Studies in the Scriptures

Tabernacle Shadows

 The PhotoDrama of Creation

 

SCRIPTURE STUDIES

„Vie Imparatia Ta”

 

Capitolul 4 -- Curaţirea Sanctuarului

2300 de zile -- Dan. 8:10-16

((C208)) In capitolele premergătoare am văzut c㠄cornul cel mic”, trufaş şi ciudat din Daniel 7:8, 11,20-26, „Omul păcatului” din 2 Tesal. 2:3 şi „uriīciunea pustirii”, prezisă de Domnul nostru īn Matei 24:15 sīnt unul şi acelaşi lucru; deasemeni am văzut, că īn Daniel 8:9,10,23-25 se vorbeşte despre acelaşi corn, al puterii papale. Dat fiind spaţiul restrīns de care dispunem şi scopul pe care-l urmărim, credem că am dovedit suficient aceste adevăruri importante: dezvoltarea papalităţii, caracterul său, zdrobierea puterii sale prigonitoare şi nimicirea ei completă şi finală care e īncă īn viitor.

((C209)) Dorim acum să examinăm o altă profeţie care arată clar falsa doctrină, unică şi specială, eroarea fundamentală care a făcut pe Domnul să lapede cu desăvīrşire acest sistem ca fiind „urīciunea pustiirii”. Profeţia ce urmează s-o cercetăm arată mai departe timpul cīnd adevărata Biserică, clasa celor consacraţi--sanctuarul--va fi curăţit de mīnjiturile desgustătoare introduse de papalitate.

((C210)) In timp ce capitolul precedent ne-a arătat zilele aşteptării şi curăţirea acestei clase de sfinţi --sanctuarul--această profeţie fixează data cīnd această clasă va fi cu totul liberată de necurăţiile şi rătăcirile papale, etc., şi sīnd „vasele de aur” (adevărurile preţioase) vor īncepe să fie restituite.

((C211)) Citim īn Daniel 8:10-26:

((C212)) „Şi s-a mărit (cornul papal) pīnă la oştirea cerului (a stăpīnit peste īntreaga biserică); şi a aruncat la pămīnt o parte din oştire şi din stele şi le-a călcat īn picioare. S-a mărit chiar pīnă la mai Marele oştirii (şi-a īnsuşit cinstea şi mărirea şi şi-a aplicat sieşi profeţiile şi titlurile care nu aparţineau decīt lui Isus Christos, adevăratul Prinţ sau Cap al Bisericii). Şi a desfiinţat sacrificiul cel perpetuu al său (al lui Christos) şi locul sanctuarului său s-a aruncat la pămīnt. Şi oastea (poporul) īmpreună cu sacrificiul cel perpetuu s-a dat celui nelegiuit, care a aruncat la pămīnt adevărul; a īncercat multe şi a izbutit. Atunci au auzit un sfīnt vorbind, şi un alt sfīnt, care vorbea către cel nenumit, ce vorbea: Pīnă cīnd va ţine viziunea despre sacrificiul perpetuu şi despre nelegiuirile pustiitoare, şi darea spre călcare a sanctuarului şi a oştirei? Şi a zis către mine: Pīnă la două mii şi trei sute zile noptimi (2300 de zile); atunci sanctuarul va birui (va fi curăţit)”.

((C213)) „Şi cīnd eu Daniel vedeam viziunea, şi cercetam īnţelesul, atunci iacă, a stat īnaintea mea un chip de om. Şi am auzit voce de om īn mijlocul rīului Ulai, care striga şi zicea: Gabriele, fă pe omul acesta să īnţeleagă viziunea. Şi a venit aproape de locul unde stam; şi cīnd a venit, m-am īnfricoşat, şi am căzut pe faţa mea; iar el zis-a către mine: Ia aminte, fiul omului, căci viziunea este pentru timpul sfīrşitului. Şi pe cīnd vorbea către mine, căzut-am ameţit (īnlemnit de tot) cu faţa mea la pămīnt; dară atinsum-a şi m-a făcut să stau drept. Şi a zis: Iacă, eu te voiu face să cunoşti ceea ce se va īntīmpla īn mīnia cea mai din urmă; căci ţinteşte la timpul hotărīt al sfīrşitului”.

((C214)) „Berbecele ce l-ai văzut, care avea două coarne, sīnt regii Mediei şi al Persiei. Şi ţapul cel păros este regele Greciei; şi cornul cel mare dintre ochii săi este cel dintīi rege. Iar despre aceea, că s-a frīnt, şi au crescut patru īn locul său, arată că patru regate se vor ridica din această naţiune, dar nu după puterea lui. Şi īn timpurile cele din urmă ale domniei lor, cīnd nelegiuirile vor fi pline (aseamănă Genesa 15:16), se va scula un rege (papalitatea) cumplit la faţă (fără ruşine) şi priceput īn uneltiri. Şi puterea lui va fi tare, dară nu prin chiar puterea sa (papalitatea s-a īntărit pe sine servinduse de puterea diferitelor naţiuni din Europa); şi īn chip minunat va strica (va face pustiiri nemaiauzite--S.), va īncerca multe, va izbuti, şi va nimici (sau corupe) pe cei puternici şi pe poporul sfinţilor. Şi prin măestriile sale va face să izbutească īnşelăciunea īn mīna sa; se va sumeţi inima sa şi īn (plină) pace va nimici pe mulţi, şi se va ridica (ca antichrist) chiar asupra Mai-marelui marilor; dară se va frīnge fără mīnă. Şi visiunea (această parte a visiunii) despre zile-noptimi, ce ţi s-a zis (că vor fi 2300 de zile pīnă la curăţire), este adevărată; tu deci sigilează visiunea, căci se va īmplini după multe zile (după un timp īndepărtat)”.

((C215)) Nu vrem să intrăm īntr-o explicare amănunţită a simbolului berbecului, ţapului, coarnelor, etc., fiindcă am explicat deja aceste figuri mai īnainte. Am văzut că Roma--īnfăţişată īn capitolul 7 din Daniel ca fiara deosebită cu propriile ei coarne, şi īn capitolul 11 ca picioarele şi fluerele chipului--este īnfăţişată aici (cap. 8) ca unul din coarnele „ţapului” grec, care după ce s-a īntins spre miazăzi şi spre răsărit, cum făcu Roma civilă sau imperială, suferi o schimbare devenind Roma papală care „s-a mărit chiar pīnă la oştirea cerurilor”, ceea ce vrea să arate că (Dan. 8:8) ea deveni un imperiu sau o putere ecleziastică mai pe sus de oştire sau popor. Insăşi această metodă de a vorbi despre imperiul roman ca despre un vlăstar sau ramură a uneia din părţile imperiului grecesc e cuprinsă īn profeţia istorică a capitolului 11.

