din nou pe Cristos prin pâine şi să-L sacrifice din nou pentru păcatele personale. Am fi avut ceva relatare despre înmormântarea lui Ştefan; cum Petru sau ceilalţi au „sfinţit" un mormânt pentru el, aşa încât să poată zăcea în „pământ sfinţit", şi că i-au pus în mână o „lumânare sfinţită" în timp ce spuneau anumite rugăciuni peste el. Am fi avut reguli şi reglementări cu privire la diferite ordine clericale; şi cum laicii nu sunt deloc „fraţi" cu ei, ci subordonaţi lor. Am fi avut ordine printre cler, mai înalte şi mai joase: reverend, sfinţia sa, preasfinţia sa; episcopi, arhiepiscopi, cardinali şi papi; şi îndrumări specifice cum ar urma să ajungă fiecare la poziţia lui, căutând onoare unul de la altul şi cine să fie cel mai mare.

Faptul că aceste chestiuni nu sunt, în nici un sens al cuvântului, nici măcar sugerate de către apostoli, este o dovadă la prima vedere că sistemele care pretind în totalitate sau în parte asemenea diviziuni ale Bisericii, asemenea autorităţi, asemenea funcţii etc., n-au fost organizate de apostoli ori sub îndrumarea lor, nici de Domnul care i-a numit şi le-a recunoscut lucrarea. Ioan 15:16; Fapt. 1:2; Apoc. 21:14.

((204))

2) Pe lângă aceasta, mai dovedeşte că Biblia n-a fost născocită de aceşti organizatori înţelepţi; căci dacă ar fi falsificat-o, putem fi siguri că i-ar fi furnizat din abundenţă referinţe de felul celor pe care le-am sugerat.

3) Având această autoritate şi această dovadă că „mama" şi numeroasele „fiice"-sisteme din prezent n-au fost instituite de Domnul şi de apostoli, ci au rezultat din coruperea învăţăturilor simple ale lor şi sunt ca atare numai instituţii umane — încercări de a fi mai înţelepţi decât Dumnezeu în efectuarea lucrării divine — să avem cu atât mai mare încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi să dăm cu atât mai serioasă atenţie chiar şi celor mai mici amănunte pe care Cuvântul ni le pune în faţă, asupra acestui subiect şi asupra tuturor subiectelor.

În cei şase mii de ani ai istoriei lumii până în prezent, Dumnezeu a permis omenirii în general să facă tot ce poate pentru rezolvarea problemelor vieţii. Omul natural a fost creat cu însuşiri mintale care-l făceau să încline spre a onora şi adora pe Creatorul său; şi aceste însuşiri mintale n-au fost complet şterse prin cădere — „degradarea totală" nu este desigur un lucru adevărat în legătură cu omenirea în general. La fel cum Dumnezeu le-a îngăduit oamenilor să-şi exercite celelalte însuşiri mintale după cum doreau, tot aşa El le-a îngăduit să-şi exercite şi trăsăturile morale şi religioase conform înclinaţiilor lor. Putem vedea că, exceptând Israelul natural şi Israelul spiritual şi influenţele care au ieşit de la aceştia spre lume, Dumnezeu a lăsat lumea în voia ei — a lăsat-o să facă pe cât a putut mai bine în privinţa autodezvoltării etc. Omul în ignoranţa şi orbirea lui a căzut în mare măsură pradă uneltirilor lui Satan şi a îngerilor căzuţi, care, prin diferite forme de superstiţie, religii false, magie etc., au abătut masele departe de adevăr. Apostolul explică situaţia, spunând că acest lucru este aşa fiindcă atunci când oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici n-au fost recunoscători, ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat, iar Dumnezeu i-a lăsat — le-a permis să apuce pe calea pe care au preferat-o, pentru a învăţa ((205)) anumite lecţii în legătură cu propria lor degradare, iar prin degradarea în care vor cădea să se manifeste păcătoşenia peste măsură a păcatului şi nechibzuinţa de a asculta de orice alt sfat în afara celui al Creatorului lor.

 După cum am văzut deja, Domnul nu intenţionează să lase omenirea în această stare slabă şi decăzută, ci, prin Creaţia Nouă, la timpul Său cuvenit, cunoştinţa de Domnul va ajunge la fiecare membru al familiei umane, cu posibilitate deplină să ajungă la cunoştinţa adevărului şi la toate binecuvântările asigurate prin răscumpărare. Dar punctul pe care vrem să-l enunţăm aici în mod special este că, aşa cum Dumnezeu a lăsat neamurile păgâne în voia lor, tot aşa El lasă aşa-zisa „creştinătate" în voia ei. El permite oamenilor care au primit ceva din lumina revelaţiei divine s-o folosească aşa cum le place — să-şi încerce mâna în ameliorări ale planului divin, să organizeze sisteme umane etc. Toate acestea nu înseamnă că El n-are putere să intervină, nici că aprobă aceste diferite mecanisme şi instituţii contradictorii şi mai mult sau mai puţin dăunătoare ale omenirii şi ale bisericismului. Aceste experienţe vor constitui o altă lecţie care în curând va mustra pe mulţi, când vor recunoaşte marele rezultat al planului divin şi vor vedea cum Dumnezeu a continuat constant, realizând împlinirea scopurilor Sale iniţiale, ignorând de fapt schemele şi mecanismele omului, uneori obţinându-Şi rezultatele în parte prin ele, iar alteori în absolută opoziţie cu ele. Exact aşa a făcut şi la sfârşitul Veacului Iudeu, când El a permis unora din acea naţiune să-I realizeze planul în persecutarea şi răstignirea Domnului şi a apostolilor Săi. Şi după cum unii dintre ei au fost „israeliţi adevăraţi", mai apoi binecuvântaţi, ridicaţi şi făcuţi părtaşi la suferinţele lui Cristos pentru ca astfel să poată fi în curând şi părtaşi la gloriile Sale, tot aşa, probabil sunt acum „israeliţi adevăraţi" spirituali care, asemenea lui Pavel, vor fi recuperaţi din capcanele Adversarului.

Încă un punct este demn de remarcat: Domnul are un timp special pentru a-Şi începe Împărăţia, un timp special, prin ((206)) urmare, în care Noua Sa Creaţie aleasă să fie dezvoltată şi pregătită pentru serviciul Său; şi se pare că făcea parte din planul Său ca asupra începutului şi sfârşitului acestei perioade să strălucească lumină specială. Apostolul sugerează aceasta când se referă la noi, „peste care au venit sfârşiturile veacurilor" (1 Cor. 10:11). În suprapunerea Veacului Iudeu cu cel Evanghelic au fost manifestate întâi Calea, Adevărul şi Viaţa; au intervenit „Veacurile Întunecate", iar acum în timpul suprapunerii Veacului Evanghelic cu cel Milenar lumina străluceşte ca niciodată înainte — asupra „lucrurilor noi şi vechi". În timp ce trebuie să presupunem că acelora care la începutul veacului erau în armonie cu Domnul li s-a dat lumină specială şi că unii ca aceştia acum la încheierea veacului vor fi favorizaţi cu lumina Adevărului Prezent, pentru ca prin ea să poată fi sfinţiţi, nu trebuie să gândim că aceeaşi măsură de lumină a fost necesară pentru sfinţire de-a lungul secolelor care au intervenit, dintre care unele sunt cunoscute ca „Veacurile Întunecate". Nu trebuie să presupunem că Domnul S-a lăsat vreodată fără martori, chiar dacă ei au fost ignoraţi în paginile istoriei; ci trebuie să privim această ignorare ca fiind datorată relativei lor obscurităţi şi faptului că ei n-au fost în legătură şi în armonie cu marile sisteme anticreştine — deşi unii dintre ei se poate să fi fost în acele sisteme. Astfel chemarea Domnului, care se aplică acum, arată clar că trebuie să ne aşteptăm să găsim mulţi din poporul Domnului în Babilon, încurcaţi şi dezorientaţi de sectarism: „A căzut Babilonul cel mare". „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei." Apoc. 18:2, 4.

După ce am aruncat în grabă o privire asupra Bisericii şi asupra istoriei ei limitate, să trecem acum în mod mai specific la o examinare a Bisericii aşa cum ea a fost iniţial instituită de Domnul nostru. După cum este doar un Spirit al Domnului, pe care toţi câţi sunt ai Lui trebuie să-l posede, tot aşa este doar un Cap şi centru al Bisericii, Domnul nostru Isus. Trebuie însă să reţinem că în toată lucrarea Sa, Tatăl a fost recunoscut în toate, şi conform cu propria Sa relatare, lucrarea Sa a fost făcută în numele Tatălui, prin autoritatea Tatălui — „Orice ((207)) răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină" (Mat. 15:13). Biserica adevărată, Noua Creaţie, este sădită de Tatăl. Domnul nostru spune: Eu sunt adevărata Viţă, voi sunteţi mlădiţele, iar Tatăl Meu este Viticultorul. Mai târziu El arată că există o „vie a pământului", o biserică nominală, o biserică falsă, care n-a fost sădită de Tatăl şi care va fi smulsă. Rodul Viei Adevărate este Iubirea şi acesta este preţios pentru Tatăl; dar rodul Viei pământului este egoismul sub diferite forme şi acesta va fi adunat în cele din urmă în teascul mare al mâniei lui Dumnezeu în marele timp de necaz cu care se va încheia acest veac. Ioan 15:1-6; Apoc. 14:19.

