Vol. 6 - Noua Creaţie

 STUDIUL VI

Noua Creaţie - Ordinea şi disciplina noii creaţii

Sensul rânduirii — Numai cei doisprezece au fost slujitori plenipotenţiari — „Cler” şi „laici” — Alegerea de bătrâni şi diaconi — Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie — Cine poate alege bătrâni şi cum — Majoritatea nu este suficientă — Diferiţi slujitori — O slujire plătită? — Disciplina în ecclesii — Chemări greşite de a propovădui — „Mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială” — A mustra nu este o poruncă generală — Mustrările publice rare — „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău” — Provocarea la iubire — „Strângerea noastră laolaltă” — Varietatea şi caracterul adunărilor noastre — Doctrina este totuşi necesară — Ocazii pentru întrebări — Ilustrarea unor adunări folositoare — „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui” — Servicii funerare — Zeciuieli, colecte, binefaceri

În analizarea acestui subiect este bine să avem clar în minte unitatea Bisericii, şi că în timp ce întreaga Biserică din lume este una, totuşi în alt sens fiecare adunare sau grup de credincioşi în parte este o reprezentare a întregului. Fiecare Ecclesie în parte trebuie prin urmare să-L considere pe Domnul ca şi Cap al ei şi să-i considere pe cei doisprezece apostoli ca cele douăsprezece stele, cei strălucitori, învăţătorii, pe care Domnul i-a ţinut în mod special în mâna Sa şi i-a controlat — folosindu-i ca purtătorii Săi de cuvânt pentru instruirea Bisericii Sale din orice loc, din orice adunare, de-a lungul întregului veac.

Fiecare adunare sau Ecclesie — chiar dacă este formată numai din doi sau trei — trebuie să caute a recunoaşte voinţa Capului în privinţa tuturor afacerilor ei. Trebuie să simtă unitatea cu toate ecclesiile de „o credinţă la fel de preţioasă” — de pretutindeni — în sacrificiul iubitului Răscumpărător şi în promisiunile lui Dumnezeu. Trebuie să fie bucuroşi să audă despre binele acestora şi să recunoască faptul că Domnul, ca ((274)) supraveghetor al lucrării Sale, poate astăzi ca şi în oricare perioadă să folosească instrumente speciale pentru serviciul Bisericii ca întreg, precum şi să folosească anumiţi membri din fiecare mic grup local. Uitându-se astfel la Domnul şi recunoscând caracterul servilor pe care-i va folosi — smeriţi, zeloşi, vorbiţi de bine, limpezi în Adevăr, dând dovadă că au ungerea, învestirea Spiritului — ei vor fi pregătiţi să se aştepte la astfel de slujiri generale pentru nevoile întregii Biserici şi să caute o parte în binecuvântarea generală şi în administrarea „hranei la timp” promisă nouă de Învăţătorul. Ei de asemenea îşi vor aminti în mod special cum El a făgăduit binecuvântări deosebite pentru sfârşitul acestui veac şi că El va da casei credinţei lucruri noi şi vechi prin canale cuvenite pe care El le va alege. Mat. 24:45-47.

Mijloacele, canalele acestor binecuvântări, vor fi supravegheate şi îndrumate de Domnul Însuşi. Toţi membrii corpului uniţi cu Capul trebuie să aibă încredere şi să caute împlinirea făgăduinţelor Lui; dar trebuie, cu toate acestea, să „cerceteze duhurile” — să încerce doctrinele de la oricine ar proveni ele. Încercarea nu implică o lipsă de încredere în cei recunoscuţi drept canale ale Adevărului îndrumate divin, ci implică o credincioşie faţă de Domnul şi faţă de Adevăr care sunt mai presus de toţi învăţătorii omeneşti şi de cuvintele lor; implică de asemenea că ei nu ascultă vocea omului, ci vocea Păstorului Principal; că ei se ospătează din cuvintele Lui şi le iubesc — le place să le mestece şi să le digere. Astfel de membri ai corpului se întăresc tot mai mult în Domnul şi în puterea tăriei Lui, mai rapid decât alţii, fiindcă sunt mai atenţi la conducerea şi instruirea Domnului.

Această unitate generală a corpului, această simpatie generală, această instruire generală printr-un canal general pe care Domnul l-a pregătit pentru adunarea la Sine a mărgăritarelor Sale la a doua prezenţă a Sa (Mal. 3:17; Mat. 24:31), nu este opusă unei recunoaşteri cuvenite a ordinii în fiecare grup mic sau ecclesie. Oricât de mic ar fi grupul, trebuie să fie ordine în el. Totuşi, prin acest cuvânt „ordine” ((275)) nu vrem să spunem rigiditate sau formalism. Ordinea care funcţionează cel mai bine şi cel mai satisfăcător este cea care funcţionează fără zgomot şi al cărei mecanism este ascuns. Dacă adunarea este numai din doi, trei, cinci sau zece, ea trebuie totuşi să privească spre Domnul ca să-I recunoască îndrumarea în privinţa membrilor care să fie recunoscuţi ca bătrâni, vârstnici sau cei mai avansaţi în Adevăr, care posedă diferitele calităţi de Bătrân, după cum le-am văzut deja schiţate în Cuvântul inspirat — claritate în Adevăr, capacitate de a învăţa, curăţenia vieţii în privinţa caracterului moral şi abilitatea de a păstra ordinea fără fricţiuni inutile, cum ar putea fi exemplificat în familia sa etc.

Dacă membrii micului grup au astfel în faţă Cuvântul şi Spiritul Domnului şi-i însufleţesc, rezultatul raţionamentelor lor combinate, aşa cum este exprimat într-o alegere de slujitori, trebuie să fie acceptat ca fiind gândul Domnului asupra acelui subiect — persoanele alese ca bătrâni ar fi după toate probabilităţile cele mai bune şi cele mai potrivite dintre ei. Totuşi, este nevoie de grijă, ca asemenea selecţii să nu se facă fără o considerare cuvenită şi rugăciune; prin urmare, este recomandabil să se facă dinainte anunţul cuvenit şi să se recunoască faptul că numai cei care pretind că sunt membri ai Noii Creaţii (bărbaţi şi femei) vor încerca să exprime gândul Domnului asupra acestui subiect — prin vot. Aceştia trebuie să fi trecut de punctul căinţei de păcat şi al reparării în măsura capacităţii lor, precum şi al acceptării sacrificiului Domnului Isus ca bază a armoniei lor cu Dumnezeu, şi trebuie să fi făcut apoi o deplină consacrare a lor faţă de Domnul, venind astfel sub ungere şi sub toate privilegiile „casei fiilor”. Numai aceştia sunt competenţi să aprecieze şi să exprime gândul, voinţa Capului corpului. Numai aceştia constituie Biserica, corpul lui Cristos, chiar dacă şi alţii, care n-au făcut încă pasul consacrării, dar care se încred în sângele preţios, pot fi socotiţi ca membri ai „casei credinţei” în al căror progres se speră şi al căror bine trebuie avut în vedere.

((276))

Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie

„Au rânduit bătrâni în fiecare adunare (ecclesie) şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului.” Fapt. 14:23.

Forma acestei declaraţii, împreună cu alte frecvente referiri la bătrâni în legătură cu toate bisericile, justifică deducţia că acesta era obiceiul invariabil în Biserica timpurie. Termenul „bătrâni”, aşa cum se vede din text, include evanghelişti, pastori, învăţători şi profeţi (sau expunători publici); de aceea este important să aflăm ce înseamnă cuvântul „rânduit”. În prezent acest cuvânt este folosit cu referire la o ceremonie de instalare; dar nu aceasta este semnificaţia cuvântului grecesc kirotoneo folosit în acest text. El înseamnă „a alege prin ridicare de mâini”, forma încă obişnuită a votării. Această definiţie este dată în „Young's Analytical Concordance” (Concordanţa Analitică a lui Young). Deoarece aceasta poate fi considerată o autoritate presbiteriană, vom da şi definiţia din „Strong's Exhaustive Concordance” (Concordanţa Completă a lui Strong), care poate fi considerată o autoritate metodistă. Cea din urmă defineşte rădăcina cuvântului — „unul care ridică mâna, sau care votează (prin ridicare de mână)”.

Unde Domnul nostru a spus despre apostoli: „Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit” (Ioan 15:16), este folosit un cuvânt grecesc complet diferit. Acesta este acelaşi cuvânt, tithemi, folosit de apostol când a vorbit despre rânduirea sa, zicând: „Am fost pus predicator şi apostol” (1 Tim. 2:7). Dar această rânduire, aşa cum apostolul spune clar, n-a fost „de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl” (Gal. 1:1). Toţi membrii Corpului Uns, uniţi cu Capul şi părtaşi ai Spiritului Său, sunt prin aceasta rânduiţi în mod asemănător, de fapt nu la apostolie ca şi Pavel, ci să fie slujitori (servi) ai Adevărului, fiecare după măsura talentelor şi ocaziilor sale (Isa. 61:1) — numai cei doisprezece fiind rânduiţi să fie apostoli, sau reprezentanţi speciali — slujitori plenipotenţiari.

Revenind la rânduirea sau recunoaşterea bătrânilor prin votul adunării (Ecclesiei) Noii Creaţii, prin „ridicare de ((277)) mână”, după cum am văzut mai sus, observăm că acesta era modul obişnuit, fiindcă apostolul foloseşte acelaşi cuvânt grecesc, spunând cum a devenit Tit ajutorul lui. El spune că Tit „a fost de asemenea ales de biserici ca tovarăşul nostru de călătorie” (King James — n. e.). Cuvintele în caractere cursive sunt din cuvântul grecesc kirotoneo, care înseamnă, după cum s-a arătat mai sus, „a alege prin ridicare de mână”. Mai mult, cuvântul „de asemenea” implică aici faptul că apostolul a fost ales prin vot similar. Ales, nu ca să fie apostol, ci să fie misionar — un reprezentant al bisericilor pentru această ocazie şi fără îndoială pe cheltuiala lor.