((C216)) Se presupune īn deobşte că sacrificiul cel perpetuu amintit aici nu este altul decīt jertfa continuă sau perpetuă a Iudeilor la Ierusalim. Şi, după cum am spus deja, desfiinţarea acestui sacrificiu perpetuu se pune pe seama lui Antioh Epiphane (sau Ilustrul). Insă profeţia nu ţine seama de templul tipic sau de sanctuarul şi olocaustul tipic, şi nu tratează aici decīt despre sanctuarul antitipic sau templul lui Dumnezeu, Biserica creştină (2 Cor. 6:16), şi despre olocaustul antitipic, sacrificiul de laudă al lui Christos, adus odată pentru toţi şi pentru totdeauna--un sacrificiu perpetu şi totdeauna eficace pentru păcatele lumii īntregi. --Evr. 10:10-12.

((C217)) Sacrificiul cel perpetuu al lui Christos nu fu de-a dreptul anulat sau desfiinţat de papalitate, ci el fu dat la o parte datorită unei false doctrine īnvăţată de ea--doctrina liturghiei sau jertfa liturghiei--care sfīrşi prin a pune cu totul la o parte meritee sacrificiului lui Christos ca sacrificiu perpetuu şi totdeauna eficace.

((C218)) In general, protestanţii nu īnţeleg de loc acest aşa-zis sacrament. Ei presupun că e vorba numai de un mod deosebit de a serba cina cea din urmă a Domnului, adoptat de romano-catolici. Alţii cred că este vorba de un fel de rugăciune specială. Dar aceste idei sīnt cu totul greşite. După doctrina romano-catolica a liturghiei, moartea lui Christos a şters păcatul original sau adamic, īnsă ea nu e aplicabilă la greşelile, slăbiciunile sau scăderile (lipsurile) noastre zilnic; ea nu e o jertfă continuă, folositoare pentru toate păcatele noastre, totdeauna īndestulătoare şi eficace pentru a acoperi ca cu o haină pe păcătosul care se căieşte şi să-i permită a intra īn legătură cu Dumnezeu. Pentru aceste păcate s-a instituit jertfa liturghiei, privită de papişti ca o continuare a jertfei de pe Calvar. Ei pretind că oridecīteori se aduce jertfa liturghiei, īnseamnă o nouă jertfă a lui Isus Christos, consumată īn favoarea persoanelor pentru a căror păcate preotul slujeşte şi o aplică mintal.

((C219)) Christos jertfit astfel din nou este mai īntīi „creeat” din pīine şi vin de către preotul slujitor, pīine şi vin obişnuit care, aşezate pe altar, sīnt schimbate prin anumite cuvinte sacramentale, zic ei, īn trupul şi sīngele adevărat al lui Christos. Aceste două substanţe nu mai sīnt atunci pīine şi vin, deşi īşi păstrează mai departe această īnfăţişare. Schimbarea aceasta se numeşte transsubstanţiere--schimbare de substanţă. Cele cinci cuvinte magice latineşti, care operează această pretinsă schimbare a pīinii şi vinului īn trup şi sīnge adevărat, sīnt: „Hoc est autem corpus meum”. Ei pretind mai departe că orice preot poate creea astfel din nou pe Christos īn trup pentru ca să fie jertfit din nou. Şi după ce Christos e astfel creeat, sună un clopoţel, apoi preotul şi poporul īngenunchează, īnchinīndu-se şi aducīnd laudă şi mărire pīinii şi vinului pe care le recunosc acum ca fiind adevăratul Christos. După aceasta, pīinea (trupul adevărat al lui Christos, acoperit simţurilor trupeşti zice el) se frīnge. Christos este astfel dat morţii sau jertfit din nou, şi aceasta de mai multe ori pentru pacatele speciale cerute să fie şterse prin acest mijloc.

((C220)) Pentru a susţine această teorie absurdă şi pentru a-i da o aparenţă logică, conciliile romano-catolice au publicat numeroase şi lungi decrete şi explicaţii, iar īnţelepţii (?) au scris mii de volume īn acest scop. Acestea īnvaţă că dacă se varsă o picătură de „sīnge” (vin), el trebuie adunat cu mare grijă şi ars, iar cenuşa aşezată īn loc sfīnt; asemenea şi pīinea („trupul lui Christos”) din care nici o fărīmă nu trebuie să se piardă. Toate precauţiunile necesare se iau pentru ca nu cumva să cadă vre-o muscă īn acest „sīnge” (vin) sau vre-un şoarece sau cīine să ia o fărīmă din acest „trup” (pīine) frīnt. Doctorul Dens, unul din teologii lor savanţi, spune că dacă un şoarece sau un cīine ar mīnca materiile sacramentale, el nu le-ar mīnca ca sacramente. Aceasta īnsă nu dovedeşte că corpul lui Christos īncetează a exista īn materiile mīncate de un animal. Catehismul catolic din America expune astfel această doctrină:

((C221)) „Intrebare: Ce este sfīnta eucaristie?

((C222)) Răspuns: Este un sacrament care conţine trupul şi sīngele, sufletul şi divintatea lui Isus Christos sub formă şi īnfăţişare de pīine şi de vin.

((C223)) Intrebare: Nu e pīine şi vin ceea ce se pune pe altar pentru slujba liturghiei?

((C224)) Răspuns: Da, e pīine şi vin pīnă īn clipa cīnd preotul rosteşte cuvintele sacramentale īn timpul liturghiei.

((C225)) Intrebare: Ce se produce prin aceste cuvinte?

((C226)) Răspuns: Pīinea devine trupul lui Isus Christos, iar vinul sīngele său.

((C227)) Intrebare: Cum se numeşte această schimbare?

((C228)) Răspuns: Se numeşte Transsubstanţiere, adică schimbarea unei substanţe īntr-alta.

((C229)) Intrebare: Ce este liturghia?

((C230)) Răspuns: Liturghia este jertfa perpetuă («zilnică» sau «continuă») a legii celei noi īn care Christos Domnul nostru se oferă pe sine īnsuşi Tatălui său ceresc, prin mīinile preotului, īntr-un mod neīnsīngerat, sub īnfăţişarea pīinii şi vinului, aşa cum s-a oferit odată pe cruce īntr-un mod īnsīngerat.

((C231)) Intrebare: Ce deosebire este īntre jertfa liturghiei şi cea de pe cruce?

((C232)) Răspuns: Jertfa liturghiei este aceeaşi (acelaşi soiu sau fel de) jertfă ca cea de pe cruce; singura deosebire constă īn modul de a o aduce.

((C233)) Intrebare: Care sīnt efectele liturghiei ca jertfă de ispăşire (satisfacţie)?

((C234)) Răspuns: Prin liturghie primim īndurarea dumnezeiască mai īntīi, darul de mīhnire şi de pocăinţă pentru iertarea păcatelor şi, al doilea, iertarea pedepselor temporale meritate pentru păcate.

((C235)) Intrebare: Cui se aplică roadele (foloasele) liturghiei?

((C236)) Răspuns: Roadele de ordin general se aplică bisericii īntregi, viii şi morţii; roadele speciale se aplică mai īntīi şi īn principla preotului care celebrează liturghia, apoi celor pentru care o oferă īn deosebi, şi īn sfīrşit celor ce iau parte la liturghie ca īnchinători”.