Fiecare persoană care studiază Biblia a observat desigur că Domnul nostru şi apostolii n-au recunoscut nici o diviziune în Biserică şi au ignorat orice este asemănător cu dezbinarea, atât în fapt cât şi în nume. Pentru ei Biserica a fost una şi indivizibilă, precum şi credinţa ei una singură, Domnul ei unul singur şi botezul ei unul singur. Din acest punct de vedere s-a vorbit despre ea ca fiind Biserica, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Viului Dumnezeu, Biserica lui Cristos, Biserica Întâilor-Născuţi; iar indivizii din ea au fost numiţi „fraţi", „ucenici", „creştini". Toate aceste nume sunt folosite fără discriminare în legătură cu întreaga Biserică şi în legătură cu cele mai mici adunări — chiar doi sau trei — şi în legătură cu indivizi, în Ierusalim, în Antiohia sau în altă parte. Varietatea acestor nume şi folosirea lor generală implică în mod clar că nici unul dintre ele n-a fost intenţionat să fie nume propriu. Toate au fost numai ilustraţii ale marelui fapt pe care Domnul nostru şi apostolii Săi l-au prezentat continuu, şi anume, că Biserica (Ecclesia, corpul, compania) urmaşilor Domnului sunt „aleşii" Săi — ca să se împărtăşească acum de crucea Sa şi să înveţe lecţiile necesare, iar în curând să fie asociaţi cu El în gloria Sa.

Acest obicei trebuia să fi continuat, dar a fost schimbat în Veacurile Întunecate. Când s-a dezvoltat eroarea, cu ea a intrat şi spiritul sectar, urmat de denumiri speciale — Biserica Romei, Biserica Baptistă, Biserica Luterană, Biserica Angliei, Sfânta Biserică Catolică, Biserica Wesleyană, Biserica Creştină, Biserica Presbiteriană etc. Acestea sunt semne de ((208)) carnalitate, după cum arată apostolul (1 Cor. 3:3, 4); şi pe măsură ce Noua Creaţie iese din întunericul dens care atâta vreme a acoperit lumea, ea se luminează şi asupra acestui punct; şi observând eroarea şi înfăţişarea răului, nu numai că iese din sectarism, dar şi refuză să fie cunoscută după aceste nume nescripturale — totuşi răspunzând cu râvnă la oricare sau la toate numele biblice.

Să examinăm acum temeliile acelei Biserici pe care a stabilit-o Domnul:

Cei doisprezece apostoli ai Mielului

Apostolul declară că nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă — Isus Cristos (1 Cor. 3:11). Pe această temelie Domnul nostru, ca reprezentant al Tatălui, a început să-Şi zidească Biserica, şi făcând astfel, El a chemat doisprezece apostoli — nu la întâmplare, ci intenţionat, întocmai cum cele douăsprezece seminţii ale lui Israel n-au fost douăsprezece la întâmplare, ci în conformitate cu planul divin. Domnul nostru nu numai că n-a ales pentru poziţia aceea mai mult de doisprezece apostoli, dar de atunci încoace nici n-a dat autoritate să fie mai mulţi — cu excepţia faptului că Iuda, dovedindu-se nevrednic de o poziţie printre cei doisprezece, a căzut de la locul său şi a fost înlocuit cu apostolul Pavel.

Remarcăm cu câtă grijă a vegheat Domnul asupra apostolilor — grija Sa faţă de Petru, S-a rugat pentru el în ceasul încercării lui, şi după aceea cererile speciale către el să-I hrănească oile şi mieii. Notăm de asemenea grija Sa pentru Toma care s-a îndoit şi voinţa Sa de a-i demonstra clar faptul învierii Sale. Din cei doisprezece n-a pierdut pe nici unul în afară de fiul pierzării — iar abaterea acestuia a fost cunoscută mai dinainte de Domnul şi prezisă în Scripturi. Nu putem recunoaşte alegerea lui Matia consemnată în Fapte ca fiind în vreun sens alegerea Domnului. El a fost fără îndoială un om bun, dar a fost ales de către cei unsprezece fără autorizare. Ei au fost informaţi să zăbovească în Ierusalim şi să aştepte înzestrarea de sus prin Spiritul sfânt la Cincizecime, iar în această perioadă ((209)) de aşteptare şi înainte ca ei să fie înzestraţi cu putere au făcut greşeala să tragă la sorţi şi să-l aleagă pe Matia ca să ia locul lui Iuda. Domnul nu i-a mustrat pentru acest amestec fără intenţie rea în aranjamentul Său, ci pur şi simplu le-a ignorat alegerea şi la timpul Său l-a prezentat pe apostolul Pavel, zicând: „El este un vas pe care Mi l-am ales"; şi, iarăşi, avem declaraţia apostolului că el a fost ales din pântecele mamei sale ca să fie un slujitor special şi că el n-a fost cu nimic mai prejos decât cei mai însemnaţi dintre apostoli. Gal. 1:15; 2 Cor. 11:5.

Din aceasta se va vedea că suntem în total dezacord cu vederile papalităţii şi ale Bisericii Episcopale Protestante, cu ale Bisericii Catolico-Apostolice şi ale Mormonilor, toate pretinzând că numărul apostolilor n-a fost limitat la doisprezece şi că din zilele lor încoace au existat succesori care au vorbit şi au scris cu aceeaşi autoritate ca şi cei doisprezece iniţiali. Noi negăm acest lucru, şi spre a dovedi observăm cum Domnul i-a ales în mod special pe cei doisprezece, amintindu-ne proeminenţa numărului doisprezece în lucrurile sacre aparţinătoare de această alegere; şi, ca să mergem până la capăt, indicăm imaginea simbolică a Bisericii glorificate dată în Apocalipsa 21. Acolo, Noul Ierusalim — simbolul noului guvern Milenar, Biserica, Mireasa unită cu Domnul ei — este descrisă foarte clar; şi în imagine se face foarte clar declaraţia că cele douăsprezece temelii ale Cetăţii sunt scumpe şi că pe cele douăsprezece temelii erau scrise numele celor „doisprezece apostoli ai Mielului" — nici mai mulţi, nici mai puţini. Ce dovadă mai bună am putea avea că n-au fost niciodată mai mulţi decât doisprezece apostoli ai Mielului şi că oricare alţii, după cum sugerează Apostolul Pavel, au fost „apostoli mincinoşi". 2 Cor. 11:13.

Nu ne putem imagina nici că a fost nevoie de mai mulţi apostoli, deoarece îi avem încă pe cei doisprezece cu noi — mărturia lor şi rodul lucrării lor — într-o formă mult mai convenabilă decât au avut cei care au fost personal cu ei în timpul slujirii lor. Relatările despre slujirea lor sunt cu noi; înregistrarea de către ei a cuvintelor, a miracolelor Domnului ((210)) etc. Discursurile asupra diferitelor subiecte de doctrină creştină din epistolele lor se află astăzi în mâinile noastre într-o formă cât se poate de satisfăcătoare. Aceste lucruri sunt „de ajuns", după cum explică apostolul, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit". Explicând chestiunea mai departe, apostolul a spus: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu". Este necesar mai mult? 2 Tim. 3:17; Fapt. 20:27.

Imediat după cele patruzeci de zile de meditare şi de încercare din partea Adversarului în pustie şi după ce S-a hotărât asupra căii potrivite, Domnul nostru a început să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei viitoare şi să-Şi invite urmaşii, care au fost numiţi ucenici. Dintre aceşti ucenici i-a ales în cele din urmă pe cei doisprezece (Luca 6:13-16). Toţi erau din ceea ce s-ar putea numi stări sociale umile, câţiva dintre ei pescari, şi despre ei se spune fără dezaprobare că mai-marii „ştiau că erau oameni fără carte şi simpli" (Fapt. 4:13). Evident că cei doisprezece au fost chemaţi dintre „ucenici" sau dintre urmaşi în general, care au îmbrăţişat cauza Domnului şi L-au recunoscut fără să-şi lase ocupaţiile zilnice. Cei doisprezece au fost invitaţi să devină asociaţi în slujirea Evangheliei şi relatarea spune că ei au părăsit toate pentru a-L urma (Mat. 4:17-22; Marcu 1:16-20; 3:13-19; Luca 5:9-11). Cei „şaptezeci" însărcinaţi mai târziu n-au fost niciodată recunoscuţi ca apostoli. Luca ne dă o relatare specială despre alegerea celor doisprezece, informându-ne că tocmai înainte de acest eveniment Domnul nostru S-a retras pe munte să Se roage — evident să Se consulte cu Tatăl în privinţa lucrării Sale şi în privinţa colaboratorilor Săi în ea. A continuat toată noaptea în rugăciune — şi când s-a făcut ziuă a chemat la El pe ucenicii Săi (greceşte, mathetes — învăţăcei sau elevi); şi dintre ei a ales doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli (greceşte, apostolos — trimişi). Astfel cei doisprezece au fost marcaţi ca separaţi şi distincţi printre ucenici. Luca 6:12, 13, 17.