Evident însă că unele dintre călătoriile de mai târziu ale apostolului au fost fără votul sau sprijinul Bisericii din Antiohia (2 Tim. 1:15). Reglementările Bisericii timpurii lăsau pe toţi liberi să-şi exercite talentele şi administraţia conform propriei conştiinţe. Ecclesiile (adunările) puteau accepta sau refuza chiar şi serviciile apostolilor ca reprezentanţi speciali ai lor, iar apostolii puteau accepta sau respinge astfel de servicii — fiecare folosindu-şi propria libertate de conştiinţă.

Dar oare nu este menţionată în Noul Testament nici o rânduire de bătrâni etc., în afară de aceasta — o alegere? Nu este oare nimic ce să însemne a da autoritate sau permisiune de a propovădui, aşa cum este folosit în general cuvântul rânduit acum în toate denominaţiile în legătură cu permisiunea sau rânduirea bătrânilor, predicatorilor etc.? Vom examina aceste întrebări.

Cuvântul a rândui, în privinţa bătrânilor, este folosit numai într-un singur loc şi este traducerea unui cuvânt grecesc diferit, anume, kathestemi, care înseamnă — „a aşeza sau a stabili” — Young. „A aşeza” — Strong. Acest cuvânt apare în Tit 1:5: „Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” — adică, după cum am aranjat eu. Versiunea Revizuită (engleză — n. e.), „după cum te-am însărcinat”. La suprafaţă acest text pare să implice că Tit a fost împuternicit să-i numească pe aceşti bătrâni, indiferent de dorinţele ((278)) adunărilor (bisericilor, ecclesiilor); şi pe această vedere se bazează teoria episcopală despre ordinea bisericii. Toţi catolicii, episcopalii şi metodiştii-episcopali pretind pentru episcopii lor autoritate apostolică să pună, să aşeze sau să numească bătrâni pentru adunări — fără ridicare de mână sau fără votul Bisericii.

Textul respectiv este un zid de apărare pentru această idee; dar el pare să fie mai degrabă un sprijin slab când remarcăm ultima propoziţie — „după cum ţi-am poruncit” — şi reflectă faptul că apostolul în mod sigur n-ar fi „poruncit” sau dat instrucţiuni lui Tit să facă diferit de ceea ce a făcut el (apostolul) în această chestiune. Relatarea despre procedeul apostolului, tradusă corect, este foarte explicită: „Au ales bătrâni prin ridicare de mâini în fiecare Ecclesie şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului”. Fapt. 14:23.

Fără îndoială că sfatul apostolului şi sfatul lui Tit, pe care el în mod special l-a recomandat fraţilor, ca un slujitor credincios al Adevărului, va fi nu numai dorit, dar şi căutat de fraţi şi urmat în mod foarte general; cu toate acestea, apostolul şi toţi cei care au urmat în urmele sale au căutat să pună responsabilitatea acolo unde a pus-o Dumnezeu — pe Ecclesie, a cărei preocupare trebuie să fie să „cerceteze duhurile (învăţăturile şi învăţătorii), dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1). „Dacă cineva nu vorbeşte după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isaia 8:20 — Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n. e.); şi „depărtează-te de aceştia”, sfătuieşte apostolul; nu trebuie să voteze pentru aceştia şi sub nici o formă să nu-i accepte ca învăţători, bătrâni etc.

În orice caz, acordul Ecclesiei va fi necesar — fie exprimat prin vot, după cum s-a spus, fie nu; deoarece să presupunem că Tit ar fi numit bătrâni nepotriviţi pentru fraţi, cât timp ar fi domnit pacea? — cât serviciu pastoral sau alt fel de serviciu ar fi îndeplinit un astfel de bătrân respins de sentimentele Bisericii? Practic deloc.

Intrigile clericale, şi nu învăţăturile Domnului nostru şi ale celor doisprezece apostoli ai Săi, sunt responsabile de dezbinarea sfinţilor în două clase numite „cler” şi „laici”. Spiritul clerical şi al lui anticrist caută încă să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu în orice mod posibil — proporţional ((279)) cu densitatea ignoranţei care predomină într-o adunare. Domnul şi apostolii recunosc drept corpul lui Cristos nu pe bătrâni, ci Biserica (Ecclesia), şi orice demnitate sau onoare le acordă bătrânilor credincioşi, ca servi ai Domnului şi ai Bisericii, nu este doar recunoaşterea lor de către ei înşişi sau recunoaşterea lor de către alţi bătrâni. Adunarea care-i alege trebuie să-i recunoască, trebuie să le recunoască darurile şi capacităţile creştine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, altfel nu le poate acorda asemenea stare sau onoare. Ca atare, nici un Bătrân n-are vreo autoritate prin propria sa numire. De fapt, dispoziţia de a ignora Biserica, corpul lui Cristos, şi a se pune pe sine şi judecata sa mai presus de toţi, este cea mai bună dovadă că un astfel de frate nu este în atitudinea cuvenită să fie recunoscut ca Bătrân — smerenia şi recunoaşterea unităţii Ecclesiei ca şi corp al Domnului fiind de primă necesitate pentru astfel de serviciu.

Nici un frate nu trebuie să-şi asume datorii publice ca şi conducător sau reprezentant etc., în Biserică fără alegere — chiar dacă este sigur că nu există nici o îndoială în privinţa acceptării sale. Metoda scripturală de rânduire a bătrânilor în toate bisericile este alegerea în adunare — prin vot prin ridicare de mână. A insista asupra unei astfel de alegeri înainte de a servi înseamnă a urma ordinea scripturală; aceasta îl întăreşte pe Bătrân, şi, pe lângă aceasta, îi aminteşte Ecclesiei datoriile şi responsabilităţile ei, ca fiind aceea care numeşte pe bătrâni în numele şi spiritul Domnului — ca exprimând alegerea lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu. Mai mult, acest aranjament scriptural îi face pe membrii Ecclesiei să fie interesaţi în toate cuvintele şi faptele bătrânilor, ca slujitori şi reprezentanţi ai lor. Ea se opune ideii larg răspândite, că bătrânii au în proprietate şi stăpânesc adunarea, şi pune capăt obişnuinţei lor de a gândi şi a vorbi despre membrii ei ca „poporul meu” — mai degrabă decât ca „poporul Domnului pe care eu îl servesc”.

De ce nu sunt aceste lucruri, atât de evident scripturale, mai general înţelese şi prezentate? Fiindcă naturii umane îi place să aibă onoare şi grad înalt, şi cade repede în condiţiile greşite favorabile acestora; fiindcă ele au fost populare timp de şaptesprezece secole; fiindcă oamenii cedează acestor condiţii ((280)) şi le preferă în locul libertăţilor cu care Cristos îi face liberi. Apoi, de asemenea, mulţi s-au simţit atât de încrezători că obiceiurile Babilonului trebuie să fie corecte, încât n-au studiat niciodată Cuvântul Domnului asupra acestui subiect.

Durata serviciului bătrânilor

Nimic nu se spune prin inspiraţie în privinţa perioadei pentru care trebuie ales un Bătrân: avem prin urmare libertatea să exercităm raţiune şi judecată în această chestiune. Mulţi pot fi socotiţi bătrâni sau fraţi dezvoltaţi în Biserică şi pot fi folositori şi foarte apreciaţi, şi totuşi să nu fie dintre bătrânii aleşi, puşi de Ecclesie ca reprezentanţi ai ei — evanghelişti, învăţători, pastori. „Femeile bătrâne”* sunt astfel menţionate de câteva ori cu cinste de către apostoli, fără nici cea mai vagă sugestie că vreunele dintre ele au fost vreodată alese ca bătrâni sau învăţători reprezentativi în adunare (Ecclesia). Unii aleşi, ca fiind potriviţi pentru serviciul Ecclesiei, ar putea înceta să aibă calităţile stipulate, sau alţii ar putea, sub providenţa divină, înainta la o mai mare eficienţă în serviciul Bisericii. Un an, sau diviziunile lui — o jumătate sau un sfert de an — ar părea perioade potrivite pentru astfel de servicii — cea din urmă dacă persoana este mai puţin încercată, prima dacă este bine încercată şi cunoscută favorabil. În absenţa legii, sau chiar a sfatului sau sugestiei, rămâne pentru fiecare adunare să decidă cum poate mai bine care este voinţa Domnului în fiecare caz.

____________________

*Locul femeii în Biserică este tratat în cap. 5

____________________

Numărul bătrânilor

Scripturile nu limitează numărul bătrânilor, dar, în mod raţional, acesta ar depinde mult de mărimea Ecclesiei şi de numărul celor disponibili — competenţi etc. (Să nu se presupună despre nimeni că este credincios şi deplin consacrat; prin cuvânt şi faptă el trebuie să dea dovezi negreşite de credinţa şi consacrarea sa cu mult timp înainte de a fi ales Bătrân.) Noi favorizăm ideea de a fi atâţia câţi ((281)) posedă calităţile arătate şi de a împărţi serviciile între ei. Dacă îi va mişca zelul cuvenit, ceva fel de lucrare misionară sau evanghelistă îi va prinde curând pe unii dintre ei, sau părţi din timpul multora. Fiecare Ecclesie trebuie să fie astfel un seminar teologic din care să iasă continuu învăţători eficienţi spre câmpuri de slujire mai largi. Bătrânul care ar manifesta gelozie faţă de alţii şi o dorinţă de a-i împiedica să slujească, ar trebui să fie considerat ca nevrednic de a continua în funcţie; totuşi nici unul incompetent sau începător să nu fie ales — pentru a-i satisface vanitatea. Biserica, în calitate de membri ai corpului lui Cristos, trebuie să voteze cum cred ei că ar dori Capul ca ei să voteze.

Poate trebuie să facem o prevenire împotriva alegerii unui Bătrân unde nu se găseşte nici unul competent pentru serviciu, în privinţa calităţilor prezentate de apostoli — este cu mult mai bine a nu avea deloc bătrâni decât a avea unii incompetenţi. Între timp, până când se va găsi un frate competent pentru serviciu, adunările să se desfăşoare fără bătrân, cu Biblia ca manual şi cu fratele Russell prezent în mod reprezentativ ca învăţător prin Studii şi prin Turnuri — ca Bătrânul vostru ales, dacă aşa preferaţi.