((C237)) Acelaşi catehism zice: „Cel ce jertfeşte este un preot; lucrul perceptibil care jertfit se numeşte victimă; locul unde ea e jertifită se numeşte altar. Preotul, victima, altarul şi jertfa sīnt patru lucruri nedespărţite, fiecare depinzīnd de celălalt”.

((C238)) Intr-o nouă explicare a ceremoniei, catehismul spune despre preot:

((C239)) „Atunci rosteşte cuvinte, misterioare ale sfinţirei, se īnchină, īşi īndoaie genunchii, apoi ridică Trupul şi Sīngele sfinţit deasupra capului său. Cīnd sună clopoţelul poporul se īnchină īn genunchi şi-şi bate pieptul īn semn de pocăinţă pentru păcatele sale. Preotul roagă pe Dumnezeu să primească, īn mila sa, jertfa”.

((C240)) Adăugăm la aceste mărturii o scurtă citaţie din canoanele conciliului din Trient:

((C241)) „Canan 3: Dacă cineva zice că liturghia este numai un serviciu de laudă şi de mulţumire sau o simplă comemorare a jertfei de pe cruce, şi nu (īn ea īnsăşi) un olocaust de inpăşire (adică o jertfă care prin ea īnsăşi dă satisfacţie pentru păcate), sau că numai cel ce o primeşte trage folos din ea şi că ea nu trebuie adusă pentru cei vii şi cei morţi, pentru păcate, pedepse, mulţumiri şi alte trebuinţe, acela să fie blestemat (acela care tăgădueşte astfel puterea acestui sacrificiu)!”

((C242)) Vedem astfel clar că papalitatea a īnlocuit sacrificiul de pe Calvar adus odată pentru totdeauna, care este veşnic, complet şi nu trebuie niciodată repetat, cu un sacrificiu fals sau prefăcut. Astfel papalitatea a sustras operii lui Christos īntreg meritul ei, acela de a fi socotită pe bună dreptate ca „sacrificiul perpetuu” pentru păcate, īnlocuind-o cu o īnşelăciune a preoţilor ei. Nu e nevoie să ne īntindem aici asupra motivelor pentru care papalitatea tăgădueşte şi dă la o parte adevăratul sacrificiu continuu, īnlocuindu-l cu „urīciunea”, liturghia; pentru că cei mai mulţi dintre cititorii noştrii ştiu că această doctrină potrivit căreia preotul oferă īn liturghie o jertfă pentru iertarea păcatelor, este fundamentul diferitelor culte şi fapte ale bisericii Romei, născocite pentru a stoarce bani de la popur pentru ca să-şi satisfacă luxul şi toate poftele nesăbuite. „Deslegările de păcate”, „indulgenţele”, privilegiile, favorurile, dispensele şi alte pretinse imunităţi pentru viaţa prezentă, pentru viaţa viitoare, pentru vii sau pentru morţi, sīnt īntemeiate pe această doctrină blasfematoare a liturghiei, doctrina fundamentală a apostziei. Numai īn virtutea puterii şi autorităţii ce liturghia conferă preoţilor sīnt sprijinte de popor şi celealte pretenţiuni nelegiuite ale lor, ca cele de a poseda şi exercita diferite prerogative care aparţin numai şi numai lui Christos.

((C243)) Ca dovadă despre caracterul fundamental al acestei rătăciri, să notăm că Reformaţiunea care īncepu īn Germania şi īn Elveţia printr-un protest contra traficului cu indulgenţe, ajunse curīnd să se ridice cu tărie īmpotriva transsubstanţierii--jertfa liturghiei. Piatra unghiulară a Reformaţiunii consista īn proclamarea iertării păcatelor numai prin Christos şi nu prin indulgenţe, spovedanii şi liturghii. Şi de fapt, chestiunea liturghiei a rămas baza şi raţiunea de a fi aproape a tuturor persecuţiunilor Romei. Episcopul Tilotson făcu această observaţie: „Transubstanţierea (jertfa liturghiei) a fost dogma cea mai arzătoare a bisericii din Roma; şi oricīt de absurdă şi neraţională ar fi ea, pentru tăgăduirea acestui articol de credinţă au fost omorīţi mai mulţi creştini de cīţi au fost poate pentru tăgăduirea tuturor celorlalte”.

((C244)) Roma pretinde, fireşte, că liturghia (cuminecătura) a fost instituită de Christos şi apostoli; totuşi prima menţiune pe care am aflat-o despre ea datează de la conciliul din Constantinopole, īn 381. Cu toate că profeţia nu arată īn mod deosebit data introducerii acestei rătăciri sau pīngăriri, ea arată īnsă că prin această rătăcire gravă papalitatea deveni „urīciunea pustiirii” īnainte de a fi „aşezat㔠īn putere, ceea ce avu loc, după cum am văzut, īn anul 539.

((C245)) Profeţia declară: „Şi s-a desfiinţat sacrificiul cel perpetuu al său (al lui Christos)”, apoi adaugă, „şi locul (temeiul) sanctaurului său s-a aruncat la pămīnt”. Temeiul sau adevărul fundamental pe care se clădeşte clasa adevăraţilor consacraţi sau sanctuarul, este că Domnul nostru Isus, prin sacrificīndu-se pe sine īnsuşi, a rascumpărat īntreaga omenire şi că el vrea să mīntuiască īn chip desăvīrşit pe toţi care vin la Dumnezeu prin el, fără niciun mijlocitor, fără preot, episcop sau papă, fără niciun sacrificiu--oricare alt sacrificiu fiind o urīciune īn ochii lui Dumnezeu, pentru că el implică insuficienţa răscumpărării marelui sacrificiu ispăşitor al lui Christos.--Evr. 7:25; 10:14; Dan. 8:10,11.

((C246)) Această doctrină a răscumpărării e baza sanctuarului sau a templului sfīnt--biserica consacrată. Şi Cīnd acest „sacrificiu perpetuu” fu īnlăturat, anulat sau desfiinţat prin liturghie, atunci veniră nenorocirile prezise de profet: „Şi oştirea (creştinilor nominali) s-a dat (rătăcirii şi se lăsă cu uşurinţă condusă de sistemul fals care se proslăvea pe sine īn persoana papei, capul său, pīnă acolo că se numia prinţul sau conducătorul oştirii)”. „A aruncat la pămīnt adevărul” şi odată cu el pe cei din oştire care ţineau cu tărie la adevăr, care erau lumini strălucitoare sau propovăduitori, şi cari nu voiră să meargă īmpreună cu el pe calea fărădelegii. După cum am văzut īn capitolele premergătoare, el prosperă de minune īn lucrările sale.--Dan. 8:12.

((C247)) Fiind astfel dat la o parte īnsuşi fundamentul adevăratei credinţe creştine, este oare de mirare că marea apostazie a căzut īntr-o prăpastie de nelegiuire ca aceea īn care o vedem astăzi? O rătăcire urmă celeilalte pīnă cīnd nu mai rămaseră decīt forme exterioare de adevăr şi evlavie, şi urīciunea pustiirii se aşeză īn templul lui Dumnezeu, pīngărind sanctuarul şi oştirea şi exaltīnd pe conducătorul ei ca vicar sau reprezentant al lui Christos.