Ceilalţi ucenici nealeşi astfel pentru slujba de apostoli au fost şi ei iubiţi de Domnul şi fără îndoială că au fost în armonie deplină cu numirea celor doisprezece, recunoscând-o a fi în interesul lucrării în general. Pe ce bază a făcut Domnul ((211)) alegerea, nu se declară; dar avem relatarea propriei Sale rugăciuni în această privinţă, că, „ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat"; şi „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării" — Iuda. În ce sens sau în ce grad a făcut Tatăl alegerea celor doisprezece nu are importanţă pentru noi. Fără îndoială că o calitate pe care o aveau aceştia era smerenia; şi fără îndoială că ocupaţiile lor modeste şi experienţele anterioare din viaţă fuseseră astfel încât au înclinat nu numai să-i facă oameni smeriţi, dar pe lângă aceasta şi să ducă la tărie de caracter, hotărâre, perseverenţă etc., până la un grad la care alte îndeletniciri probabil n-ar fi putut duce la fel de bine. Suntem informaţi că alegerea celor doisprezece atunci când a avut loc, în loc de a aştepta până la Cincizecime (data conceperii Bisericii), a fost în mare măsură cu scopul de a permite celor doisprezece să fie în mod special cu Domnul, să-I vadă lucrările, să-I audă mesajul, pentru ca astfel să poată fi la timpul cuvenit martori care să ne spună direct, nouă şi întregului popor al lui Dumnezeu, minunatele lucrări ale lui Dumnezeu şi minunatele cuvinte ale vieţii manifestate prin Isus. Luca 24:44-48; Fapt. 10:39-42.

Însărcinarea apostolică

Nu există nicăieri nici cea mai vagă sugestie făcută apostolilor sau cu privire la ei, că ei urmau să fie stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu; că trebuiau să se considere diferiţi de ceilalţi credincioşi, scutiţi de acţiunile legii divine, sau în mod special favorizaţi sau asiguraţi în privinţa moştenirii lor veşnice. Trebuiau să-şi amintească tot timpul că „voi toţi sunteţi fraţi" şi că „unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos". Trebuiau să ţină minte totdeauna că era necesar să-şi întărească chemarea şi alegerea; şi dacă nu se supuneau Legii Iubirii şi nu erau smeriţi precum copilaşii, cu nici un chip nu „intrau în Împărăţie". Nu li s-a dat nici un titlu oficial şi nici alte instrucţiuni cu privire la o îmbrăcăminte deosebită sau la o purtare deosebită, ci doar că în toate aceste lucruri ei trebuiau să fie exemple pentru turmă; pentru ca alţii văzând faptele lor ((212)) bune să mărească pe Tatăl; pentru ca alţii care mergeau în urmele lor să urmeze şi ei astfel în urmele conducătorului şi în final să ajungă la aceeaşi glorie, onoare, nemurire — părtaşi ai aceleiaşi naturi divine, membri ai aceleiaşi Noi Creaţii.

Însărcinarea apostolilor a fost una de serviciu — ei urmau să se servească unul pe altul, să servească pe Domnul şi să-şi dea viaţa pentru fraţi. Aceste servicii urmau să fie făcute în mod special în legătură cu promulgarea Evangheliei. Ei au fost părtaşi ai ungerii premergătoare, care deja venise peste Învăţătorul lor — aceeaşi ungere care aparţine tuturor celor din Noua Creaţie, tuturor celor din Preoţimea Împărătească, şi care este descrisă de profet când zice: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi . . . să pansez pe cei cu inima zdrobită" etc. Isa. 61:1, 2; Luca 4:17-21; Mat. 10:5-8; Marcu 3:14, 15; Luca 10:1-17.

Deşi această ungere n-a venit peste ei în mod direct până la Cincizecime, ei gustaseră mai înainte din ea, prin aceea că Domnul le-a acordat o parte din puterea Spiritului Său sfânt etc., când i-a trimis să propovăduiască. Dar, chiar şi în aceasta, o posibilitate specială de mândrie a fost îndepărtată când Domnul nostru mai târziu a trimis încă şaptezeci să facă o lucrare similară şi în mod similar i-a împuternicit să facă minuni în numele Său. Adevărata lucrare a apostolilor n-a început, prin urmare, în sensul propriu al cuvântului, până când au primit Spiritul sfânt la Cincizecime. Atunci le-a fost acordată o manifestare specială a puterii divine — nu numai Spiritul sfânt şi darurile Spiritului, dar, de asemenea, şi în mod special, puterea de a acorda aceste daruri şi altora. De atunci încolo, prin această ultimă putere menţionată, ei s-au deosebit de toţi ceilalţi din Biserică. Şi alţi credincioşi au fost socotiţi ca membri ai corpului uns al lui Cristos, făcuţi părtaşi ai Spiritului Său şi concepuţi de acest Spirit pentru înnoirea vieţii etc., însă nici unul n-a putut avea un dar sau o manifestare specială decât dacă acestea erau conferite prin ((213)) apostoli. Trebuie totuşi să reţinem că aceste daruri ale minunilor, limbilor, interpretării limbilor etc., n-au împiedicat în nici un sens sau n-au luat locul roadelor Spiritului sfânt, care trebuiau să fie crescute sau dezvoltate de către fiecare credincios prin ascultare de instrucţiunile divine — pe măsură ce fiecare creştea în har, cunoştinţă şi iubire. Acordarea acestor daruri, pe care un om le poate primi şi totuşi să fie aramă sunătoare, un chimval zângănitor, i-a marcat însă pe apostoli ca servii sau reprezentanţii speciali ai Domnului în lucrarea de fondare a Bisericii. 1 Cor. 12:7-10; 13:1-3.

Domnul nostru în alegerea şi instruirea acestor apostoli a avut în vedere binecuvântarea şi instruirea tuturor urmaşilor Săi până la sfârşitul veacului. Acest lucru este evident din rugăciunea de la sfârşitul slujirii Sale, în care, referindu-Se la ucenici, a zis: „Eu am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor (apostolilor) pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat şi ei au păzit Cuvântul Tău. Acum ei au cunoscut că toate câte Mi-ai dat Tu sunt de la Tine. Căci le-am dat cuvintele (doctrinele) pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit . . . Eu Mă rog pentru ei. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi . . . Şi Mă rog nu numai pentru ei (apostoli), ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor (toată Biserica Evangheliei), ca toţi să fie una (în scop, în iubire), cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, (apoi, arătând scopul final al acestei alegeri a apostolilor şi a Noii Creaţii întregi, El adaugă:) pentru ca lumea (iubită de Dumnezeu pe când era încă păcătoasă şi răscumpărată prin sângele preţios) să creadă că Tu M-ai trimis" — s-o răscumpăr şi s-o restaurez. Ioan 17:6-9, 20, 21.

Apostolii, deşi oameni neînvăţaţi, au fost evident caractere tari, şi sub învăţătura Domnului lipsa lor de înţelepciune şi educaţie lumească a fost mai mult decât compensată prin „spiritul minţii sănătoase". De aceea nu este ciudat că aceşti oameni au fost recunoscuţi în mod uniform de către Biserica timpurie ca îndrumători în calea Domnului — instructori ((214)) special numiţi — „stâlpi în Biserică", urmând în autoritate Domnului Însuşi. Domnul i-a pregătit pentru această poziţie în diferite moduri.

Ei au fost continuu cu El şi au putut, prin urmare, să fie martori în privinţa tuturor afacerilor slujirii Sale, a învăţăturilor Sale, a minunilor Sale, a rugăciunilor Sale, a compătimirii Sale, a sfinţeniei Sale, a jertfirii de Sine chiar până la moarte, şi, în final, martori ai învierii Sale. Nu numai Biserica timpurie a avut nevoie de toate aceste mărturii, ci toţi care au fost chemaţi de atunci încoace de Domnul şi care I-au acceptat chemarea pentru Creaţia Nouă — toţi care au fugit pentru a găsi refugiu şi se încred în speranţele glorioase centrate în caracterul Său, în moartea Sa de sacrificiu, în marea Sa înălţare şi în planul lui Dumnezeu pe care El trebuie să-l împlinească — au avut nevoie tocmai de asemenea mărturie personală în privinţa tuturor acestor lucruri, cu scopul ca ei să poată avea o credinţă puternică, o consolare puternică.