Cine poate alege bătrâni şi cum?

Numai Ecclesia (corpul — bărbaţi şi femei), Noile Creaturi, sunt alegători sau votanţi. „Casa credinţei” în general, credincioşii care nu s-au consacrat, n-au nimic de-a face cu astfel de alegere, fiindcă alegerea Domnului, prin „corpul” Său care posedă Spiritul Său, este cea căutată. Tot corpul consacrat trebuie să voteze şi oricare dintre ei poate face nominalizări la o adunare generală convocată în acest scop — de preferinţă cu o săptămână înaintea votării, aşa încât să se ofere timp pentru analiză.

Unii au propus ca votarea să fie cu buletine de vot, aşa încât cu toţii să fie mai liberi să-şi exprime alegerea lor reală. Noi răspundem că oricare ar fi avantajul acesteia, este anulat printr-un dezavantaj: şi anume, pierderea disciplinei şi zidirii caracterului, lucruri care se câştigă prin metoda apostolilor de „ridicare a mâinii”. Fiecare trebuie să înveţe să fie sincer şi ((282)) neprefăcut, totuşi, în acelaşi timp, iubitor şi blând. Votul, să nu se uite, este alegerea Domnului — exprimat prin membrii corpului în măsura capacităţii lor de a o discerne. Nimeni nu are libertatea de a se sustrage de la această datorie, nici să favorizeze pe unul mai mult ca pe altul, decât dacă crede că el are şi exprimă gândul Domnului.

O majoritate nu este suficientă

În chestiuni lumeşti vocea unei majorităţi simple decide, dar evident n-ar trebui să fie aşa în Ecclesia sau corpul Domnului. Mai degrabă, pe cât este posibil, ar trebui să predomine regula juraţilor şi să se caute un verdict sau o decizie unanimă. Fratele care ar obţine o majoritate simplă la vot nu s-ar putea simţi prea bine să accepte acest lucru ca fiind „alegerea Domnului”, după cum nu s-ar putea simţi prea bine nici adunarea. Un alt candidat care ar putea atrage sprijinul tuturor, sau aproape al tuturor, ar trebui să fie căutat, prin vot după vot, săptămână după săptămână, până când s-ar găsi, sau chestiunea ar fi abandonată; sau toţi să fie de acord asupra a doi, trei sau mai mulţi care ar putea servi pe rând şi astfel ar satisface ideile tuturor. Dar dacă predomină dragostea fierbinte pentru Domnul şi pentru Adevăr, cu rugăciune pentru îndrumare şi cu dispoziţia de a da întâietate unul altuia în onoare, acolo unde talentele sunt la egalitate se va găsi în general că este uşor să fie unitate în judecată în privinţa voinţei divine asupra subiectului. „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă.” „Păstraţi unirea Duhului în legătura păcii.” Filip. 2:3; Efes. 4:3.

Aceeaşi ordine trebuie să domnească şi în legătură cu alegerea ajutoarelor numiţi diaconi şi diaconese, a căror reputaţie bună trebuie de asemenea să fie remarcată ca o calitate. (Vezi 1 Tim. 3:8-13.) Aceştia pot fi pentru orice serviciu cerut — şi ei trebuie să aibă cât se poate de multe din calităţile bătrânilor, inclusiv capacitatea de a învăţa şi harurile Spiritului.

Diversitatea slujitorilor

După cum am văzut deja, bătrânii ar putea avea calităţi speciale într-o privinţă sau în alta — unii excelând la ((283)) îndemnuri, alţii la învăţare, alţii la prorocie sau oratorie, unii ca evanghelişti, în a trezi interesul necredincioşilor, iar alţii ca pastori, realizând o supraveghere generală a turmei în diferitele ei interese, locale şi generale. Cuvintele apostolului Pavel către Bătrânii Ecclesiei din Efes ne dau sfera generală a slujirii la care fiecare trebuie să se adapteze şi să-şi potrivească talentele ca administrator. Cuvintele lui sunt foarte vrednice de a fi considerate atent şi cu rugăciune de către toţi cei care acceptă serviciul de Bătrân în oricare parte a lucrării. El a zis: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul sfânt supraveghetori (cuvânt în altă parte redat greşit episcopi) ca să păstoriţi Biserica (Ecclesia) lui Dumnezeu” (Fapt. 20:28). O, da! bătrânii au nevoie întâi de toate să ia seama la ei înşişi, ca nu cumva mica onoare a poziţiei lor să-i facă mândri şi aroganţi şi ca nu cumva să-şi asume autoritatea şi onorurile care aparţin Capului — Păstorul Principal. Păstorirea turmei este de competenţa Domnului; după cum este scris, „El Îşi va paşte turma ca un Păstor” (Isa. 40:11). Prin urmare, când unul este ales Bătrân, este ales ca să reprezinte pe Păstorul Principal — ca el să poată fi instrumentul sau canalul prin care marele Păstor al turmei să trimită celor care sunt ai Săi „hrană la timp”, „lucruri noi şi vechi”.

„«Vai de păstorii (pastorii) care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele», zice Domnul. De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel, împotriva păstorilor (pastorilor) care pasc pe poporul Meu: «Mi-aţi risipit oile, le-aţi izgonit şi nu v-aţi îngrijit de ele; iată, vă voi pedepsi pentru răutatea faptelor voastre», zice Domnul. . . . «Voi pune peste ele păstori care le vor paşte; nu le va mai fi teamă, nici groază».” Ier. 23:1,2,4.

Punerea mâinilor de către bătrâni 

(1) „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie (prezicere), cu punerea mâinilor de către ceata bătrânilor (bătrânii adunaţi).” 1 Tim. 4:14.

(2) „I-au adus (pe cei şapte diaconi aleşi de Biserică) înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei.” Fapt. 6:6.

(3) „În biserica (Ecclesia) din Antiohia . . . uhul sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care ((284)) i-am chemat.» Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.” Fapt. 13:1-3.

(4) „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă şi să nu te faci părtaş păcatelor altora.” 1 Tim. 5:22.

(5) „Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau (predicau).” Fapt. 19:6.

(6) „Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi aceia au primit Duhul Sfânt.” Fapt. 8:17-19.

(7) „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele.” 2 Tim. 1:6.

Adunăm astfel mărturia inspirată privind punerea mâinilor în Ecclesia Noii Creaţii. În ultimele trei (5, 6 şi 7) referirea la împărţirea „darurilor” obişnuită în Biserica timpurie este evidentă. Apostolii îşi puneau astfel mâinile peste toţi credincioşii consacraţi şi urmau unul sau mai multe daruri — „limbi” etc. „Fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor.”* Primele patru texte (1, 2, 3, 4) pot fi grupate împreună, dând aceeaşi învăţătură generală, şi anume, ca un semn de aprobare sau sprijinire — dar nu ca un semn de permisiune sau autorizare.

———————

*Vezi Vol. V, cap. 8.

———————

(1) Timotei, „fiul” adoptiv al lui Pavel în slujire, fusese deja botezat şi primise deja un dar al Spiritului sfânt prin apostolul Pavel (vezi 7) când a plecat cu el la Ierusalim (Fapt. 21:15-19). Fără îndoială, atunci şi acolo „Iacov şi toţi bătrânii”, bătrânii-apostoli, recunoscând devotarea lui Timotei şi legătura lui strânsă cu Pavel, l-au binecuvântat împreună, punându-şi mâinile peste el prin aceea că l-au sprijinit; şi relatarea sugerează că ei au făcut acest lucru nu conform unui obicei şi nici faţă de toţi tovarăşii lui Pavel, ci „prin prorocie” — indicând că au fost îndrumaţi spre aceasta prin ceva prezicere sau instrucţiune din partea Domnului.

(2) Aceşti diaconi n-au fost însărcinaţi sau autorizaţi să propovăduiască, prin punerea mâinilor apostolilor, deoarece ei n-au fost aleşi să fie predicatori, ci să servească la mese; şi, oricum, prin ungerea lor cu Spiritul sfânt, ei aveau deplină autoritate să propovăduiască în măsura talentelor şi ocaziei. Şi fără a fi menţionată vreo autorizare sau ((285)) permisiune, sau altă rânduire din partea cuiva, îl găsim pe Ştefan, unul dintre aceşti diaconi, propovăduind cu atâta zel încât a fost primul, după Învăţătorul, care şi-a pecetluit mărturia cu sângele său. Această punere a mâinilor a însemnat în mod evident numai aprobarea şi binecuvântarea apostolică.

(3) Punerea mâinilor peste Pavel şi Barnaba nu putea fi o permisiune de a propovădui, deoarece ei erau deja recunoscuţi ca bătrâni şi dădeau învăţătură în Biserica din Antiohia de peste un an. Pe lângă aceasta, amândoi propovăduiseră mai înainte în altă parte. (Compară Fapt. 9:20-29; 11:26.) Această punere a mâinilor putea numai însemna sprijinirea lucrării misionare care urma să fie întreprinsă de Pavel şi de Barnaba — că Ecclesia din Antiohia s-a unit cu ei în misiune şi probabil le-a suportat cheltuielile.

(4) Aici apostolul sugerează că punerea mâinilor lui Timotei peste un împreună-lucrător în vie ar însemna aprobarea sau sprijinirea acestuia, aşa încât, dacă respectivul s-ar dovedi slab în vreo privinţă, Timotei ar suporta consecinţele negative împreună cu el. El trebuia pe cât posibil să se asigure să nu-şi folosească influenţa pentru a prezenta pe unul care ar aduce daună oilor Domnului, fie moral, fie doctrinar.

Nu trebuia riscat nimic; trebuia folosită precauţia, fie că se dădea o scrisoare de recomandare, fie o sprijinire publică sub forma unei declaraţii ca Domnul să-l aibă în pază. Acelaşi sfat este potrivit şi acum pentru tot poporul Domnului proporţional cu gradul influenţei lor. Nimic din aceasta însă nu sugerează că cineva era dependent de sprijinul lui Timotei pentru a avea dreptul de a propovădui: acel drept conform capacităţii fiindu-le acordat de Domnul tuturor celor care primesc Spiritul sfânt al ungerii.