((C248)) Din mijlocul acestor scene arătīnd succesul urīciunii pustiirii, Daniel īi auzi pe sfinţi īntrebīnd: „Pīnă cīnd va ţine visiunea despre sacrificiul perpetu, şi despre nelegiuirea pustiitoare, şi darea spre călcare a sanctuarului şi a oştirei?” (Dan. 8:13.) De cīnd s-a īnfiinţat urīciunea, totdeauna au existat sfinţi care au recunoscut mai mult sau mai puţin clar caracterul şi īntinăciunea ei şi care, doritori să ştie, au strigat către Dumnezeu: Pīnă cīnd, o Doamne, fi-va adevărul tăvălit īn noroi şi rătăcire? Pīnă cīnd prospera-vor fărădelegea şi urīciunile? Pīnă cīnd se va īmbăta antichrist „de sīngele sfinţilor şi de sīngele martorilor lui Isus” şi va īmbată şi amăgi popoarele prin succesul său fenomenal? (Apoc. 17:2,6; 14:8; 18:3.) La īntrebarea lor, a lui Daniel şi a noastră Dumnezeu dete un răspuns mai dinainte, prin trimisul sau. Cu toate că cuvintele acestui răspuns n-au putut fi īnţelese īnainte de „timpul sfīrşitului”, totuşi stabilirea sau hotărnicirea timpului dete lui Daniel ca şi altora asigurarea că Dumnezeu conducea īn īntregime situaţia şi că astfel nimic nu se poate īntīmpla care să nu conclucreze īn folosul binelui. Acest răspuns nu arată īnceputul lucrării de curăţire, ci o perioadă īn decursul căreia ea va fi īn oarecare măsură terminată. Iată-l: „Pīnă la două mii trei sute de zile-noptimi, atunci sanctuarul va fi curăţit”.--Dan. 8:14 (t. fr.).

((C249)) Examinīnd acest interval de timp, cel ce studiază Cuvīntul e numaidecīt izbit de faptul că aici nu poate fi vorba de zile īn īnţeles literal, pentru că 2300 de zile fac mai puţin ca 8 ani, iar profeţia cuprinde īntreaga perioadă a pīngăririi sanctuarului īn timpul căreia adevărul fu călcat la pămīnt. E prezis mai departe că aceste 2300 de zile se vor termina la un anumit moment din perioada numit㠄timpul sfīrşitului”; Gabriel zise: „Ia aminte, fiul omului, căci visiunea este pentru timpul sfīrşitului . . . Iacă, eu te voiu face să cunoşti ceea ce se va īntīmpla īn mīnia cea mai din urmă; căci ţinteşte la timpul hotărīt al sfīrşitului”.

((C250)) In explicarea sa, Gabriel cuprinde īntreaga visiune, explică īn parte diferitele simboluri ale ei şi termină cu asigurarea că cele 2300 de zile sīnt măsura exactă a ei (a visiunii).

((C251)) Daniel, care se cugeta īn special la Izrael şi la īmplinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute părinţilor săi, a īnţeles prea bine că ceea ce auzise el nu se putea īntīmpla īn 2300 de zile literale, mai cu seamă după ce Gabriel īi spusese: „Tu, deci, sigilează visiunea, că se va īmplini după multe zile”. (Dan. 8:26.) Cu toate că nu ştia ce lungime va avea fiecare zi simbolică, şi că n-a īnţeles că Izraelul trupesc era tipul Izraelului spiritual, inima lui era adīnc mīhnită la gīndul că atītea rele trebuiau să vină peste poporul lui Dumnezeu. Citim: „Şi eu Daniel am leşinat, şi am fost bolnav cīteva zile”. „Şi eram uimit de visiune, şi nu era cine să o priceapă (să o explice)”. (Dan. 8:27.) A fost spre fericirea lui Daniel şi a tuturor fiilor lui Dumnezeu, din timpul acela şi pīnă la timpul sfīrşitului, că spăimīntătoarea semnificaţie a acestei visiuni a puterii papale, a persecuţiunilor ei şi a suferinţelor credinoioşilor n-a fost descoperită īnainte mai clar. Milostivul nostru Tată ceresc vrea să īncerce pe poporul său īn cuptorul suferinţelor şi al persecuţiunilor pentru a-şi pregăti un popor pentru gloria promisă, „veşnică şi negrăit de strălucită”, īnsă el se poartă cu noi după principiul: „Ajunge zilei răutatea ei”.--Mat. 6:34.

((C252)) Daniel, care se interesa mai mult de Izrael, decit de „berbecele” persan sau de „ţapul” grec, ştia din profeţia lui Ieremia că cei şaptezeci de ani de captivitate īn Babilon erau o pedeapsă asupra lui Izrael din pricina păcatelor lui, şi el socotea că potrivit visiunii trebuiau să vină persecuţii (īn loc de mărire şi glorie cum aşteptase el), şi că aceasta indica pe poporul lui Izrael şi mīnia lui Dumnezeu; de aceea el se rugă fierbinte pentru iertarea păcatelor lui Izrael şi īmplinirea făgăduinţelor făcute părinţilor lui. Aceasta e spus īn puţine cuvinte īn Daniel 9:2-19. Daniel nu vedea scopul planului divin cum īl vedem noi astăzi; totuşi zelul său şi credinţa sa īn aceste făgăduinţe fură plăcute lui Dumnezeu care, din cauza aceasta, īi descoperi ceva mai mult cu privire la această visiune--o mai mare desfăşurare īn ceea ce privea īn deosebi pe Izraelul trupesc. Daniel presupunea că sfīrşitul celor şaptezeci de ani de pustiire a pămīntului lui Izrael, pe cīnd poporul său era īn Babilon, se va prelungi sau va continua īncă multe zile (2300). Dumnezeu īl făcu să-şi recunoască greşeala trimiţīnd pe Gabriel pentru a-l informa că robia va lua sfīrşit la īmplinirea celor 70 de ani şi că Ierusalimul şi templul vor fi reclădite, īntr-un timp de turburări, este adevărat.

((C253)) In timp ce Daniel se ruga cu privire la visiunea celor 2300 de zile, pe care n-o īnţelegea deoarece el credea că ea īnsemna o prelungire a celor 70 de ani de robie īn Bibilon, Gabriel fu trimis la el pentru a-i explica mai bine visiunea neīnţe leasă. Citim īn Daniel 9:21-17:

((C254)) „Şi m-a īnvăţat, a vorbit cu mine, şi a zis: Daniele, ieşit-am ca să-ţi dau pricepere. La īnceputul rugăciunilor tale a ieşit cuvīntul (o declaraţie mai completă a planului lui Dumnezeu, şi eu am venit să ţi-l arăt, căci tu eşti iubit foarte; de aceea īnţelege cuvīntul (aceste mai amănunţite detalii) şi pricepe visiunea (celor 2300 de zile): Saptezeci de săptămīni (70x7=490) s-au hotărīt (s-au pus la o parte, s-au fixat) asupra poporului tău (Izrael) şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalimul) . . .”