Mai târziu au fost trimişi de către Domnul încă şaptezeci de ucenici, pentru a vesti prezenţa Sa şi secerişul Veacului Iudeu, dar lucrarea lor a fost în multe privinţe diferită de a celor doisprezece. Într-adevăr, se pare că în toate modurile Domnul a pus deoparte în mod atât de deosebit pe apostoli, încât noi, împreună cu toată Biserica, să putem avea cea mai deplină încredere în ei. Numai aceştia au participat cu El la ultimele Paşti şi la instituirea noii amintiri, cea a morţii Sale; numai aceştia au fost cu El în Ghetsimani; de asemenea lor li s-a arătat în mod special după învierea Sa; şi numai aceştia au fost în mod special folosiţi ca purtători de cuvânt ai Spiritului sfânt în Ziua Cincizecimii. Cei unsprezece erau „bărbaţi din Galileea", aşa cum unii care i-au auzit au remarcat, „toţi aceştia . . . nu sunt galileeni?" Fapt. 2:7; Luca 24:48-51; Mat. 28:16-19.

Deşi — după cum arată relatarea — Domnul nostru li S-a descoperit după învierea Sa la vreo cinci sute de fraţi, totuşi apostolii au fost trataţi în mod special şi s-a intenţionat ca ei să fie „martori" specifici „a tot ce a făcut El în ţinutul iudeilor şi în Ierusalim. El, pe care „L-au omorât, atârnându-L pe lemn. ((215)) Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi . . . Isus ne-a poruncit să predicăm poporului" etc. Fapt. 10:39-45; 13:31; 1 Cor. 15:3-8.

Apostolul Pavel, deşi nu în mod direct martor în aceeaşi măsură ca şi cei unsprezece, a fost totuşi făcut martor al învierii Domnului prin aceea că i s-a dat o sclipire ulterioară a prezenţei Sale glorioase, după cum el însuşi declară — „După ei toţi, ca unuia născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie" (1 Cor. 15:8, 9 — nota de subsol la Cornilescu revizuită, n. e.). Apostolul Pavel n-a fost de fapt îndreptăţit să-L vadă pe Domnul în glorie înainte de restul Bisericii la a Doua Venire a Sa, când toţi credincioşii Săi vor fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui şi-L vor vedea aşa cum este; dar, pentru ca apostolul să poată fi un martor, i s-a acordat această privire şi i s-au dat viziuni şi revelaţii mai mult decât tuturor celorlalţi. El a fost astfel bine compensat, poate, pentru lipsa anterioară a legăturii personale cu Învăţătorul. Experienţele sale deosebite n-au fost doar pentru avantajul său propriu, ci în principal, putem presupune, pentru avantajul întregii Biserici. Cert este că experienţele deosebite, viziunile, revelaţiile etc., acordate apostolului care a luat locul lui Iuda, au fost mai folositoare decât ale oricăruia dintre ceilalţi apostoli.

Experienţele i-au permis nu numai să cunoască şi să aprecieze „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" — chiar anumite lucruri neîngăduit a fi rostite (2 Cor. 12:4), dar iluminarea pe care ele au adus-o în mintea apostolului s-a şi reflectat prin scrierile sale asupra Bisericii din zilele lui până în prezent.

Fiindcă apostolul Pavel a avut acele viziuni şi revelaţii, el a putut înţelege situaţia, a putut aprecia noua dispensaţie şi a putut recunoaşte atât de clar lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea caracterului şi planului divin, şi fiindcă el însuşi a apreciat atât de clar aceste lucruri, a fost pregătit pentru a le spune în învăţăturile şi epistolele sale într-un astfel de mod încât să confere binecuvântări casei credinţei de-a lungul întregului veac. De fapt, chiar şi astăzi Biserica şi-ar putea permite mai degrabă să piardă mărturiile oricăruia dintre ceilalţi apostoli sau ale tuturor, decât să piardă mărturia ((216)) acestuia singur. Cu toate acestea, noi suntem bucuroşi să avem întreaga mărturie — bucuroşi s-o apreciem pe toată, precum şi caracterele nobile ale tuturor celor doisprezece. Să marcăm mărturia care arată calitatea lui de apostol, întâi de toate cuvintele Domnului: „El este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel" (Fapt. 9:15). Propria declaraţie a apostolului este: „Fraţilor, vreau să ştiţi că Evanghelia vestită de mine nu este omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos" (Gal. 1:11, 12); şi din nou el spune: „Cel care lucrase în Petru pentru apostolia circumciziei (evreilor), lucrase şi în mine faţă de neamuri" (Gal. 2:8). Zelul lui pentru Domnul şi pentru fraţi şi dispoziţia lui de a-şi da viaţa pentru fraţi — cheltuind timp şi energie pentru binecuvântarea lor — mărturisesc nu numai pentru vrednicia lui de a se clasa ca un egal al oricărui apostol, dar când unii i-au pus la îndoială legătura apostolică cu Biserica, el a arătat deschis aceasta şi binecuvântările Domnului legate de revelaţiile şi slujirile sale etc., dovedind că el nu era „cu nimic mai prejos" de ceilalţi. 1 Cor. 9:1; 2 Cor. 11:5, 23; 12:1-7, 12; Gal. 2:8; 3:5.

N-a fost intenţia Domnului ca apostolii să facă o lucrare numai printre evrei — relatarea este chiar în sens contrar. El i-a informat pe cei unsprezece că lucrarea Sa şi mesajul lor erau pentru toţi oamenii, în cele din urmă, deşi ei urmau să aştepte în Ierusalim până când erau înzestraţi cu putere, urmând să-şi înceapă acolo mărturia. Cuvintele Domnului nostru au fost: „Voi veţi primi putere, când va veni Duhul sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului" (Fapt. 1:8). Această mărturie a continuat nu numai în timpul vieţii apostolilor, ci mai continuă încă. Ei şi acum ne propovăduiesc, şi acum îi instruiesc pe credincioşi, îi încurajează, îi previn, îi mustră. Moartea lor nu le-a oprit slujirea. Ei şi acum vorbesc, şi acum mărturisesc, şi acum sunt purtători de cuvânt ai Domnului către credincioşii Săi.

((217))

Inspiraţia apostolilor

Este bine să avem încredere în apostoli ca martori sau istorici credincioşi şi să notăm că mărturiile lor poartă pecetea onestiei, prin aceea că ei n-au căutat nici bogăţie, nici glorie printre oameni, ci şi-au sacrificat toate interesele pământeşti în zelul lor pentru Învăţătorul înviat şi glorificat. Mărturia lor ar fi incalculabilă chiar dacă n-ar avea altă greutate în afară de aceasta; dar găsim că Scripturile dau învăţătura că ei au fost folosiţi de Domnul ca agenţii Săi inspiraţi şi că ei au fost în mod special îndrumaţi de El în ceea ce priveşte mărturia, doctrinele, obiceiurile etc., pe care să le stabilească în Biserică. Ei au adeverit nu numai lucrurile pe care le-au auzit şi le-au văzut, ci, pe lângă acestea, şi instrucţiunile pe care le-au primit prin Spiritul sfânt; astfel ei au fost administratori credincioşi. „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte . . . administratori ai tainelor lui Dumnezeu", a spus Pavel (1 Cor. 4:1). Aceeaşi idee a fost exprimată de către Domnul nostru când a spus în privinţa celor doisprezece: „Vă voi face pescari de oameni" şi „Paşte oile Mele", „Paşte mieluşeii Mei." Apostolul spune de asemenea — taina (adevărurile adânci ale Evangheliei cu privire la chemarea de sus a Noii Creaţii — Cristosul) ascunsă în alte veacuri, este acum descoperită sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Spirit. Obiectivul acestei revelaţii este explicat astfel: „Să pun în lumină înaintea tuturor: care este administrarea acestei taine (pe ce condiţii se poate obţine participarea la această Nouă Creaţie) ascunse din veacuri în Dumnezeu" (Efes. 3:3-11). Iar descriind cum Biserica trebuie să fie zidită pe temelia apostolilor şi profeţilor, Isus Cristos Însuşi fiind piatra din capul unghiului, apostolul declară: „Iată de ce (pentru zidirea Bisericii, templul lui Dumnezeu), eu, Pavel, (sunt) întemniţatul lui Hristos Isus pentru voi, neamurilor". Efes. 2:20, 22; 3:1.

Mângâietorul a fost promis că „vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus"; şi „vă va vesti lucrurile viitoare" (Ioan 14:26; 16:13). Fără îndoială, într-o anumită măsură aceasta se aplică la întreaga Biserică, dar în mod special ((218)) s-a aplicat la apostoli; şi de fapt mai operează încă pentru rămăşiţa Bisericii prin apostoli — cuvintele lor fiind încă mijloacele prin care Spiritul sfânt ne învaţă lucruri noi şi vechi. În armonie cu această făgăduinţă putem înţelege că inspiraţia apostolică a avut un caracter întreit. (1) Împrospătarea memoriei le-a permis să-şi amintească şi să reproducă învăţăturile personale ale Domnului. (2) Îndrumarea în aprecierea adevărului referitor la planul divin al veacurilor. (3) Descoperiri speciale de lucruri viitoare — lucruri despre care Domnul nostru a declarat: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta". Ioan 16:12.