O slujire plătită?

Obiceiul unei slujiri plătite, acum atât de general şi considerat de către mulţi inevitabil şi indispensabil, n-a fost folosit în Biserica timpurie. Domnul nostru şi cei doisprezece aleşi de El, după câte putem noi judeca din mărturiile inspirate, au fost săraci — în afară poate de Iacov, Ioan şi Matei. Obişnuiţi ((286)) să dea de bună voie leviţilor, evreii evident au extins această obişnuinţă la orice aparţinea de domeniul religios, care li se părea că era de la Dumnezeu. Ucenicii aveau un casier general, Iuda (Ioan 12:6; 13:29), şi evident n-au dus lipsă niciodată, deşi, la fel de evident, n-au solicitat pomeni niciodată. Nici o aluzie de acest fel nu este nici măcar sugerată în relatarea cuvintelor Domnului nostru. El S-a încrezut în prevederea Tatălui şi anumite femei onorabile L-au slujit pe El (şi pe ai Săi) din îndestularea lor. Vezi Mat. 27:55, 56; Luca 8:2, 3.

Dacă în predicile şi pildele Domnului nostru ar fi fost introduse apeluri pentru bani, aceasta ar fi stors viaţa din ele. Nimic nu ne atrage mai mult decât evidenta lipsă de egoism a Învăţătorului şi a tuturor celor care au fost aleşi de El în mod special, Iuda fiind singura excepţie şi avariţia lui costându-l căderea (Ioan 12:5, 6). Iubirea de bani şi de a face impresie şi sistemul cerşitului din Babilon fac mult astăzi împotriva puternicei lui influenţe; iar absenţa acestui spirit printre cei credincioşi ai Domnului acum, ca şi la prima venire, spune mult în favoarea lor pentru cei care îi studiază ca epistole vii, dar care nu apreciază cu totul învăţăturile lor. Domnul S-a îngrijit până acum într-o manieră uimitoare de lucrarea Sa de „seceriş” fără a se face nici măcar un apel pentru bani; şi noi avem încredere că niciodată nu va fi altfel, crezând că acesta este gândul Domnului.

Cei ambiţioşi după plăcerile şi bogăţia lumii să le caute în domeniul comerţului sau profesiilor lucrative, dar nimeni să nu devină slujitor al Evangheliei lui Cristos din vreun alt motiv decât iubirea pentru Dumnezeu, pentru Adevărul Său şi pentru fraţi: o iubire care se va bucura să sacrifice comoditatea, bogăţia şi onoarea oamenilor — nu murmurând, ci din inimă. Dar, vai! creştinătatea nominală a devenit mare şi lumească, iar servii ei sunt onoraţi cu titlurile, Sfinţia Sa, Preasfinţia Sa, Înalt Preasfinţia Sa şi Doctor în Teologie; şi împreună cu aceste onoruri şi titluri merg salarii — nu conform nevoilor slujitorului, ci pe baza rentabilităţii în capacitatea sa de a atrage număr mare şi oameni bogaţi. Au urmat rezultatele naturale — „Preoţii lui învaţă pe popor pentru plată şi prorocii lui prezic pentru ((287)) bani; totuşi se sprijinesc pe Domnul şi zic: «Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire»”. „Păzitorii lui sunt orbi, fără cunoştinţă, toţi sunt nişte (D....D....s) câini muţi (în limba engleză „dumb dogs”, făcând aluzie la iniţialele titlului Doctors of Divinity, adică Doctori în Teologie — n.e.), care nu pot să latre; visează, stau tolăniţi şi le place să doarmă (comoditatea): sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd de calea (bunăstarea) lor, fiecare după câştigul lui din partea (denominaţia) în care se află (Biblia ebraico-engleză, J. P. Green — n. e.) „Îi vor gâdila urechile (după lauda oamenilor) . . . şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” Isa. 56:10, 11; Mica 3:11; Filip. 3:2; 2 Tim. 4:3, 4.

Unii s-ar putea gândi că trebuie să se evite ambele extreme — salarii mari şi lipsa de salarii — şi şi-ar putea aminti cuvintele Domnului: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” şi cuvintele apostolului: „Dacă am semănat între voi cele duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?” Trebuie să reţinem însă că nici aceste declaraţii tari ale Scripturii nu se referă la salarii princiare, ci la simplele necesităţi. Acest lucru este ilustrat de apostol prin citatul: „Să nu legi gura boului care treieră grâul”. Boul trebuia să fie lăsat liber să se îngrijească de necesităţile lui, dar nu mai mult. Apostolul ne-a arătat cheia slujirii sale pline de succes, zicând: „Nu vă voi fi o sarcină, căci nu caut bunurile voastre, ci pe voi înşivă . . . Şi eu voi cheltui prea bucuros şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit de voi cu atât mai puţin.” 2 Cor. 12:14, 15.

Nici mersul în urmele lui Isus nici mersul în urmele celui mai important dintre apostolii Săi, Pavel, nu ne va duce în direcţia salariilor. Acesta din urmă, după ce arată că a cere remuneraţie pământească pentru servicii spirituale n-ar încălca dreptatea în nici un sens, ne spune despre propria sa cale în această chestiune prin cuvintele:

„N-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva. Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea (ale mele) au lucrat pentru nevoile mele şi ale ((288)) celor care erau cu mine. În toate privinţele v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: «Este mai ferice să dai decât să primeşti»”. Fapt. 20:33-35.

„Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta (asupra voastră ca să cerem lucruri pământeşti în schimbul celor spirituale), ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Cor. 9:12). „Când eram la voi şi m-am găsit în nevoie, n-am fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit (voluntar) fraţii care au venit din Macedonia.” 2 Cor. 11:9.

Libertăţile noastre în aceste privinţe sunt la fel cu ale apostolilor; şi fidelitatea faţă de cauză trebuie să ne facă să umblăm în urmele lor în această privinţă şi în toate. Domnul, apostolii şi cei asociaţi cu ei, care au călătorit şi şi-au folosit tot timpul în slujirea adevărului, au acceptat contribuţii voluntare de la fraţi pentru a-şi acoperi cheltuielile, şi, după cum a fost deja sugerat, punerea mâinilor Bisericii din Antiohia peste Pavel şi Barnaba, când erau pe cale să pornească în prima lor călătorie misionară, pare să fi implicat că Biserica devenea responsabilă de cheltuielile lor şi în mod corespunzător participa în lucrarea lor; întocmai cum noi toţi, ca Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere, ne unim pentru a trimite „Peregrini”, devenind răspunzători pentru cheltuielile lor.

Nu există nici o aluzie, directă ori indirectă, că bătrânii care serveau Biserica acasă primeau fie salariu fie bani de cheltuială; şi noi credem că în general se va găsi că este avantajos ca fiecare Biserică locală să folosească serviciile voluntare ale membrilor ei — puţine sau multe, mari sau neînsemnate. Această metodă scripturală este sănătoasă din punct de vedere spiritual: ea tinde să atragă pe toţi membrii spre exercitarea darurilor lor spirituale şi-i face pe toţi să privească spre Domnul ca adevăratul Păstor, mai mult decât metoda angajării. Pe măsură ce creşte numărul învăţătorilor calificaţi, să se imite exemplul Bisericii din Antiohia — unii să fie trimişi ca misionari, colportori, peregrini etc.

Cu toate acestea, dacă o adunare consideră că sfera ei de folosinţă este largă şi că un frate ar putea să-şi dedice în mod avantajos tot timpul pentru slujirea ei şi a lucrării misionare, ((289)) şi dacă îi oferă voluntar bani suficienţi pentru cheltuielile lui, nu cunoaştem nici o scriptură care să interzică acceptarea acestora. Dar atât Bătrânul care serveşte cât şi Ecclesia care-l sprijină trebuie să aibă grijă ca suma pusă la dispoziţie să nu fie mai mare decât cheltuielile rezonabile de trai ale slujitorului şi ale celor care în mod cuvenit depind de el. Şi ambii trebuie să aibă grijă ca toţi membrii Ecclesiei să fie folosiţi, şi îndeosebi cei care posedă calităţi pentru slujba de bătrâni, altfel spiritul Babilonului, bisericismului, se va dezvolta în mod sigur.

Disciplina în Ecclesie
— Mat. 18:15-18 —

Administrarea disciplinei nu este numai funcţia bătrânilor, ci a întregii Biserici. Dacă unul pare să fie în eroare sau în păcat, presupusa lui greşeală trebuie să-i fie arătată numai de către cel care a fost lezat sau de către primul care a descoperit greşeala. Dacă cel mustrat nu-şi dovedeşte nevinovăţia şi continuă în eroare sau păcat, atunci să li se ceară la doi sau trei fraţi fără idei preconcepute să asculte problema şi să sfătuiască pe cei în dispută. (Pot să fie sau să nu fie bătrâni, dar funcţia lor n-ar aduce nici o forţă sau autoritate în cazul respectiv decât dacă judecata lor ar fi mai matură şi influenţa lor cu atât mai puternică.) În cazul în care comitetul ar decide în unanimitate pentru una dintre părţi, cealaltă parte să accepte şi chestiunea să se sfârşească total — corectarea sau repararea fiind făcută prompt, pe cât posibil. Dacă unul dintre cei iniţial în dispută mai persistă în calea sa greşită, cel care a făcut acuzaţia iniţială sau unul dintre cei chemaţi în comitet, sau preferabil toţi aceştia împreună îşi pot exercita atunci (dar nu mai devreme) privilegiul de a aduce chestiunea în faţa Ecclesiei, corpul, Biserica. Astfel este evident că Bătrânii n-ar fi în nici un sens judecători ai membrilor — audierea şi judecata ar fi lăsată pentru corpul local, pentru Biserică.