((C255)) Punctul care trebuie īn special remarcat aici este că cele 490 de zile fac parte din cele 2300 de zile. Or ceea ce interesa mai deosebit pe Daniel şi era un răspuns la rugăciunea sa, este partea īn legătură cu reīntoarcerea lui Izrael din Babilon (vezi versetele 12,16-18). Implinirea celor 70 de săptămīni sau 490 de zile ajută deci nu numai să ne arate cīnd īncep cele 2300 de zile, dar şi ce fel de timp (literal sau simbolic) reprezintă aceste zile. (Vezi 1 Pet. 1:11.) Ceva mai mult, īmplinirea acestei profeţii despre „70 de săptămīni” servea spre a, sigila pe Daniel ca adevărat profet, precum şi toate profeţiile lui, īn deosebi „visiunea” celor 2300 de zile. Astfel fu prezis că aceste 70 de săptămīni trebuiau, īntre altele, să servească la sigilarea visiunii şi a profetului.

((C256)) Cunoscīnd deci că cele 70 de săptămīni simbolice sau 490 de zile s-au īmplinit īn ani şi că ele formează prima parte a celor 2300 de zile, şi sigilul lui Dumnezeu sau semnul de aprobare pentru visiunea īntreagă, să īncepem a măsura cu īncepere de la această perioadă, ca să vedem unde se termină perioada īntreagă. Scăzīnd din 2300 cei 490 de ani īmpliniţi la īntīia venire a Domnului, mai rămīn 1810 zile sau ani. Şi acesti 1810 ani (zile profetice sau simbolice) sīnt prin urmare măsura de timp īntre sfīrşitul celor 70 de săptămīni şi momentul cīnd clasa sanctuarului va fi curăţită de diferitele mīnjituri ale papalităţii--urīciunea pustiirii care a mīnjit templul lui Dumnezeu timp de atītea veacuri.

((C257)) După cum am arătat, moartea lui Messia avu loc īn primăvara anului 33 al erei noastre şi această dată fu prima jumătate a săptămīnii a 70-a, iar ultima jumătate se termină 3 şi 1/2 ani mai tīrziu--īn toamna anului 36. De aceea toamna anului 1846 (1810 ani din toamna anului 36) marchiază sfīrşitul visiunii celor 2300 de zile şi data la care sanctuarul trebuia să fie curăţit.

((C258)) Această profeţie fiind īmplinită, ar trebui să ne aşteptăm, īn acest caz ca şi īn cazul altor profeţii deja īmplinite, să găsim īn paginile istoriei faptele care dovedesc clar īmplinirea ei. Cu toate că istoricienii n-au crezut totdeauna īn Biblie, nici īn Dumnezeul Bibliei care le era necunoscut, totuşi Dumnezeu călăuzia lucrarea lor; astfel ori de cīte ori se īmplinea o profeţie, faptele treceau incontestabil īn istorie şi totdeauna de o autoritate vrednică de īncredere. Aşa a fost cazul cu purificarea (curăţirea) sanctuarului. Stim că o mare Reformaţiune īncepu īn veacul al 16-lea deoarece toţi istoricii moderni au vorbit despre ea; scriitorii catolici o numesc răsvrătirea cea mare. (Şi de la acest moment se poate socoti īnceputul curăţirii sanctuarului.) Să nu uităm că sanctuarul fu mīnjit prin introducerea diferitelor erori (rătăciri) cu relele lor tendinţe corelative, īn deosebi prin introducerea jertfei liturghiei, şi ca rezultat al acestei rătăciri, oştirea (mulţimile din biserica nominală) fu cufundat īn cea mai adīncă degradare. Punctul culminant al tuturor acestor grozăvenii fu vīnzarea „indulgenţelor” care provocă īntr-o mare măsură mişcarea Reformaţiunii. Clasa sanctuarului fusese şi ea mīnjită īntr-o anumită măsură; ea īmpărtăşise eroarea, īnsă consecinţele teribile ce urmară din aceasta īi deschiseră ochii. De aceea aflăm că punctul principal dobīndit prin marea Reformaţiune fu īndreptăţirea prin credinţă īn „jertfa continu㔠a lui Christos, care nu are nevoie de a fi repetată--īn opoziţie cu doctrina iertării acordată prin mărturisirea păcatelor şi jertfele liturghiilor aduse pe altarele pīngărite ale lui antichrist.

((C259)) Reformaţiunea īncepu bine, căci ea era bazată pe adevăratul fundament--īndreptăţirea (curăţirea) prin credinţă īn „jertfa continuă”. Să observăm totuşi că profeţia nu arată pentru timpul acela purificarea oştirii, ci numai a sanctuarului. Mulţimea nu fu purificată: ea rămase mai departe īn rătăcire, şi aceasta pīnă īn zile le noastre. Cīt despre consacraţii formīnd sanctuarul, ei se lepădară de eroare şi suferiră pentru cauza adevărului, uneori chiar pīnă la moarte.

((C260)) Dar aceasta nu fu decīt īnceputul procesului de purificare; căci această clasă, deşteptată atunci, descoperi curīnd că erorile se īnmulţiseră īn cursul secolilor puterii şi prosperităţii papale.

((C261)) Luther, spiritul conducător al Reformaţiunii, nu se opri a releva o eroare, ci se sforţă să respingă multe altele, şi la 31 octombrie 1517 el afişă la porţile bisericii din Wittenberg 95 de tezece care erau tot atītea combateri ale īnvăţăturilor papale; a 27-a era o tăgăduire formală a pretinsei nemuriri a sufletului. Aceste acuzaţiuni fiind denunţate ca eretice de către papa Leon X, Luther īn răspunsul său (1520), denunţă īn termeni energici doctrina transsubstanţierii, a nemuririi sufletului şi pretenţiunea papei de a fi „īmpăratul lumii, regele cerurilor şi Dumnezeu pe pămīnt”, ca fiind cele mai monstruoase concepţii altoite pe gunoiştea decretelor romane.

((C262)) Dar vai! opera de „curăţire” atīt de nobil şi curajos īncepută era prea radicală pentru a fi populară. Luther şi ceilalţi reformatori se lăsară a fi influenţaţi de prietenii şi admiratorii lor, care sfīrşiră prin a mărgini acţiunea lor silindu-i oarecum să se supună cerinţelor guvernamentale. Aceşti prieteni triumfară asupra lor prin „linguşiri”, ei le făgăduiră ajutor şi succes dacă se īnvoiesc să se conducă după īnţelepciunea acestei lumi (vezi Daniel 11:34,35). Numeroşi prinţi germani deveniră admiratori īnflăcăraţi ai curajoşilor reformatori cari īndrăzniseră să atace sistemul īnaintea căruia tremuraseră regii timp de veacuri; ei oferiră reformatorilor ajutorul lor şi aceştia din urmă crezură că acest ajutor era necesar pentru succesul mişcării. In schimbul sprijinului lor, prinţii primiră din partea reformatorilor recunoaşterea drepturilor lor (?) regale.