Nu trebuie să presupunem că împrospătarea memoriei apostolilor a implicat o dictare a frazeologiei exacte sau a ordinii exacte a cuvintelor Domnului nostru. Şi nici scrierile apostolice nu dau dovadă de asemenea dictare. Făgăduinţa Domnului este însă în sine o garanţie a corectitudinii declaraţiilor lor. În fiecare din cele patru Evanghelii avem o istorie a vieţii şi misiunii timpurii a Domnului; totuşi în fiecare se manifestă individualitatea scriitorului. Fiecare în stilul său înregistrează acele lucruri care lui i se par cele mai importante; şi sub supravegherea Domnului aceste diferite relatări dau împreună o istorie atât de completă cât este necesar pentru stabilirea credinţei Bisericii, a identităţii lui Isus ca Mesia arătat de profeţi, a împlinirii profeţiilor referitoare la El, a faptelor vieţii Sale şi a învăţăturilor Sale. Dacă inspiraţia era verbală (o dictare cuvânt de cuvânt), nu era nevoie de câţiva oameni ca să repete naraţiunea; dar este vrednic de notat că în timp ce fiecare scriitor şi-a exercitat libertatea individuală de exprimare şi a făcut alegerea evenimentelor cele mai importante şi mai vrednice de înregistrat, Domnul prin Spiritul Său sfânt a supravegheat lucrarea astfel încât nimic de importanţă n-a fost omis — tot ce este necesar este înregistrat fidel — „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit". Este interesant de remarcat că relatarea ((219)) apostolului Ioan le completează pe celelalte trei — Matei, Marcu şi Luca — şi el vorbeşte în principal despre împrejurările şi întâmplările importante omise de ceilalţi.

Afirmaţia Domnului, că El prin Spiritul sfânt îi va îndruma pe apostoli şi prin ei pe Noua Creaţie, „în tot adevărul", implică faptul că îndrumarea va fi o îndrumare generală în tot adevărul, mai degrabă decât personală şi individuală — îndeplinirea după această manieră este evidenţiată din relatări. Deşi apostolii, cu excepţia lui Pavel, au fost oameni simpli şi neînvăţaţi, totuşi expunerile lor scripturale sunt cu totul remarcabile. Ei au putut „face de ruşine înţelepciunea" teologilor „înţelepţi" din zilele lor — şi de atunci încoace. Oricât de elocventă ar fi eroarea, ea nu poate sta în faţa logicii deducţiilor lor din Lege, din Profeţi şi din învăţăturile Domnului. Învăţaţii Legii evreieşti au remarcat aceasta, şi, după cum citim, „au recunoscut că fuseseră cu Isus" — că învăţaseră doctrina Lui şi copiaseră spiritul Lui. Fapt. 4:5, 6, 13.

Epistolele apostolice conţin astfel de argumente logice bazate pe scrierile inspirate ale Vechiului Testament şi pe cuvintele Domnului; şi toţi care de-a lungul Veacului Evanghelic s-au împărtăşit din acelaşi spirit urmând liniile argumentării puse de Domnul în faţa noastră prin purtătorii Săi de cuvânt, sunt conduşi spre aceleaşi concluzii corecte, aşa încât credinţa noastră nu stă în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2:4, 5). Totuşi, în aceste învăţături, ca şi în prezentările lor istorice, n-avem nici o dovadă a unei dictări cuvânt de cuvânt — nici o dovadă că ei au fost doar secretari ai Domnului, vorbind şi scriind într-un mod mecanic, aşa cum au făcut profeţii din timpurile vechi (2 Pet. 1:21). Mai degrabă, clarviziunea apostolilor a fost o iluminare a minţii care i-a făcut capabili să vadă şi să aprecieze scopurile divine, şi astfel să le declare în mod clar; întocmai cum, urmând conducerea lor, toţi din poporul Domnului de atunci încoace au fost făcuţi capabili să crească în har, cunoştinţă şi iubire, şi astfel au fost ((220)) făcuţi capabili să „înţeleagă pe deplin împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă (omenească)". Efes. 3:18, 19.

Cu toate acestea, suntem pe deplin îndreptăţiţi să credem că celelalte învăţături ale lor, ca şi relatările lor istorice, au fost atât de supravegheate de Domnul încât cuvintele nepotrivite au fost evitate, iar adevărul a fost prezentat în astfel de formă încât să constituie „hrană la timp potrivit" pentru casa credinţei din zilele lor până astăzi. Această supraveghere divină a apostolilor a fost indicată dinainte prin cuvintele Domnului nostru: „Orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer" (Mat. 18:18). Înţelegem că aceasta înseamnă, nu faptul că Domnul Îşi va ceda prerogativa şi va asculta de ordinele apostolilor, ci faptul că ei vor fi astfel păstraţi, astfel îndrumaţi de Spiritul sfânt, încât deciziile lor în Biserică, în privinţa lucrurilor care să fie considerate obligatorii şi care să fie considerate opţionale, vor fi decizii corecte; iar Biserica în general să ştie, prin urmare, că lucrurile au fost fixate, stabilite — concluziile la care s-a ajuns fiind atât hotărârea Domnului cât şi a apostolilor.

Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea

În deplină armonie cu aceasta, după ce apostolul Petru a mărturisit că Domnul nostru era Mesia, „Isus răspunzând i-a zis: «Ferice de tine, Simon, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu de asemenea îţi spun: Tu eşti Petru (petros — piatră, stâncă) şi pe această stâncă (petra — masă de piatră — marea stâncă fundamentală a adevărului pe care tocmai l-ai exprimat tu) voi zidi Biserica Mea»". Domnul Însuşi este ziditorul, după cum se spune despre El că este şi temelia, „Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă şi care este Isus Hristos" (1 Cor. 3:11). El este marea Stâncă, iar mărturia lui Petru despre El a fost ca atare o ((221)) mărturie de stâncă — o declaraţie a principiilor care stau la baza planului divin. Apostolul Petru aşa a înţeles această chestiune şi aşa şi-a exprimat înţelegerea (1 Pet. 2:5, 6). El a spus că toţi credincioşii consacraţi cu adevărat sunt „pietre vii" care vin la marea Stâncă a planului divin, Cristos Isus — să fie zidiţi ca templu sfânt al lui Dumnezeu prin unire cu El — temelia. Petru, prin urmare, a respins orice pretenţie de a fi el însuşi piatra de temelie şi în mod potrivit s-a clasificat împreună cu toate celelalte „pietre vii" (greceşte, lithos) ale Bisericii — chiar dacă petros, stâncă, înseamnă o piatră mai mare decât lithos şi toţi apostolii ca pietre de „temelie" vor avea o importanţă mai mare decât fraţii lor în planul şi ordinea divină. Apoc. 21:14.

Cheile autorităţii

În aceeaşi împrejurare Domnul i-a spus lui Petru: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri" etc. Astfel, aceeaşi autoritate dată apostolilor în ansamblu a fost exprimată în mod specific faţă de Petru, plus privilegiul sau onoarea cheilor — puterea sau autoritatea deschiderii. Ne amintim cum apostolul Petru a folosit cheile Împărăţiei şi a făcut lucrarea de deschidere a noii dispensaţii, întâi pentru evrei la Cincizecime, iar mai târziu pentru neamuri în casa lui Corneliu. Citim că, în Ziua Cincizecimii, când a fost revărsat Spiritul sfânt, „Petru a stat în picioare cu cei unsprezece" — a luat iniţiativa; el a deschis, ceilalţi au urmat şi astfel a fost deschisă invitaţia evanghelică pentru evrei. În cazul lui Corneliu, Domnul a trimis mesageri la Petru şi l-a îndrumat în mod special printr-o viziune să le urmeze invitaţia, şi astfel l-a folosit în mod special la deschiderea uşii îndurării, libertăţii şi privilegiului pentru neamuri — ca şi ei să poată veni şi avea parte de privilegiul chemării de sus a Noii Creaţii. Aceste lucruri sunt în deplină armonie cu ceea ce am văzut în privinţa scopurilor Domnului legate de alegerea celor doisprezece apostoli. Şi cu cât poporul Domnului va discerne mai clar faptul că aceşti doisprezece oameni au fost făcuţi ((222)) reprezentanţi deosebiţi ai noii dispensaţii, iar cuvintele lor canale speciale ale adevărului în privinţa Noii Creaţii, cu atât va fi mai bine pregătit să le accepte cuvintele şi cu atât va fi mai puţin dispus să sprijine învăţăturile altora care sunt în conflict cu mărturia lor. „Dacă nu vorbesc după acest Cuvânt, zorile nu sunt pentru ei". Isa. 8:20 (Biblia interlineară ebraico-engleză, J. P. Green — n.e.).