Cei doi paşi preliminari (menţionaţi mai sus) fiind făcuţi, faptele fiind adeverite bătrânilor, ar fi de datoria lor să convoace o adunare generală a Ecclesiei, sau a corpului consacrat, ca o ((290)) curte cu juri — pentru a audia cazul în toate amănuntele lui şi în numele Capului şi în reverenţă faţă de El să ia o decizie. Iar chestiunea să fie atât de clară şi cel condamnat să primească un tratament atât de generos, încât decizia să fie unanimă sau aproape unanimă. În acest fel pacea şi unitatea corpului (Ecclesiei) ar fi păstrate. Căinţa este posibilă chiar până în momentul condamnării de către Biserică. Ba mai mult, însuşi obiectivul fiecărui pas al acestor demersuri este asigurarea căinţei şi reformării — pentru a-l recupera pe încălcător; obiectivul nu este deloc pedepsirea lui. Pedepsirea nu este pentru noi, ci pentru Dumnezeu. „Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19). Dacă cel care a greşit se căieşte la vreunul din paşii demersului, aceasta trebuie să fie o pricină de mulţumire şi bucurie pentru toţi câţi posedă Spiritul Domnului, şi numai aceştia sunt membri ai corpului Său. Rom. 8:9.

De fapt, chiar dacă încălcătorul refuză să asculte decizia (să se supună) întregii Biserici, nu trebuie să i se administreze nici o pedeapsă, sau nu trebuie nici măcar să se încerce. Ce trebuie făcut atunci? Pur şi simplu Biserica trebuie să-i retragă părtăşia şi toate semnele sau manifestările de legătură frăţească. De atunci încolo încălcătorul trebuie tratat „ca un păgân şi ca un vameş”. Mat. 18:17.

În cursul acestor demersuri, greşelile sau eşecurile încălcătorului nu trebuie dezvăluite public — scandalizându-l pe el, Biserica şi pe Domnul, Capul Bisericii. Nu trebuie să se vorbească aspru despre el nici chiar după separare, întocmai cum noi nu trebuie să dojenim sau să blamăm pe păgâni şi pe vameşi, ci să „nu vorbim de rău pe nimeni” şi să „facem bine la toţi” (Tit 3:2; Gal. 6:10). Iubirea este calitatea care insistă asupra celei mai stricte ascultări de aceste ultime două cerinţe faţă de „toţi” oamenii: cu cât mai mult va insista iubirea ca un „frate”, un membru confrate din Ecclesie, corpul lui Cristos, nu numai să nu fie lezat prin declaraţii false sau deformate, ci, pe lângă aceasta, slăbiciunile, gafele sau păcatele lui să fie acoperite cu grijă nu numai faţă de lumea necompătimitoare, ci şi faţă de „casa credinţei” şi chiar faţă de Biserică — până când ultimul pas, de „a spune Bisericii”, s-ar găsi că este absolut ((291)) necesar. La fiecare pas spiritul iubirii va spera că cel care greşeşte lucrează sub unele înţelegeri greşite şi se va ruga pentru înţelepciune şi har ca să întoarcă pe păcătos de la eroarea căii lui şi astfel (dacă este posibil) să salveze un suflet de la moarte. Iac. 5:20.

O, de ar locui Spiritul sfânt, spiritul iubirii, în fiecare membru al Ecclesiei atât de abundent încât să producă durere când aude o poveste defăimătoare despre cineva, şi în special despre un membru-tovarăş! Acest lucru ar elimina imediat jumătate din frecuşuri sau chiar mai mult. Şi nici urmarea procedurii de mai sus, schiţată de Domnul nostru, n-ar duce la judecăţi frecvente în Biserică: mai degrabă, în timp ce s-ar îndepărta motivul animozităţilor, s-ar insufla un respect pentru judecata Bisericii ca fiind judecata Domnului, iar vocea Bisericii ar fi auzită şi ar fi în consecinţă respectată. Mai mult, dacă ordinea şi iubirea ar predomina astfel, putem fi siguri că fiecare ar căuta pe cât posibil „să-şi vadă de treburile sale” şi să nu încerce să-şi mustre fratele sau să-l corecteze, sau să ducă problema în faţa unui comitet sau în faţa Bisericii, decât dacă problema ar avea destulă importanţă în ceea ce-l priveşte pe el, Biserica sau Adevărul.

Fără îndoială, majoritatea tulburărilor în Biserică (precum şi în societate şi în familie) apar nu dintr-o dorinţă de a face rău, nici chiar dintr-un rău comis neintenţionat, ci din neînţelegeri şi din interpretări cel puţin parţial greşite ale intenţiilor şi motivelor. Limba este făcătorul-de-rele general, şi de aceea face parte din spiritul minţii sănătoase a pune pază atât buzelor cât şi inimii, din care ies sentimentele lipsite de generozitate care, fiind exprimate de buze, aprind focul patimilor rele şi adesea rănesc pe mulţi. Noua Creaţie — Biserica — are instrucţiuni stricte de la Domnul şi Capul lor asupra acestui subiect important. Spiritul Lui de iubire trebuie să-i umple atunci când merg singuri, în particular, la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau să discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe el (sau pe ea) să se ruşineze de conduita lui, nici să-l dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obţină o încetare a răului şi dacă este posibil o reparare pentru lezarea deja făcută. A ((292)) le spune altora despre rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor — contrar Cuvântului şi Spiritului Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar pentru a cere sfat: noi avem sfatul Domnului şi trebuie să-l urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înţelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să nu se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.

Dacă tulburarea nu este serioasă, problema ar trebui să se oprească după ce s-a apelat personal la cel care a comis greşeala, fie că acesta ascultă, fie că refuză să asculte — să cedeze. Dar dacă este considerat necesar al doilea pas, nu trebuie să se dea nici o explicaţie despre necaz celor cărora li se cere să discute, până când se întâlnesc în prezenţa acuzatorului şi a acuzatului. Astfel „vorbirea” defăimătoare va fi evitată şi comitetul de fraţi va veni nepărtinitor şi va putea cu atât mai bine sfătui cu înţelepciune ambele părţi; căci necazul ar putea fi de ambele părţi, sau poate cu totul de partea acuzatorului. În tot cazul, acuzatul va fi impresionat de astfel de tratament corect şi va fi mult mai posibil să cedeze în faţa acestor sfătuitori dacă şi lor li se va părea greşit cursul lui. Dar, fie că acela pe care comitetul îl consideră că este în eroare va ceda fie că nu, toată chestiunea rămâne încă strict privată şi nu trebuie să se facă nici o menţionare a ei nimănui, până când, dacă se crede că este suficient de importantă, se aduce în faţa Bisericii şi se face o examinare finală. Atunci pentru prima dată aceasta devine o chestiune comună numai pentru sfinţi, şi în măsura în care sunt sfinţi nu vor dori să spună nimănui mai mult decât este necesar în privinţa slăbiciunilor sau păcatelor cuiva*.

____________________

*Pe lângă acestea vedeţi cap. 9 — „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta”.

____________________

În privinţa împlinirii celor găsite de curtea Bisericii, chestiunea rămâne pe seama fiecărui individ; prin urmare, fiecare trebuie să discearnă pentru sine dreptatea deciziei. Pedeapsa retragerii părtăşiei este destinată a fi o corectare în dreptate şi este prescrisă de Domnul. Este spre a servi ca protecţie pentru Biserică, spre a-i separa pe cei care umblă în ((293)) neorânduială, nu după spiritul iubirii. Aceasta nu trebuie considerată o separare continuă, ci numai până când cel mustrat va recunoaşte greşeala şi o va repara în măsura capacităţii sale.

Acuzaţii împotriva bătrânilor

„Împotriva unui Bătrân să nu primeşti învinuire decât atunci când sunt doi sau trei martori.” 1 Tim. 5:19.

În această declaraţie apostolul recunoaşte două principii. (1) Că un Bătrân a fost deja recunoscut de adunare ca având un caracter bun şi nobil, şi că este în mod special serios cu Adevărul şi devotat lui Dumnezeu. (2) Că astfel de persoane, datorită proeminenţei lor în Biserică, vor fi marcate de Adversar ca obiective speciale ale atacurilor lui — obiective ale invidiei, răutăţii, urii şi conflictului din partea unora, întocmai cum a prevenit Domnul nostru — „Nu vă miraţi . . . dacă vă urăşte lumea”; „Ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”; „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Belzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui!” (1 Ioan 3:13; Ioan 15:18; Mat. 10:25). Cu cât fratele va fi mai credincios şi mai capabil, cu cât va fi mai aproape de asemănarea Învăţătorului său, cu atât alegerea sa ca Bătrân va fi mai potrivită; şi cu cât Bătrânul va fi mai credincios, cu atât mai sigur va avea ca duşmani — nu numai pe Satan şi pe mesagerii lui, ci şi pe toţi aceia pe care Satan îi va putea înşela şi induce în eroare.

Aceste motive trebuie să fie o garanţie pentru un Bătrân împotriva condamnării lui pe cuvântul unei persoane, dacă altfel viaţa lui pare armonioasă. Cât priveşte bârfa sau zvonurile, ele nu trebuie luate deloc în considerare, fiindcă nici un adevărat tovarăş de jug, care recunoaşte regula Domnului (Mat. 18:15), n-ar răspândi zvonuri sau n-ar avea încredere în cuvântul celor care astfel ar nesocoti îndrumările Învăţătorului. Pentru a fi ascultaţi, acuzatorii trebuie să pretindă că au fost martori. Şi chiar dacă doi sau mai mulţi martori ar face acuzaţii, n-ar exista altă cale de a audia cazul decât cea numită deja. O persoană care aduce acuzaţii împotriva Bătrânului trebuie, după ce discuţia personală a eşuat, să ia cu el alţi doi sau trei care vor deveni ((294)) astfel martori la nesupunere. Apoi chestiunea, încă necorectată, ar putea fi adusă de către Timotei sau de către altul înaintea Bisericii etc.

De fapt, această acuzaţie în faţa a doi sau trei martori fiind cerinţa în privinţa tuturor membrilor, lasă loc presupunerii că apostolul pretindea doar că un Bătrân trebuie să aibă toate drepturile şi privilegiile garantate oricărui frate. Poate că unii ar fi înclinaţi să susţină că deoarece un Bătrân trebuie să „aibă mărturie bună” nu numai în Biserică ci şi în afara ei, acesta ar trebui să fie judecat pentru cea mai mică acuzaţie, datorită poziţiei sale influente. Dar cuvintele apostolului stabilesc faptul că şansele unui Bătrân trebuie să fie egale cu ale celorlalţi.