((C263)) Să ne amintim că mişcarea reformei fu o revoltă nu numai īmpotriva tiraniei politice ci şi īmpotriva tiraniei religioase. Aceste două mişcări de reformă aveau oarecare afinitate şi ele se asociară mai mult sau mai puţin īn opera lor. Iată ce zice īn privinţa aceasta istoria: de Fisher, pag. 402-412.

((C264)) „Sforţările lui Zwingli, ca reformator al bisericii, erau īmbibate de un zel patriotic pentru primenirea politică şi morală a Elveţiei”.

((C265)) Iar cu privire la Calvin şi la guvernul din geneva: „Revoluţia civilă fu urmată de o revoluţie bisericească. Protestantismul fu istituit īn mod legal (īn 1535). Calvin deveni legislatorul virtual al cetăţii. Acesta fu un stat ecleziastic (teocratic)”.

((C266)) In ţările scandinave puterea monarhică fu ridicată graţie reformaţiunii.

((C267)) In Danemarca, noua doctrină (protestantismul) se răspīndi de asemeni şi fu adoptată de nobilimea care jinduia după posesiunile bisericii romano-catolice.

((C268)) In Suedia, marea revoluţie politcă provocă deopotrivă o revoluţie religioasă.

((C269)) In Germania, primejdia comună făcu pe prinţii protestanţi să formeze, pentru apărarea lor mutuală, liga de la Schmalkalden (1546). Se recunoscu īn curīnd că era cu neputinţă a executa măsurile de represiune īmpotriva Lutheranilor; de aceea, īn 1555, la dieta din Augsburg, fu īncheiată pacea religioasă. Fiecărui principe i se īngădui să aleagă īntre religia catolică şi confesiunea din Augsburg (religia protestantă); şi religia principelui trebuia să fie cea a ţării peste care domnia, ceea ce īnseamnă că fiecare guvern trebuia să aleagă crezul supuşilor săi.

((C270)) Dacă considerăm īmprejurările politice de atunci şi faptul că īnşişi conducătorii reformei īncepeau abia să recunoască unele rătăciri morale şi doctrinale ale papalităţii, sīntem nevoiţi mai de grabă să admirăm vertiginoasele progrese ale acestor apostoli ai adevărului īn spre dreptate decīt să-i condamnăm aspru pentru a nu fi făcut o curăţire mai completă. Cīnd bisericile protestante se uniră cu Statul, progresele şi reformele se opriră numaidecīt. Crezuri noi fură curīnd formulate care, deşi mai conforme cu adevărul decīt decretele Romei, nu erau mai puţin opuse īnaintării cunoştinţei--legături mai puţin rigide, īnsă legături ca şi acelea.

((C271)) Astfel uniunea īntre biserică şi Stat, care pricinuise sub papalitate o atīt de mare pagubă adevărului, fu cursa de care se servi adversarul pentru a īmpiedeca „curăţirea sanctuarului” atīt de nobil īncepută. Reformaţiunea şi curăţirea īncetară pentru cītva timp; īn loc de a progresa īn curăţire, reformatorii se siliră să se reorganizeze, să revizuiască şi să lustruiască mai multe din vechile dogme ale papalităţii pe care īnainte le osīndiseră cu atīta zel. Acesta e mijlocul de care se servi Satan pentru a face pe reformatori să cadă īn păcatul „curviei” (unirea bisericii cu Statul) pe care ei īl osīndiseră īn biserica Romei. Rana de moarte a papalităţii fu pentru moment vindecată. --Apoc. 13:3.

((C272)) „Curăţirea” astfel īncepută, apoi īntreruptă, trebuia totuşi să-şi reia cursul şi să continue, căci la sfīrşitul celor 2300 de zile, sanctuarul trebuia să fie curăţit. Şi aşa s-a şi īntīmplat. Intoarcerea la Biblie ca singura autoritate īn materie de credinţă, prin care īncepuse reformaţiunea, aruncă o sămīnţă īmbelşugată care īncolţi incetul cu īncetul şi aduse succesiv noi reforme, īn pofida strădaniilor principalilor reformatori de a-i opri dezvoltarea. Fără să ţină seama de īnvăţăturile Bibliei, aceştia din urmă statorniciră confesiuni de credinţă, pe care nimeni nu le putea părăsi fără să-şi atragă asupră-le epitetul de „eretic”.

((C273)) Aruncīnd o privire īnapoi asupra drumului parcurs de Biserică, de la Luther pīnă astăzi, putem vedea că reforma sau curăţirea a progresat totuşi pas cu pas. Dar mereu aceleaşi tendinţe se remarcară, căci īndată ce un reformator īşi īndeplinea opera de curăţire, el se oprea, se alătura elementelor inerte şi pasive ce formau majoritatea şi se īmpotrivea prin aceasta oricărei alte reforme sau curăţiri. Astfel biserica anglicană, după ce īnlătură unele doctrine şi obiceiuri grosolane ale bisericii Romei, pretinse--şi pretinde īncă--a fi singura biserică adevărată; ea declară că episcopii ei aveau succesiunea apostolică şi că ei trebuiau prin urmare să aibă conducerea supremă a moştenirii lui Dumnezeu. Aceast㠄fiic㔠a Romei, părăsindu-şi „mama” apucă mīna īntinsă ce i-o oferea Anglia şi făcu din suveranul imperiului capul ei. Ca şi pentru fiica luterană, īn cazul acesta avu loc o reformă īn direcţia cea bună--o curăţire parţială. Calvin, Knox şi alţii descoperiră că preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la evenimente fusese pierdută din vedere, īngropată sub necurăţiile papalităţii; ei respinseră ideea că succesul planurilor lui Dumnezeu depindea de strădaniile oamenilor greşelnici şi īnvăţăturile lor serviră să arate Bisericii că soarta ei nu depindea nicidecum de sprijinul Statului care-şi asigura succesul prin arme trupeşti. Aceşti oameni, să nu uităm, au făcut o lucrare vrednică de laudă care a dat mult mai bune roade de cum s-a putut presupune. Cu toate acestea, orbiţi de alte rătăciri deplorabile, ei fură conduşi să apere falsa doctrină a chinurilor veşnice pentru toţi care nu sīnt aleşi pentru ceruri. Doctrinele lor fură cunoscute īn curīnd sub numele de „presbiterianism”. In afară de declaraţiunea lor despre neschimbarea hotărīrilor divine, ei contribuiră numai cu puţin la adevărata reformă sau curăţire; se poate chiar spune că după exemplul celorlalte secte, surorile lui, presbiterianismul mai mult a stingherit-o.