Ultima declaraţie a făgăduinţei Domnului nostru spune: „El (Spiritul sfânt al Tatălui) . . . vă va vesti lucrurile viitoare". Aceasta implică o inspiraţie specială a apostolilor, iar indirect implică binecuvântarea şi iluminarea poporului Domnului prin învăţăturile lor chiar până la încheierea acestui veac. Ei urmau să fie nu numai sfinţi apostoli, ci şi profeţi sau văzători care să înştiinţeze Biserica despre evenimentele viitoare. Nu trebuie să presupunem că toţi apostolii au fost folosiţi în aceeaşi măsură în vreunul sau în toate aceste moduri de slujire. Fapt este că unii au fost onoraţi mai mult nu numai în privilegiile de serviciu ca apostoli, ci onoraţi mai mult şi în arătarea lucrurilor viitoare. Apostolul Pavel indică diferite lucruri viitoare: marea apostazie în Biserică; descoperirea „Omului Păcatului"; taina referitoare la a doua venire a Domnului şi că nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi; taina ascunsă în veacurile şi dispensaţiile trecute, că Biserica, în care se includ şi neamurile, va fi împreună moştenitoare a făgăduinţei făcute lui Avraam — că sămânţa lui va binecuvânta toate familiile Pământului etc., etc. El arată de asemenea că la sfârşitul veacului în Biserică vor predomina condiţiile rele, că oamenii vor fi iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea; vor fi călcători de legământ etc., şi că „lupi răpitori" (adepţi ai Criticii Radicale distructivi) nu vor cruţa turma Domnului. Într-adevăr, toate scrierile apostolului Pavel sunt în mod strălucit luminate de viziunile şi revelaţiile de care el s-a bucurat ca văzător al lucrurilor care în zilele sale erau viitoare şi care nu era cuvenit a fi explicate încă deplin, dar care acum sunt descoperite sfinţilor prin tipurile şi profeţiile Vechiului Testament — putându-se înţelege ((223)) acum în lumina cuvintelor apostolilor fiindcă a sosit „timpul potrivit" ca ele să fie înţelese.

Şi apostolul Petru ca văzător arată intrarea în Biserică a învăţătorilor mincinoşi, care în ascuns, în secret, vor introduce erezii nimicitoare, chiar negând că Domnul i-a cumpărat. Privind până în zilele noastre, el profeţeşte zicând: „În zilele din urmă vor veni batjocoritori . . . zicând: «Unde este făgăduinţa prezenţei (2 Pet. 3:4, Diaglott — n. e.) Lui (Cristos)»" etc. El de asemenea a profeţit că „Ziua Domnului va veni ca un hoţ" noaptea etc.

Apostolul Iacov în mod asemănător a profeţit referitor la sfârşitul acestui veac, zicând: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi! . . . V-aţi strâns comori în zilele din urmă!" etc.

Apostolul Ioan însă a fost cel mai remarcabil văzător sau profet dintre toţi apostolii; viziunile sale, care formează cartea Apocalipsei, descriu în cea mai admirabilă manieră lucrurile viitoare.

Infailibilitatea apostolică

Din cele anterioare suntem pe deplin îndreptăţiţi să credem că apostolii au fost îndrumaţi de Domnul prin Spiritul Său sfânt, astfel încât toate cuvintele lor publice au fost de inspiraţie divină pentru învăţătura Bisericii şi tot atât de infailibile ca şi cuvintele profeţilor din dispensaţia precedentă. Dar în timp ce suntem astfel asiguraţi în privinţa caracterului adevărat al mărturiei lor şi a faptului că tot ce au spus ei către Biserică are aprobarea divină, este bine să examinăm cu grijă cinci împrejurări diferite, menţionate în Noul Testament, care sunt de obicei considerate ca opuse ideii că apostolii n-au greşit în învăţăturile lor. Le vom examina cu atenţie separat.

(1) Tăgăduirea de către Petru a Domnului nostru tocmai înainte de răstignirea Sa. Nu se poate contesta că aici Petru a fost surprins într-o greşeală mare, pe care el a regretat-o sincer mai târziu; dar să nu uităm că această încălcare, deşi comisă după alegerea lui ca apostol, a fost înainte de ungerea lui cu ((224)) Spiritul sfânt la Cincizecime şi de înzestrarea lui ca apostol în sensul cel mai deplin. Mai mult, infailibilitatea apostolilor pe care noi o pretindem este cea care se aplică la învăţăturile şi scrierile lor publice, şi nu la toate întâmplările şi amănuntele din viaţa lor, care, fără îndoială, au fost afectate de neajunsurile vaselor lor pământeşti, stricate prin căderea pe care toţi copiii lui Adam au suferit-o. Cuvintele apostolului, „comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut", evident că s-au aplicat şi la el şi la ceilalţi apostoli, precum şi la toată Biserica — primitorii Spiritului sfânt. Partea noastră, ca indivizi, în marea lucrare de ispăşire a Învăţătorului nostru, acoperă aceste neajunsuri ale trupului care sunt contrare dorinţelor noastre ca Noi Creaturi.

Funcţia apostolică pentru serviciul Domnului şi al Bisericii a fost cu totul separată de slăbiciunile trupului şi le-a fost conferită nu datorită perfecţiunii umane, ci în timp ce erau, după cum se ştie, „oameni cu aceleaşi patimi" ca şi noi (Fapt. 14:15). Funcţia nu le-a adus restabilirea — perfecţiunea corpurilor lor muritoare — ci le-a adus numai mintea nouă şi Spiritul sfânt care să le conducă pe acestea. Ea nu le-a făcut perfecte gândurile şi acţiunile, ci doar a condus acele gânduri şi acţiuni aşa încât învăţăturile publice ale celor doisprezece să fie infailibile — Cuvântul Domnului. Acesta este felul de infailibilitate pretins de papi — că atunci când papa vorbeşte ex catedra, sau oficial, el este condus de Dumnezeu şi nu i se permite să greşească. Această lipsă de greşeli a papilor este pretinsă pentru ei pe motivul că şi ei sunt apostoli — trecând cu vederea şi ignorând învăţătura Scripturilor că sunt numai „doisprezece apostoli ai Mielului".

(2) Într-o împrejurare, Petru „prefăcut" — s-a făcut vinovat de făţărnicie (Gal. 2:11-14). Aceasta se arată ca dovadă că apostolii n-au fost infailibili în conduită. Noi recunoaştem acest lucru deoarece ne dăm seama că şi apostolii l-au recunoscut (Fapt. 14:15); dar repetăm că n-a fost permis ca aceste slăbiciuni omeneşti să strice lucrarea lor sau utilitatea lor ca apostoli — care „au predicat Evanghelia prin Duhul sfânt trimis din cer" ((225)) (1 Pet. 1:12; Gal. 1:11, 12) — nu prin înţelepciunea oamenilor, ci prin înţelepciunea de sus (1 Cor. 2:5-16). Această eroare din partea lui Petru a fost prompt corectată de Dumnezeu prin apostolul Pavel, care în mod blând dar ferm „i-a stat împotrivă în faţă, căci era de condamnat"; şi faptul că acest lucru a fost bine primit de către apostolul Petru şi că el şi-a învins slăbiciunea în privinţa preferinţei pentru evrei este cu prisosinţă mărturisit prin cele două epistole ale sale, în care nu se poate găsi nici o umbră de şovăială în acest subiect şi nici vreo lipsă de credincioşie în recunoştinţa sa faţă de Domnul.

(3) Se pretinde că apostolii au aşteptat ca a doua venire a Domnului să aibă loc foarte repede, probabil în timpul vieţii lor, şi că în aceasta ei au greşit din punct de vedere doctrinar şi au arătat că învăţăturile lor nu sunt demne de încredere. Noi răspundem că Domnul a declarat că i-a lăsat pe apostoli în nesiguranţă în privinţa timpului celei de-a doua veniri şi a stabilirii Împărăţiei — pur şi simplu spunându-le lor şi tuturora să vegheze, pentru ca atunci când evenimentul va fi cuvenit, ei să ştie şi să nu fie în întuneric în legătură cu acest subiect, aşa cum va fi lumea în general. Întrebarea lor despre această chestiune, după învierea Domnului, a adus din partea Lui răspunsul: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele, pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa". Să găsim noi greşeală la apostoli pentru o chestiune despre care Domnul a spus că pentru un timp era un secret divin? Desigur că nu. Găsim însă că sub conducerea Spiritului în privinţa „lucrurilor viitoare" apostolii au fost foarte precauţi în expresiile lor legate de timpul celei de-a doua veniri; şi departe de a aştepta acest lucru în timpul vieţii lor, cuvintele lor indică contrariul.