Această chestiune a martorilor trebuie să fie adânc imprimată în mintea fiecărei Creaturi Noi. Ceea ce alţii pretind a şti şi ceea ce spun în mod defăimător nu trebuie nici măcar luat în seamă — nu trebuie primit. Dacă doi sau trei, urmând îndrumările Domnului, aduc acuzaţii împotriva cuiva, nu muşcător şi defăimător, ci după instrucţiuni — în faţa Bisericii, aceştia nu trebuie crezuţi nici atunci; dar atunci va fi timpul potrivit ca Biserica să asculte cazul — să asculte ambele părţi în prezenţa ambilor, şi apoi să se ia o decizie în frică de Dumnezeu şi să se dea un sfat, în aşa mod exprimat încât să-l ajute pe vinovat să se întoarcă la dreptate şi nu să-l împingă în întunericul din afară.

Chemări greşite de a propovădui 

Un număr considerabil de oameni declară că au primit din partea Domnului o chemare să propovăduiască Evanghelia; poate că ei adaugă imediat că niciodată n-au ştiut de ce, sau că sunt conştienţi că n-au calităţi speciale pentru serviciu, sau că împrejurările păreau să-i împiedice totdeauna de a răspunde la chemare. Întrebându-i în legătură cu natura „chemării”, va ieşi la iveală faptul că a fost numai imaginaţie sau presupunere. Unul a fost atras cândva în experienţa sa (poate înainte de a deveni creştin) de ideea că el ar trebui să se devoteze lui Dumnezeu şi serviciului Său, iar idealul lui cel mai înalt despre ((295)) serviciul lui Dumnezeu a fost luat din experienţele sale cu biserica nominală, reprezentat prin predicatorul ale cărui servicii le frecventa familia sa. Altul a fost atras de ideea de a fi aprobat şi şi-a spus: Cât mi-ar plăcea să pot purta haina şi să primesc respectul, titlurile şi salariul unui predicator — chiar de mâna a doua sau a treia. De asemenea, dacă a fost stăpânit de mare apreciere de sine, el a mai fost probabil atras şi de ideea că, aşa cum apostolii aleşi au fost „fără carte şi simpli”, tot aşa, poate, Dumnezeu l-a avut în mod special în vedere datorită lipsei lui de talent şi educaţie. Dumnezeu a favorizat pe mulţi ca aceştia, precum şi cauza Sa, nedeschizând calea pentru ambiţiile lor greşit interpretate a fi chemarea Lui de a propovădui.

După cum s-a arătat deja, fiecare membru al Noii Creaţii este chemat să propovăduiască; nu prin ambiţia sau imaginaţia sa, ci prin Cuvânt, care cheamă pe toţi cei care n-au primit harul lui Dumnezeu în zadar, să „vestească virtuţile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). Această chemare include prin urmare pe toţi cei concepuţi de spiritul Adevărului — bărbaţi şi femei, robi şi slobozi, bogaţi şi săraci, educaţi şi needucaţi — negri, cafenii, galbeni şi albi. Ce încredinţare mai este necesară pe lângă aceasta — „Mi-ai pus în gură o cântare nouă”, chiar „bunătăţile Domnului”? Ps. 40:3; 107:43.

Este adevărat, Domnul a ales în mod special şi a chemat în mod special pe cei doisprezece apostoli pentru o lucrare specială; este de asemenea adevărat că El a intenţionat ca, în măsura în care poporul Său va asculta cuvintele Sale, El va „pune mădularele în trup”, pe fiecare aşa cum Îi va plăcea Lui — pe unii pentru un serviciu, iar pe alţii pentru altul, „fiecăruia după puterea lui” (Mat. 25:15). Dar El arată clar că mulţi vor căuta să „se pună” pe ei înşişi învăţători; că datoria Bisericii este să privească continuu spre El ca şi Capul şi Conducătorul lor adevărat şi să nu favorizeze pe fraţii egoişti, ambiţioşi; că neglijarea acestei datorii va însemna neglijarea cuvintelor Lui, prin urmare insuficienţa iubirii şi ascultării; şi va fi în mod ((296)) sigur spre dezavantajul spiritual atât al unei astfel de Ecclesii cât şi spre al învăţătorului care se pune pe sine.

Regula Domnului în acest subiect este clar prezentată — „Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11). Biserica trebuie să urmeze această regulă, această gândire a Spiritului, în toate problemele în care ea va căuta să cunoască şi să se supună Domnului ei. Metoda Domnului este să avanseze numai pe acela al cărui zel, credincioşie şi perseverenţă în facerea binelui s-au arătat în lucrurile mici. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). „Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri” (Mat. 25:21, 23). Există totdeauna mult loc la capătul de jos al scării onoarei. Oricine va vrea, nu va trebui să stea mult fără ocazii de a servi pe Domnul, Adevărul şi fraţii în modurile umile pe care cei cu spirit mândru le vor dispreţui şi neglija, căutând serviciu mai onorabil în ochii oamenilor. Cei credincioşi se vor bucura în orice serviciu şi lor le va deschide Domnul tot mai larg uşile ocaziei. Astfel voinţa Sa, exemplificând înţelepciunea de sus, trebuie să fie urmată cu grijă de către fiecare membru al Noii Creaţii — în special în votul său, în ridicarea mâinii, ca membru al corpului lui Cristos pentru a exprima voinţa Capului.

Un frate care-şi caută propriile interese trebuie să fie evitat, oricât ar fi el de capabil; iar un frate mai puţin capabil, dar smerit, ar trebui să fie ales ca Bătrân. O mustrare aşa de blândă ar fi benefică pentru toţi — chiar dacă nici un cuvânt n-ar fi rostit în privinţa motivelor conducătoare. Iar în cazul unui Bătrân capabil care dă dovadă de un spirit dictatorial, sau care este înclinat să se considere mai presus de Biserică şi că el aparţine unei clase deosebite, sau că implică un drept divin de a învăţa, care nu vine prin Ecclesie (Biserică), ar fi atât o amabilitate cât şi o datorie faţă de un atare să fie pus la un serviciu mai puţin proeminent, sau scos pentru o vreme de la orice serviciu special, până când îşi va însuşi această mustrare blândă şi-şi va reveni din capcana Adversarului.

Cu toţii trebuie să nu uităm că ambiţia, ca şi alte caracteristici, este necesară în Biserică precum este şi în ((297)) lume; dar la Noua Creaţie nu trebuie să fie o ambiţie egoistă, de a fi mare şi proeminent, ci o ambiţie iubitoare, de a servi pe Domnul şi poporul Său, chiar şi pe cel mai umil. Ştim cu toţii cum ambiţia a dus la căderea lui Satan — de la favoarea şi serviciul lui Dumnezeu la poziţia unui vrăjmaş al Creatorului său şi un împotrivitor al tuturor reglementărilor Sale drepte. În mod similar, toţi cei care-i adoptă cursul, zicând: „Mă voi ridica deasupra stelelor lui Dumnezeu (mă voi pune mai presus de alţi fii ai lui Dumnezeu), voi fi ca Cel Preaînalt — (un conducător printre ei, un uzurpator al autorităţii divine, fără numire divină şi contrar reglementărilor divine)”, sigur vor suferi dezaprobarea divină şi înstrăinare proporţională de Domnul. Şi influenţa acestora, ca şi a lui Satan, sigur va fi dăunătoare. După cum Satan ar fi un învăţător periculos, la fel toţi care au dispoziţia lui ar conduce în mod sigur în întuneric în loc de lumină, fiindcă ei nu sunt în atitudinea cuvenită să primească lumina şi să fie folosiţi ca mesagerii ei pentru alţii.

Prin urmare, ori de câte ori un frate se simte sigur că el este chemat să predice în calitate publică atunci când nici o uşă de serviciu nu i s-a deschis în modul stabilit — dacă el este înclinat să se impună Bisericii, fără să aibă cererea ei aproape unanimă — sau dacă, după ce a fost ales în poziţia de conducător sau Bătrân, el caută să menţină poziţia şi s-o considere ca fiind a lui de drept, fără voturile obişnuite ale Bisericii care din timp în timp îi cere să-şi continue serviciul, trebuie să considerăm fie că fratele n-a remarcat specificul cazului, fie că el are spiritul greşit, egoist, nepotrivit vreunui serviciu în Ecclesie. În ambele cazuri ar fi cuvenit să se facă o schimbare la prima ocazie potrivită pentru alegeri: şi, după cum s-a sugerat deja, prima duminică a anului sau a trimestrului ar fi un timp potrivit, uşor de reţinut.

„Mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială”

„Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi. Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci urmăriţi totdeauna ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi.” 1 Tes. 5:14, 15.

((298))

Acest îndemn nu este pentru bătrâni, ci pentru întreaga Biserică, inclusiv bătrânii. El ia cunoştinţă de faptul că deşi Biserica întreagă, ca Noua Creaţie a lui Dumnezeu, are o stare perfectă înaintea Lui ca Noi Creaturi în Cristos Isus, cu toate acestea, toţi au imperfecţiunile lor după trup. Arată mai departe ceea ce toţi recunoaştem, şi anume, că există diferenţe în gradul şi felul imperfecţiunilor noastre trupeşti, aşa încât, după cum la copiii unei familii pământeşti diferite dispoziţii cer un tratament diferit din partea părinţilor, cu mult mai mult în familia lui Dumnezeu există diferenţe de dispoziţie atât de mari, încât cer consideraţie specială a unuia faţă de altul. A lua în seamă imperfecţiunile altora din punctul de vedere al criticii, ar însemna a ne dăuna mult nouă înşine, cultivând în inimile noastre o dispoziţie de găsire a greşelilor, foarte atenţi la slăbiciunile şi imperfecţiunile altora, şi proporţional, poate, înclinaţi să fim orbi faţă de propriile defecte. Asemenea tendinţă de a critica este cu totul străină de spiritul şi intenţia îndemnului apostolului.