((C274)) Wesley şi colaboratorii săi neliniştiţi de puţina viaţă creştină şi formalismul din epoca lor, consecinţă firească a unirii bisericii cu Statul, īncercară să reacţioneze arătīnd necesitatea unei sfinţenii individuale prin credinţa personală īn Christos şi legătura intimă cu el; ei īnvăţară că faptul de a fi născut sub un guvernament aşa zis creştin şi de a fi fost recunoscut de la naştere ca membru al acestei organizaţii religioase şi politice nu avea nimic comun cu adevăratul creştinism. Acest mod de a vedea era minunat şi ajută la opera de „curăţire”; dar īn loc de a merge īnainte către perfecţiune īn simplicitatea bisericii primitive, Wesley conchise curīnd că purificarea şi reformele erau īmplinite şi procedă īmpreună cu alţii la organizarea metodismului, la īncercuirea crezurilor, a formelor şi rīnduelilor care īmpiedecară progresul spre curăţire. Unitarismul şi universalismul fură de asemenea īncercări de lepădare a erorilor corupătoare; ele avură succese şi reversuri (părţi bune şi părţi rele) şi păstrară şi erori.

((C275)) Baptiştii se străduiră deopotrivă să ia parte la curăţirea sanctuarului; ei respinseră greşeala introdusă de papalitate privitoare la botez, declarīnd că stropirea cu apă a unui copil care nu ştie īncă să creadă nu are nimic comun cu botezul credincioşilor, nici cu īnvăţăturile lui Christos. Cu toate acestea, īn afară de această īnvăţătură corectă a unei forme exterioare sau simbol, ei n-au făcut decīt puţin progres şi acum ei sīnt īn numărul celor ce se opun la o mai mare curăţire a sanctuarului.

((C276)) O īncercare de reformaţie mai recentă, cunoscută sub numele de „biserica creştinilor” sau a „discipolilor” fu organizată īn 1827 de Alexandru Campbell. Reformele ce au adus „discipolii” īn timpul organizării lor fură īn deosebi simplicitatea apostolică īn administraţia bisericii, Biblia ca singurul crez; Egalitatea tuturor membrilor lui Christos avīnd un singur Cap, pe Invăţătorul. Acesta comporta fireşte desfiinţarea titlurilor ecleziastice ca reverend, profesor sau doctor īn teologie şi altele care erau īn contrazicere cu spiritul lui Christos şi al adevăratului creştinism: „Căci unul este Invăţătorul vostru, iar voi sīnteţi toţi fraţi”. (Mat. 23:8.) Scopul urmărit şi curăţirea realizată au fost un lucru bun; căci el a dat roade bune īn inimile unora ce se aflau īn toate confesiunile, şi aceasta le aduse cīteva libertăţi. Aici se opriră reformele „discipolilor”. Ei pretind că nu au alt crez decīt Biblia, īnsă ei s-au īnvīrtit pe loc foră să facă alt progres īn adevăr. Şi cu toate că susţin că s-au eliberat de dogmele şi de legăturile tradiţiunilor omeneşti, ei nu se folosesc de această libertate; īn realitate spiritul lor este īnrobit şi ei nu pot creaşte īn cunoştinţă şi īn har. Ei nu erau legaţi prin nici-un crez scris; totuşi respectul lor pentru tradiţii omeneşti şi distincţii onorifice, cum deasemeni amorul lor propriu satisfăcut, īi opriră foarte repede şi adormiră īn loc să continue opera de curăţire a sanctuarului, dīnd īnapoi chiar din starea īn care se aflau.

((C277)) Dacă n-am menţionat decīt pe unii din reformatori şi numai cīteva mişcări reformiste, aceasta n-am făcut-o pentru că am respinge sau am nesocoti pe celelalte. Departe de noi aşa ceva. Reforma a fost generală şi toţi creştinii adevăraţi şi zeloşi au avut partea lor īn opera de curăţire. Plini de prejudecăţi, provenind din educaţia lor primă şi intimidaţi de pretenţiunile īndrăzneţe şi trufaşe ale unor confesiuni, numai puţini fură capabili să deosebească enormitatea rătăcirilor ce existau īncă şi, prin urmare, necesitatea de a continua curăţirea. Marele nostru adversar, Satan, ştiu să profite de această stare de lucruri; el puse īn lanţuri pe sfinţi şi paraliză astfel opera de curăţire.

((C278)) O altă reformă, īn unele privinţe cea mai completă dintre toate, īncepu la puţin timp după cea menţionată pe scurt īn capitolul precedent; William Miller, din Massachusetts, aparţinīnd sectei baptiste, fu instrumentul īntrebuinţat pentru a o inaugura. El atrase atenţiunea creştinilor asupra faptului că Biblia descopere perioade cronologice ale planurilor lui Dumnezeu precum şi orīnduirea acestor planuri. El studie aceste perioade indicate de profeţi şi văzu că la timpul hotărīt adevăraţii īnţelepţi vor īnţelege aceste lucruri. El se strădui atunci din toată putinţa ca să facă parte din această clasă de creştini. El crecetă şi află din Scripturi lucruri de un īnalt interes şi care fuseseră pierdute din vedere, īngropate cum erau sub tradiţiile Romei. El văzu īn deosebi că a doua venire a Domnului nostru are de scop să acorde credincioşilor binecuvīntarea divină, viaţa--prima venire avīnd pe acela de a răscumpăra lumea. De fapt răscumpărarea şi restatornicirea sīnt două părţi ale singurului şi aceluiaşi plan de mīntuire.

((C279)) O inimă onestă şi sinceră care aflase noutăţi atīt de bune nu putea să aibă o dorinţa mai arzătoare decīt aceea de a le răspīndi mai departe. Aceasta făcu şi Miller. Descoperirea acestor adevăruri făcu să se īnlăture unele greşeli; astfel se făcu o curăţire īn toţi aceia care erau sub influenţa lui. S-a recunoscut că deoarece a doua venire a Domnului nostru are loc pentru a-şi „īntemeia” īmpărăţia şi a-si īnălţa Biserica, era evident că pretenţiunile bisericilor asociate cu īmpărăţiile pămīnteşti (multe zicīnd că sīnt īmpărăţia lui Dumnezeu şi că, prin urmare, au dreptul să stăpīnească asupra lumii) nu sīnt decīt presupuneri lăudăroase, căci dacă īmpărăţia lui Christos n-a fost īnc㠄īntemeiată”, atunci cele ce sīnt acum „īntemeiate” au fost de sigur īntemeiate de „prinţul acestei lumi” (Satan); ele lucrează deci īn bună parte la realizarea planurilor lui, deşi fără să-şi dea seama despre aceasta.