De exemplu, apostolul Petru spune clar că el a scris epistolele cu scopul ca Biserica să-i aibă mărturia după moartea sa — o dovadă clară că el nu s-a aşteptat să trăiască până la stabilirea Împărăţiei (2 Pet. 1:15). Apostolul Pavel, deşi a spus că „timpul s-a scurtat", n-a pretins că putea spune cât era de scurt. De fapt, privit din punctul de vedere al săptămânii formate din ((226)) şapte zile de câte o mie de ani — din care a şaptea va aduce Împărăţia — mai mult de patru şesimi din timpul de aşteptare trecuseră deja şi timpul era înaintat. Exact în acelaşi mod vorbim acum despre asemenea lucruri legate de afacerile pământeşti, când joia spunem că săptămâna va fi curând trecută. Pavel a vorbit şi despre timpul plecării lui, despre faptul că el era gata să-şi dea viaţa, despre preferinţa lui de a face astfel. El arată că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. El a corectat unele impresii false asupra subiectului, zicând: „Să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării . . . Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la timpul lui".

(4) Se obiectează că Pavel, care a scris: „Eu, Pavel, vă spun că dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi cu nimic" (Gal. 5:2), l-a făcut pe Timotei să se circumcidă (Fapt. 16:3). Şi suntem întrebaţi: Oare prin aceasta n-a dat el învăţătură falsă şi în contradicţie cu propria sa mărturie? Noi răspundem: Nu; Timotei era evreu, fiindcă mama lui era evreică (Fapt. 16:1); iar circumcizia era un obicei naţional printre evrei, care a început înainte de Legea lui Moise şi care a continuat după ce Cristos „a şters înscrisul (Legământul) . . . pironindu-l pe cruce". Circumcizia i-a fost dată lui Avraam şi seminţei lui cu patru sute treizeci de ani înainte de a fi dată Legea lui Israel ca naţiune la Muntele Sinai. Petru a fost numit apostolul circumciziei (adică pentru evrei), iar Pavel al necircumciziei (adică pentru neamuri). Gal. 2:7, 8.

Argumentul său din Galateni 5:2 nu era adresat evreilor. Pavel se adresa neamurilor, al căror singur motiv pentru care doreau sau chiar numai se gândeau la circumcizie era că anumiţi învăţători falşi îi încurcau, spunându-le că trebuiau să ţină atât Legământul Legii, cât şi să accepte pe Cristos, făcându-i astfel să ignore Legământul de Har. Aici apostolul ((227)) arată că, dacă ei se circumcideau (pentru un astfel de motiv), aceasta ar fi o respingere a Legământului de Har şi, ca atare, o respingere a întregii lucrări a lui Cristos. El n-avea nici o obiecţie ca evreii să-şi continue obiceiul naţional al circumciziei: acest lucru este evident din cuvintele sale în 1 Cor. 7:18, 19, ca şi din procedurile sale cu Timotei. Nu doar că era necesar ca Timotei sau oricare alt evreu să se circumcidă, dar nu era nepotrivit; şi cum el umbla în măsură considerabilă printre evrei, era spre avantajul lui — îi aducea încrederea evreilor. Dar vedem împotrivirea neclintită a lui Pavel în acest subiect, când unii care au înţeles greşit chestiunea au căutat să-l facă pe Tit, un grec pur, să se circumcidă. Gal. 2:3-5.

5) Relatarea despre purtarea lui Pavel, înregistrată în Fapt. 21:20-26, se consideră a fi contrară cu propriile sale învăţături despre adevăr şi arată că el a greşit în privinţa doctrinelor şi practicilor. Se pretinde că din cauza procedurii greşite în această împrejurare a fost permis ca Pavel să sufere atât de mult ca prizonier şi în final a fost trimis la Roma. Dar asemenea vedere nu este susţinută de faptele declarate în Scripturi. Relatarea arată că în toată această experienţă Pavel a avut simpatia şi aprobarea tuturor celorlalţi apostoli, şi, mai presus de toate, favoarea continuă a Domnului. Purtarea lui a fost la cererea celorlalţi apostoli. I s-a mărturisit prin profeţie, înainte de a pleca la Ierusalim (Fapt. 21:10-14), că lanţuri şi închisoare îl aşteptau; şi în ascultare de convingerea pe care o avea cu privire la datoria sa a înfruntat toate acele adversităţi prezise. Şi citim că tocmai când era în mijlocul necazului „Domnul a stat lângă el şi i-a zis: «Îndrăzneşte, căci după cum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma»". Mai târziu aflăm că Domnul i-a aratat iarăşi favoare, după cum citim: „Căci un înger al Dumnezeului al Căruia sunt eu şi Căruia Îi slujesc, a stat lângă mine azi noapte şi mi-a zis: «Nu te teme, Pavel! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei care merg cu corabia împreună cu tine»". Fapt. 23:11; 27:23, 24.

În vederea acestor fapte, trebuie să căutăm o înţelegere a purtării lui Pavel în concordanţă cu purtarea lui în mod constant îndrăzneaţă şi nobilă — având o mare apreciere ((228)) pentru lucrarea şi mărturia pe care Dumnezeu nu numai că n-a mustrat-o, ci a aprobat-o. Ajungând apoi să examinăm Fapt. 21:21-27, remarcăm (versetul 21) că Pavel n-a dat învăţătura că evreii convertiţi nu trebuiau să-şi circumcidă copiii şi nici n-a respins Legea Mozaică — mai degrabă a onorat-o, arătând realităţile mai mari şi mai impresionante pe care legea lui Moise le-a simbolizat cu atâta forţă. Prin urmare, departe de a respinge pe Moise, el a onorat pe Moise şi Legea, zicând: „Legea . . . este sfântă, dreaptă şi bună", şi a arătat că prin ea a crescut cunoştinţa despre caracterul hain al păcatului; că Legea a fost atât de grandioasă încât nici un om imperfect n-a putut asculta de ea pe deplin, şi că Cristos, ţinând-o, câştigase răsplăţile ei, iar acum sub Legământul de Har oferea viaţă veşnică şi binecuvântări ca un dar pentru cei care nu erau în stare să ţină legea, dar care prin credinţă au acceptat ascultarea şi sacrificiul Său perfect ca acoperire a imperfecţiunilor lor, şi care au devenit urmaşii Săi pe cărarea dreptăţii.

Anumite ceremonii ale dispensaţiei iudee — cum ar fi posturile, celebrarea lunilor noi, a zilelor şi a sărbătorilor de sabat — au fost tipuri ale adevărurilor spirituale aparţinătoare Veacului Evanghelic. Apostolul arată clar că Evanghelia Legământului de Har nici nu le impune nici nu le interzice pe acestea (Cina Domnului şi Botezul fiind singurele lucruri cu caracter simbolic poruncite nouă, iar acestea sunt noi). Col. 2:16, 17; Luca 22:19; Mat. 28:19.

Unul dintre aceste ritualuri evreieşti simbolice, numit „curăţire", a fost cel respectat de Pavel şi de cei patru evrei, în cazul pe care-l examinăm acum. Fiind evrei, ei aveau dreptul, dacă voiau, nu numai să se consacre lui Dumnezeu în Cristos, dar şi să facă simbolul acestei curăţiri. Şi ei au făcut acest lucru — oamenii care erau cu Pavel făcând pe lângă aceasta un jurământ de a se umili înaintea Domnului şi a oamenilor, prin aceea că şi-au ras capetele. Aceste ceremonii simbolice costau ceva; şi preţul se pare că forma „jertfa" de bani — un cuantum pentru fiecare, pentru a acoperi cheltuielile Templului.

((229))

Apostolul Pavel n-a învăţat niciodată pe evrei că ei erau eliberaţi de Lege — ci, dimpotrivă, că Legea avea stăpânire asupra fiecăruia din ei atâta vreme cât trăia. El a arătat însă că dacă un evreu accepta pe Cristos şi devenea „mort împreună cu El", aceasta rezolva pretenţiile Legământului Legii asupra acelui evreu şi-l făcea un om al lui Dumnezeu, liber în Cristos (Rom. 7:1-4). Dar el i-a învăţat pe convertiţii dintre neamuri că ei niciodată nu fuseseră sub Legământul Legii evreieşti, şi a încerca să practice ceremoniile şi ritualurile Legii evreieşti presupunea că ei se încredeau în acele simboluri pentru mântuire şi nu se bazau cu totul pe meritul sacrificiului lui Cristos. Şi cu aceasta toţi apostolii au fost de acord. Vezi Fapt. 21:25; 15:20, 23-29.

Concluzia noastră este că Dumnezeu i-a folosit pe apostoli în modul cel mai minunat, făcându-i slujitori foarte capabili ai adevărului Său şi îndrumându-i supranatural în subiectele despre care au scris — aşa încât nimic ce este folositor pentru omul lui Dumnezeu n-a fost omis — şi chiar în cuvintele scrierilor lor originale s-a manifestat o grijă şi o înţelepciune mai presus de ceea ce au înţeles apostolii înşişi. Lăudat fie Dumnezeu pentru această temelie sigură a credinţei noastre!