Îndemnul li se adresează celor care au fost concepuţi de spiritul adevărului, spiritul sfinţeniei, spiritul smereniei, spiritul iubirii. Cei care cresc astfel în darurile Spiritului se vor teme şi vor critica mai ales propriile lor defecte, în timp ce iubirea faţă de alţii îi va face să-i scuze pe aceştia şi să-i îngăduie în mintea lor cât se poate de mult. Dar în timp ce acest spirit al iubirii scuză ofensele şi slăbiciunile fraţilor, el trebuie să fie totuşi treaz pentru a le face bine — nu prin gâlceavă, conflict, ceartă, dispută, găsire de greşeli şi defăimarea unuia de către altul, ci într-o manieră cum ar aproba Regula de Aur. Cu blândeţe, smerenie, îndelungă răbdare şi răbdare, va căuta să îngăduie slăbiciunile celuilalt şi în acelaşi timp să se ajute reciproc să iasă din ele, fiecare amintindu-şi de propriile slăbiciuni de vreun fel.

Cei care trăiesc în neorânduială nu trebuie să fie mângâiaţi, sprijiniţi şi încurajaţi în calea lor greşită; ci cu blândeţe, cu iubire, ei trebuie să fie preveniţi că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, şi că, în măsura în care vrem să creştem ((299)) în asemănarea şi favoarea Lui, trebuie să respectăm regulile ordinii. Ei trebuie să fie preveniţi că nimic nu este mai departe de aranjamentul divin decât anarhia; şi că, după cum chiar şi oamenii lumeşti recunosc principiul că până şi cea mai rea formă de guvernare imaginabilă este preferabilă anarhiei, tot aşa poporul lui Dumnezeu, care a primit spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt, cu atât mai mult trebuie să recunoască acest principiu în Biserică; şi apostolul ne îndeamnă să ne supunem unul altuia, pentru interesele generale ale cauzei Domnului. Dacă am fi toţi perfecţi şi judecata noastră în privinţa voinţei Domnului ar fi prefectă, toţi am gândi exact la fel — n-ar exista necesitatea deosebită de a ne supune unul altuia; dar, deoarece judecata noastră diferă, este necesar ca fiecare să-l ia în considerare pe celălalt şi punctul lui de observaţie şi judecată, şi fiecare să caute să cedeze ceva în interesul păcii generale — da, să cedeze totul, aşa încât să păstreze unitatea Spiritului în legăturile păcii în corpul lui Cristos, exceptând cazul în care prin asemenea curs ar fi încălcat principiul.

Cei care trăiesc în neorânduială sau dezordine nu sunt cu totul de blamat pentru starea lor, poate. Mulţi oameni s-au născut în dezordine şi sunt înclinaţi să fie dezordonaţi în îmbrăcăminte şi în toate afacerile vieţii. Dezordinea, prin urmare, este parte din slăbiciunea lor, la care trebuie să ne gândim compătimitor, blând, dar, cu toate acestea, să nu se permită a dăuna Bisericii lui Dumnezeu, a-i împiedica folosul, a-i împiedica cooperarea în studiul şi serviciul Adevărului. Voinţa lui Dumnezeu nu este ca poporul Său să aibă acea blândeţe care să nu-i dea tăria să se ocupe de persoanele dezordonate. Amabil, iubitor dar ferm, trebuie să li se arate că aşa cum ordinea este prima lege a cerului, tot aşa ea trebuie să fie foarte apreciată printre cei care au minte cerească; şi că ar fi un păcat din partea adunării să permită ca unul, doi sau mai mulţi membri să încalce reglementările divine, aşa cum sunt exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu şi cum sunt în general înţelese de către adunarea cu care ei sunt asociaţi.

((300))

A mustra nu este o poruncă generală

Ar fi totuşi o mare greşeală a presupune că apostolul folosind acest limbaj general către Biserică a vrut să spună că fiecare persoană din Biserică trebuie să facă astfel de mustrare. A mustra înţelept, cu folos, este într-adevăr o problemă foarte delicată şi extrem de puţini au talentul s-o facă. Se înţelege că alegerea bătrânilor de către adunare înseamnă alegerea celor care posedă cea mai mare măsură a dezvoltării spirituale, combinată cu calităţi naturale care să-i constituie reprezentanţi ai adunării, nu numai în privinţa conducerii adunărilor etc., ci şi în privinţa menţinerii ordinii în adunări şi a mustrării celor nesupuşi, în mod înţelept, blând, ferm. Că acesta este gândul apostolului, este arătat clar în cele două versete precedente, în care el spune:

„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiţi în pace între voi.” 1 Tes. 5:12, 13.

Dacă s-ar căuta şi s-ar aplica în mod cuvenit înţelepciunea divină în alegerea bătrânilor adunării, urmarea ar fi că acei astfel aleşi ar fi foarte apreciaţi; şi deoarece începătorii nu trebuie aleşi, înseamnă că aceştia au fost apreciaţi şi selecţionaţi pentru lucrarea lor fiindcă fraţii au observat că aveau o măsură considerabilă din spiritul sfânt al iubirii, înţelepciunii şi smereniei, pe lângă anumite daruri şi calităţi naturale pentru acest serviciu. „Trăiţi în pace între voi”, după cum îndeamnă apostolul, ar însemna că, după ce a ales aceşti bătrâni ca reprezentanţi ai adunării, corpul în general va aştepta de la ei să facă serviciul pentru care au fost aleşi şi nu va încerca fiecare să mustre sau să prevină etc. Într-adevăr, după cum am văzut deja, poporul Domnului nu trebuie să se judece personal unul pe altul; şi numai adunarea ca întreg poate exclude pe unul dintre ei de la părtăşia şi privilegiile adunării. Iar aceasta, după cum am văzut, poate veni numai după ce au fost făcuţi diferiţii paşi de natură mai personală — ((301)) după ce toate eforturile de reformare s-au dovedit inutile şi interesele Bisericii în general au fost grav ameninţate prin cursul greşit al încălcătorului. Dar în textul care ne stă în faţă apostolul îndeamnă ca adunarea să „recunoască” — adică să cunoască, să privească spre cei pe care şi i-a ales ca reprezentanţi şi să aştepte ca ei să păzească interesele Bisericii, şi să prevină pe cei nesupuşi până la punctul în care chestiunea ar fi destul de serioasă pentru a-i aduce în faţa Bisericii ca o curte.

Mustrările publice, rare

Ar putea fi necesar ca această prevenire, în unele împrejurări, să fie făcută public în faţa adunării, după cum apostolul îi sugerează lui Timotei: „Pe cei care păcătuiesc (public) mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă frică” (1 Tim. 5:20). Asemenea mustrare publică implică un păcat public de natură gravă. Pentru orice abatere relativ uşoară de la regulile de ordine, bătrânii, sub legea iubirii şi sub Regula de Aur, trebuie desigur să „vegheze unii asupra altora ca să se îndemne la dragoste şi la fapte bune”, şi astfel veghind ei vor şti că un cuvânt în particular va fi probabil mult mai de ajutor pentru persoană decât o mustrare publică, ce ar putea tăia, răni sau leza o natură sensibilă, unde astfel de lezare nu era deloc necesară şi unde iubirea ar fi îndemnat la o metodă diferită. Dar, chiar dacă un Bătrân trebuie să mustre public un păcat grav, trebuie s-o facă totuşi iubitor şi cu dorinţa ca cel mustrat să poată fi corectat şi ajutat să-şi revină, şi nu cu dorinţa de a-l face plin de ură şi a-l îndepărta. De fapt nici nu este de competenţa Bătrânului să mustre pe cineva până la măsura excluderii lui de la privilegiile adunării. Mustrarea până la această măsură, după cum tocmai am văzut, poate pleca numai de la Biserica întreagă şi după o deplină audiere a cazului, în care cel acuzat are posibilitate deplină să se apere sau să-şi îndrepte căile şi să fie iertat. Biserica, Ecclesia, consacraţii Domnului, ca întreg, sunt reprezentanţii Săi, iar ((302)) Bătrânul este numai reprezentantul Bisericii — cea mai bună concepţie a Bisericii în privinţa alegerii Domnului. De aceea, Biserica, nu bătrânii, constituie curtea la care se apelează în ultimă instanţă în toate aceste chestiuni; prin urmare, cursul unui bătrân este totdeauna supus reexaminării sau corectării de către Biserică, conform judecăţii unite a voinţei Domnului.

În timp ce considerăm această fază a subiectului, ne-am putea opri o clipă să vedem măsura în care Biserica, direct sau indirect, sau prin bătrânii ei, trebuie să exercite această datorie de a-i preveni pe cei nedisciplinaţi şi în cele din urmă a-i exclude din adunare. Nu stă în puterea Bisericii să excludă pentru totdeauna. Fratele care, după ce a ofensat fie pe un frate membru sau întregul corp al Bisericii, se întoarce şi spune: „Regret calea mea greşită şi promit să depun cele mai bune străduinţe pentru ca pe viitor să fac ce este bine”, sau ceva echivalent, acesta trebuie să fie iertat — pe deplin, cu generozitate — atât de sincer cum şi noi sperăm ca Domnul să ierte păcatele tuturor. Nimeni în afară de Domnul nu are puterea sau autoritatea să separe pentru totdeauna o persoană — puterea de a separa o mlădiţă din Viţă. Suntem informaţi că există păcat spre moarte, pentru care este inutil a ne ruga (1 Ioan 5:16); şi noi trebuie să ne aşteptăm ca un astfel de păcat cu voia care ar aduce pedeapsa cu Moartea a Doua să fie atât de deschis, atât de flagrant, încât să fie repede văzut de către cei care sunt în părtăşie cu Domnul. Nu trebuie să judecăm pe cineva după ceea ce are în inimă, fiindcă noi nu-i putem citi inima; dar, dacă comite păcat cu voia spre moarte, în mod sigur acesta se va manifesta la exterior — prin buzele lui, dacă sunt încălcări doctrinare, negând sângele preţios al ispăşirii; sau prin imoralităţile lui, dacă s-a întors ca să umble conform trupului, „ca scroafa spălată care s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă”. În privinţa unor astfel de persoane, la care se face referire în Evrei 6:4-8; 10:26-31, apostolul ne atrage atenţia să n-avem nimic de-a face cu ei — nici să nu mâncăm cu ei, nici să nu-i primim în casele noastre şi nici să nu le urăm succes (2 Ioan 9-11); fiindcă cei care au legături cu ei sau le urează succes ar fi socotiţi ((303)) că-şi iau locul ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ca părtaşi la faptele rele sau la doctrinele rele, după cum ar fi cazul.

Dar în privinţa altora, care „umblă în neorânduială”, reglementarea este foarte diferită. Un astfel de frate sau soră excluşi nu trebuie trataţi ca vrăjmaşi, nici consideraţi ca atare, ci ca fraţi care greşesc, după cum spune apostolul mai departe în aceeaşi epistolă: „Dacă cineva n-ascultă ce spunem noi în această epistolă (dacă este nedisciplinat, nu este dispus să se supună judecăţii sănătoase şi regulilor iubitoare şi generoase ale ordinii), pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3: 14, 15). Un caz cum este acesta ar implica din partea fratelui ceva împotrivire deschisă, publică faţă de regulile de ordine aşezate de către apostol, ca purtător de cuvânt al Domnului; iar o astfel de împotrivire publică la principiile corecte trebuie mustrată de adunare, dacă adunarea decide că fratele este atât de nedisciplinat încât are nevoie de prevenire; iar dacă el nu consimte la forma cuvintelor sănătoase, trimise nouă de Domnul nostru prin apostol, să fie considerat atât de în dezacord, încât să nu mai fie cuvenit a avea părtăşia fraţilor până când va consimţi la aceste cerinţe raţionale. Fraţii nu trebuie să treacă pe lângă el pe stradă fără să-l observe, ci să fie tratat cu politeţe. Excluderea trebuie să fie numai de la privilegiul adunării şi de la orice asocieri frăţeşti speciale etc., caracteristice pentru credincioşi. Acest lucru este implicat şi în cuvintele Domnului nostru: „Să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”. Domnul nostru n-a vrut să spună că noi trebuie să-i facem rău unui păgân sau unui vameş, nici în vreun fel să tratăm aspru pe vreunul din ei, ci numai că noi nu trebuie să avem părtăşie cu aceştia ca fraţi, nici să nu umblăm după confidenţele lor, nici noi, ca Creaturi Noi, să nu le facem confidenţe. Casa credinţei trebuie să fie cimentată şi legată împreună prin iubire, prin simpatie reciprocă şi prin exprimarea acestora în diferite moduri. Fratele exclus este făcut să sufere prin lipsa acestor privilegii şi binecuvântări, până când simte că trebuie să-şi reformeze căile şi să se întoarcă ((304)) la adunarea familiei. În privinţa aceasta există o sugestie spre căldură, cordialitate, frăţie adevărată, care trebuie să predomine printre membrii corpului Domnului.

„Mângâiaţi pe cei cu o minte mai slabă” (King James — n. e.)

Continuând examinarea cuvintelor apostolului din textul nostru, remarcăm că Biserica trebuie să mângâie pe cei cu o minte mai slabă. Observăm astfel că primirea Spiritului sfânt nu transformă corpurile noastre muritoare aşa încât să le învingem cu totul slăbiciunile. Sunt unii cu o minte mai slabă, alţii cu un corp mai slab, şi fiecare are nevoie de compătimire în privinţa slăbiciunii sale. Cei cu o minte mai slabă nu se vor vindeca miraculos; nici nu trebuie să aşteptăm ca, din cauză că mintea unora este mai slabă şi nu sunt în stare să înţeleagă toate lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile planului divin, ei, prin urmare, să nu fie din corp. Dimpotrivă, după cum Domnul nu caută pentru Biserica Sa numai pe aceia care sunt frumos dezvoltaţi fizic, puternici şi robuşti, tot aşa El nu caută numai pe aceia care sunt puternici şi robuşti la minte, şi care sunt în stare să judece şi să analizeze amănunţit, complet, fiecare trăsătură a planului divin. Se vor afla în corp unii care sunt capabili de aceasta, dar alţii au o minte mai slabă şi nu ajung nici la nivelul mediu de cunoştinţă. Ce mângâiere să le dăm noi acestora? Răspundem că bătrânii, în prezentarea Adevărului, şi toată Biserica în relaţiile lor unii cu alţii, trebuie să-i mângâie pe aceştia, nu în mod necesar arătând slăbiciunea lor şi trecând peste ea, ci mai degrabă în general — neaşteptând de la membrii familiei lui Dumnezeu acelaşi grad de pricepere şi discernământ intelectual. Nimeni să nu pretindă că aceia care au astfel de neputinţe nu sunt, de aceea, din corp.

Învăţătura este aceeaşi şi dacă acceptăm versiunea revizuită: „Îmbărbătaţi pe cei timizi” (engleză — n. e.). Unora în mod natural le lipseşte curajul şi combativitatea, şi oricâtă bunăvoinţă şi oricât de loiale inimi ar avea, nu pot fi tot atât de „tari în Domnul” ca şi alţii din corp, nici nu pot să „lupte lupta cea bună a credinţei” în mod deschis. Domnul însă ((305)) trebuie să le vadă voinţa, intenţia de a fi curajoşi şi loiali, şi fraţii de asemenea trebuie să le vadă — dacă este să ajungă în rândul biruitorilor.

Toţi trebuie să recunoască faptul că Domnul judecă pe poporul Său după inimă, şi dacă aceştia care au o minte mai slabă sau sunt timizi au avut suficientă minte şi voinţă să înţeleagă principiile de bază ale planului divin de răscumpărare prin Isus Cristos, şi îndreptăţirea lor în ochii lui Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul, şi dacă pe această bază se străduiesc să trăiască o viaţă de consacrare Domnului, în toate modurile trebuie trataţi aşa încât să fie ajutaţi să simtă că sunt membri pe deplin ai corpului lui Cristos; iar faptul că ei nu pot expune sau nu pot discerne, poate, cu claritate fiecare trăsătură a planului divin din punct de vedere intelectual şi nu-l pot apăra atât de curajos ca alţii, nu trebuie să fie socotit că pune sub semnul întrebării acceptarea lor de către Domnul. Ei trebuie să fie încurajaţi să stăruie în sacrificiul de sine în serviciul divin, făcând ceea ce mâinile lor găsesc de făcut, spre gloria Domnului şi spre binecuvântarea poporului Său — să fie mângâiaţi cu gândul că la timpul cuvenit toţi care rămân în Cristos şi cultivă roadele Spiritului Său şi umblă în urmele Sale de sacrificiu vor avea corpuri noi cu capacitate perfectă, în care toţi membrii vor putea cunoaşte aşa cum şi ei sunt cunoscuţi — şi că între timp Domnul ne asigură că puterea Lui se arată cu atât mai deplin în slăbiciunea noastră.

„Sprijiniţi pe cei slabi”

Aceasta implică faptul că în Biserică unii sunt mai slabi decât alţii; mai slabi nu numai fizic, ci şi spiritual — în sensul că au organisme umane degradate în aşa fel încât întâmpină greutate mai mare în creşterea şi dezvoltarea spirituală ca Noi Creaţii. Aceştia nu trebuie să fie respinşi din corp, ci trebuie să înţelegem că, dimpotrivă, dacă Domnul i-a socotit vrednici să ia cunoştinţă de harul Său, înseamnă că El poate să-i scoată biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios. Ei trebuie să fie sprijiniţi cu astfel de promisiuni ((306)) cum oferă Biblia — în privinţa faptului că atunci când suntem slabi prin noi înşine putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, aruncând toată grija noastră asupra Lui şi prin credinţă intrând în posesia harului Său; în privinţa faptului că în ceasul slăbiciunii şi ispitei vor găsi că se împlineşte făgăduinţa: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. Întreaga adunare poate ajuta la această mângâiere şi sprijinire, deşi, desigur, bătrânii au faţă de aceştia o însărcinare şi o responsabilitate deosebită, deoarece ei sunt reprezentanţii aleşi ai Bisericii şi ca atare ai Domnului. Apostolul, vorbind despre diferiţii membri ai corpului, după ce spune despre pastori şi învăţători, vorbeşte despre „ajutoare” (1 Cor. 12:28). Evident că buna plăcere a Domnului ar fi ca fiecare membru al Bisericii să caute să ocupe un astfel de loc folositor, nu numai să ajute pe bătrânii aleşi ca reprezentanţi ai Bisericii, dar şi să se ajute unul pe altul, făcând bine tuturor oamenilor când avem ocazia, dar mai ales casei credinţei.

„Fiţi răbdători faţă de toţi”

În ascultarea de acest îndemn, de a exercita răbdare unul faţă de altul în toate împrejurările, Noile Creaturi vor afla nu numai că exercită atitudinea cuvenită unul faţă de altul, dar şi cultivă în sine unul din cele mai mari daruri ale Spiritului sfânt — răbdarea. Răbdarea este un dar al Spiritului care va găsi posibilitate abundentă de exercitare în toate afacerile vieţii, faţă de cei din afara Bisericii şi faţă de cei din Biserică, şi este bine să reţinem că toată lumea poate avea pretenţie la răbdarea noastră. Discernem acest lucru numai când obţinem vederi clare asupra stării creaţiei care suspină, descoperite nouă prin Scripturi. Acolo vedem istoria căderii şi cum toţi au suferit daune prin ea. Acolo vedem răbdarea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi iubirea Sa minunată în răscumpărarea lor şi în pregătirea făcută pentru ei, nu numai pentru binecuvântarea şi ridicarea Bisericii Sale din mocirlă şi din groapa oribilă a păcatului ((307)) şi morţii, ci şi pregătirile glorioase pentru toată omenirea. Vedem de asemenea că marea greutate pentru lume este că ea se află sub înşelările Adversarului, „dumnezeul veacului acestuia”, care acum îi orbeşte şi-i înşală. 2 Cor. 4:4.