Apostolii n-au fost stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu

Trebuie oare apostolii să fie priviţi în vreun sens ca stăpâni în Biserică? Sau, cu alte cuvinte, când Domnul şi Capul Bisericii a plecat, a luat careva dintre ei locul Capului, ori toţi împreună au constituit un cap, ca să-I ia locul şi frâiele guvernării? Sau, au fost ei, sau careva dintre ei, ceea ce pretind papii de la Roma că sunt, în calitate de succesori ai lor — vicarii sau înlocuitorii lui Cristos pentru Biserică, corpul Său?

Împotriva unei astfel de ipoteze avem declaraţia simplă a lui Pavel (Efes. 4:4, 5): „Este un singur trup" şi „un singur Domn"; şi, de aceea, printre diferitele membre ale corpului, nu contează care ar fi relativa importanţă a unora, numai acel singur Domn şi Cap trebuie să fie recunoscut. Acest lucru l-a dat şi Domnul ca învăţătură când, adresându-Se mulţimilor ((230)) şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarilor şi fariseilor . . . le place . . . să fie numiţi de oameni: «Rabi! Rabi!» Voi să nu vă numiţi Rabi fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi" (Mat. 23:1, 2, 6-8). Şi, adresându-Se iarăşi apostolilor, Isus a zis: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele şi mai-marii lor exercită autoritate asupra lor. Dar între voi nu este aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi". Marcu 10:42-45.

N-avem nici o dovadă că Biserica timpurie i-a privit vreodată pe apostoli ca stăpâni în Biserică, ori că apostolii şi-au asumat vreodată asemenea autoritate sau demnitate. Purtarea lor a fost într-adevăr foarte departe de ideea papală a stăpânirii, ca şi de aceea a tuturor slujitorilor proeminenţi din toate sectele creştine. De exemplu, Petru nu s-a numit niciodată „prinţul apostolilor", cum îl numesc papiştii; şi nici el nici ceilalţi nu şi-au dat titluri unul altuia, sau n-au primit omagii din partea Bisericii. Ei s-au adresat ori s-au referit unul la altul simplu, cu, Petru, Ioan, Pavel etc., sau altfel, cu, fratele Petru, fratele Ioan etc.; şi toată Biserica era salutată similar — ca fraţi şi surori în Cristos. (Vezi Fapt. 9:17; 21:20; Rom. 16:23; 1 Cor. 7:15; 8:11; 2 Cor. 8:18; 2 Tes. 3:6, 15; Filim. 7, 16.) Şi este scris că Însuşi Domnul nu S-a ruşinat să-i numească pe toţi „fraţi" (Evr. 2:11), atât este El de departe de orice atitudine dominatoare în exercitarea adevăratei şi recunoscutei Sale stăpâniri sau autorităţi.

Aceşti slujitori de frunte în Biserica timpurie nici n-au umblat în robe preoţeşti, sau cu cruce şi rozar etc., căutând să-şi atragă reverenţa şi omagiul oamenilor; căci, după cum i-a învăţat Domnul, cei mai importanţi dintre ei au fost cei care au servit mai mult. Astfel, de exemplu, când persecuţia a risipit Biserica şi i-a scos din Ierusalim, „cei unsprezece" s-au ţinut tare pe poziţii, dispuşi să facă orice trebuia, fiindcă în acest timp de ((231)) încercare Biserica din altă parte căuta încurajare şi ajutor la cei din Ierusalim. Dacă ar fi fugit, întreaga Biserică ar fi fost disperată şi cuprinsă de panică. Şi-l găsim pe Iacov pierind de sabia lui Irod; pe Petru aşteptându-l o soartă similară, aruncat în închisoare şi prins cu lanţul de doi soldaţi (Fapt. 12:1-6); iar pe Pavel şi Sila în slujirea lor bătuţi cu multe lovituri şi apoi aruncaţi în închisoare cu picioarele fixate în butuci; şi pe Pavel îndurând „o mare luptă de suferinţe" (Fapt. 16:23, 24; 2 Cor. 11:23-33). Au arătat ei ca stăpânii, ori s-au purtat ca stăpânii? Desigur că nu.

Petru a fost foarte explicit în această chestiune când i-a sfătuit pe bătrâni: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu". El n-a zis, turma voastră, poporul vostru, biserica voastră, cum spun mulţi slujitori de astăzi, ci turma lui Dumnezeu, nu ca stăpâni peste moştenire, ci ca exemple pentru turmă — exemple de smerenie, credincioşie, zel şi evlavie (1 Pet. 5:1-3). Şi Pavel zice: „Gândesc că Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, ca nişte condamnaţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni. Noi suntem nebuni pentru Hristos . . . în dispreţ . . . suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, fără locuinţă stabilă, ne obosim muncind cu mâinile noastre; când suntem insultaţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor" (1 Cor. 4:9-13). Nu prea semănau cu stăpânii în toate acestea, nu-i aşa? Şi împotrivindu-se ideii unora dintre fraţii care păreau să aspire la stăpânire peste moştenirea lui Dumnezeu, Pavel zice ironic: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi"; dar mai târziu el recomandă singura cale dreaptă, care este aceea a smereniei, zicând: „Călcaţi pe urmele mele" în această privinţă. Şi iarăşi: „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte administratori ai tainelor lui Dumnezeu". 1 Cor. 4:8, 16, 1.

Şi din nou acelaşi apostol adaugă: „După cum am fost aprobaţi de Dumnezeu ca să ne fie încredinţată Evanghelia, ((232)) tot aşa şi vorbim, ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cercetează inimile. În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat cuvinte linguşitoare, nici haina lăcomiei de bani: martor este Dumnezeu. N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi, nici de la alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să fim o greutate. Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică (ce-şi hrăneşte) ce-şi creşte cu drag copiii" (1 Tes. 2:4-7). Apostolii n-au scos nici bule nici anateme, dar printre implorările lor iubitoare găsim expresii cum sunt acestea: „Când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm", „Pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog", „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l". 1 Cor. 4:13; Filip. 4:3; 1 Tim. 5:1.

Biserica timpurie a respectat cum se cuvine evlavia, cunoştinţa spirituală superioară şi înţelepciunea apostolilor, şi privindu-i, aşa cum de fapt au fost, ca ambasadori speciali ai Domnului către ei, au stat la picioarele apostolilor ca învăţăcei; totuşi nu cu mintea indiferentă, fără nici un fel de întrebări, ci cu dispoziţia de a încerca spiritele şi a verifica mărturia (1 Ioan 4:1; 1 Tes. 5:21; Isa. 8:20). Iar apostolii, învăţându-i, au prescris această atitudine a minţii care cerea un motiv pentru speranţa lor şi au încurajat-o, fiind pregătiţi s-o satisfacă — nu prin cuvinte amăgitoare, de înţelepciune omenească (de filosofie şi teorie omenească), ci prin demonstrarea Spiritului şi puterii, pentru ca credinţa Bisericii să poată sta nu în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Cor 2:4, 5). N-au cultivat un respect orb şi superstiţios faţă de ei.

Citim că bereenii „aveau un caracter mai nobil decât cei din Tesalonic. Au primit cuvântul cu toată bunăvoinţa şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa". Iar efortul constant al apostolilor a fost să arate că Evanghelia pe care ei o vesteau era chiar aceeaşi Evanghelie exprimată tainic de către profeţii din vechime, cărora „le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi (corpul lui Cristos) spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei (apostolii) care v-au predicat Evanghelia, prin Duhul sfânt trimis din cer" (1 Pet. 1:10-12) ((233)) — că era chiar aceeaşi Evanghelie a vieţii şi nemuririi adusă la lumină prin Însuşi Domnul — că mai marea ei amplificare şi toate detaliile specifice descoperite Bisericii prin ei, sub conducerea şi îndrumarea Spiritului sfânt — fie prin revelaţii speciale, fie prin alte mijloace mai naturale, ambele acestea fiind folosite — au fost în împlinirea promisiunii Domnului faţă de apostoli şi prin ei faţă de întreaga Biserică — „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta".

Era corect prin urmare ca bereenii să cerceteze Scripturile ca să vadă dacă mărturia apostolilor corespundea cu aceea a Legii şi a profeţilor, şi să le compare şi cu învăţăturile Domnului. Domnul nostru de asemenea a invitat la o verificare similară a mărturiei Sale prin Lege şi profeţi, zicând: „Voi cercetaţi Scripturile . . . dar tocmai ele mărturisesc despre Mine". Toată mărturia divină trebuie să fie în armonie, fie că este comunicată prin Lege, prin profeţi, prin Domnul sau prin apostoli. Întreaga ei armonie este o dovadă a inspiraţiei lor divine. Şi, mulţumim lui Dumnezeu! noi găsim că acea armonie există, aşa încât Scripturile Vechiului şi Noului Testament constituie ceea ce Domnul Însuşi numeşte „harpele lui Dumnezeu" (Apoc. 15:2). Iar diferitele mărturii ale Legii şi profe&