((C280)) Propovăduirea lui Miller duse la lepădarea unei alte rătăciri,--īnvăţătura nemuririi naturale a omului (a sufletului). Mult timp a biruit ideea că omul este o fiinţă nemuritoare, şi anume că odată creeat el nu mai poate să moară şi că moartea nu e decīt o iluzie; că omul numai īn aparenţă moare, dar īn realitate el nu moare, ci īşi schimbă doar forma şi īncepe o altă etapă (fază) īn „evoluţie”. Miller fusese şi el de această părere īnainte; dar īnvăţăturile pe care le recunoscu şi asupra cărora astrase luarea aminte, īn deosebi cea a venirii Domnului şi a īnvierii morţilor, īi arătară īn curīnd īn mod limpede această gravă eroare; gravă şi groaznică īntr-adevăr, deoarece ea tăgăduieşte īnvierea prin aceea că, dacă nimeni nu este īn realitate mort, atunci a doua venire a Domnului şi īnvierea morţilor nu mai sīnt necesare. Lăsăm examinarea acestei chestiuni pentru un alt volum īn care vom arăta că nemurirea şi viaţa veşnică sīnt favoruri care nu se pot dobīndi decīt prin Christos, şi că ele nu sīnt nici făgăduite nici dăruite celui nelegiuit. Teoria catolică a purgatorului ca şi doctrina protestantă--mai īnspăimīntătoare īncă--a unei osīnde veşnice īntr-un loc de chinuri fără sfīrşit, sīnt īntemeiate pe cea a nemuririi sufletului. Ele ascund acest raţionament: Dacă omul trebuie să trăiască īn veci (şi dacă el e nemuritor, nici Dumnezeu nu-l poate nimici), el va trăi fie īntr-o fericire veşnică, fie īntr-o mizerie veşnică; şi fiindcă omul, cīnd moare, se reīntoarce la starea lui de viaţă veşnică, majoritatea oamenilor īncep atunci o veşnicie de chinuri, pentrucă īn puţinii ani ai vieţii prezente ei n-au putut dobīndi cunoştinţa despre calea ce trebuie să urmeze sau că, dacă au dobīndit-o, ei au fost neputincioşi a o pune īn practică din cauza slăbiciunilor lor īnnăscute (moştenite).

((C281)) Această mare rădăcină a atītor rătăciri īncepu să fie smulsă şi lepădată prin predica despre a doua venire a lui Christos şi despre īnvierea ce-i va urma. Multe persoane inteligente şi drept cugetătoare se īntrebară atunci pentru ce Domnul nostru ar īnvia morţii dacă ei sīnt deja īn cer sau īn iad, şi dacă soarta lor este iremediabil precetluită pentru totdeauna. Ele se mirară cum de morţii sīnt numiţi morţi dacă ei īn realitate trăiesc? Ele se īntrebară atunci pentru ce Domnul nostru şi apostolii nu spun nimic cu privire la aceşti morţi „vii”, şi pentru ce au declarat tocmai dimpotrivă că līnvierea este singura speranţă a omului şi că dacă nu ar fi o īnviere din morţi, toţi ar fi „pierduţi”. (1 Cor. 15:13-18.) Cercetīnd astfel, aceste persoane inţeleseră īn cele din urmă cuvintele Domnului ce făgăduiau o īnviere la „toţi cei ce sīnt īn morminte”; ele īnţeleseră că morţii nu sīnt vii, ci că moartea este antipodul (opusul) vieţii. Ele aflară că Scripturile erau īn opoziţie directă cu tradiţiunile obişnuite din zilele noastre şi care provin de la papalitate.

((C282)) Rădăcina eroarei fiind smulsă, diferitele ramuri ce purta ea atunci se uscară īncetul cu īncetul. Se văzu īn curīnd că pedeapsa celui rău nu este o viaţă veşnică (īn chinuri), ci tocmai contrariul, şi că Biblia īnvaţa că viaţa veşnică este răsplata celor drepţi īn timp ce moartea, suprimarea vieţii, este pedeapsa rezervată păcătoşilor cu voinţa.--Rom. 6:23; Ezech. 18:4,20.

((C283)) Apoi se īnţelese că prin blestemul morţii provenit din neascultarea lui Adam, omenirea īntreagă era condamnată la moarte, la suprimarea vieţii. Vălul se ridică din ce īn ce mai mult, lăsīnd să se vadă scopul morţii Răscumpărătorului nostru şi valoarea ei ca plata sau satisfacerea tuturor cerinţelor hotărīrii de condamnare pentru ca el să poată avea restaurare la viaţă şi la drepturile sale. Cīnd se văzu că Isus care nu păcătuise fu tratat ca un om blestemat şi că, substituindu-se de bună voie umanităţii, el fu făcut blestem pentru noi, tratat ca un păcătos pentru noi, şi că el muri, cel drept, pentru cei nedrepţi, adīnca semnificaţie a răscumpărării fu īnţeleasă.--Is. 53:5,8,12; 1 Pet. 3:18; Gal. 3:13.

((C284)) Astfel, marele sistem care adusese toate aceste rătăciri şi care a īnlăturat la īnceput jertfa continuă, fu dat la o parte; sanctuarul fiind astfel descotorosit de rătăciri sau curăţit, se văzu valoarea „sacrificiului perpetu” al lui Isus īn toată frumuseţea şi puterea lui.

((C285)) Cīnd spunem că sanctuarul fu curăţit de această murdărie, trebuie să ne amintim că īn Scripturi o parte din Biserică reprezintă foarte adesea Biserica īntreagă. O turmă, un mic număr, fusese eliberat de mīnjitura acestei rătăciri; şi Dumnezeu adăugă zilnic la acest mic număr pe cei ce se puneau cu totul sub conducerea sa şi se lăsau să fie īnvăţaţi de El.

((C286)) In prevederile sale, Miller fu departe de a fi exact; el crezuse că curăţirea sanctuarului va fi o curăţire a pămīntului, printr-un foc literal care-l va mistui. Neīmplinirea prezicerilor sale fu o dureroasă īncercare pentru cei cari după īnvăţăturile sale aşteptau pe Domnul venind din cer, ca īmplinire a rugăciunii: „Vie īmpărăţia Ta”. Dar, deşi dezamăgiţi de „īntīrzierea” Mirelui, ei fură īn mare măsură binecuvīntaţi. Experienţele ce le dobīndiră cercetīnd Scripturile le-au fost preţioase şi īnvăţară să pună Cuvīntul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor. Ei se liberaseră de servitutea convenţiunilor omeneşti existente īn diferitele denominaţiuni din care ei făceau parte; ei se deosebiseră pentru a asculta de convingerile lor asupra reīntoarcerii Domnului. Şi credincioşia faţă de convingeri (īţi aduce totdeauna binecuvīntare; ca Pavel mergīnd la Damasc, īntīlneşti īn drum pe Domnul.

((C287)) Iată pentru ce unele din aceste persoane făcură mai mult progres īn opera de curăţire sau de reformă decīt acele care le precedaseră. Aşadar, īn anul 1846, la sfīrşitul celor 2300 de zile, aflăm un grup de creştini neorganizaţi cari nu numai că erau de acord cu „discipolii” īn ce priveşte simplitatea organizării bisericii, īnlăturarea oricărui crez īn afară de Biblie şi desfiinţarea tuturor titlurilor pentru preoţii lor, dar şi cu „baptiştii” relativ, la forma exterioară a botezului, şi cu Luther īn denunţarea sistemului papal ca „omul păcatului” şi a bisericii degenerate ca mama desfrīnărilor cu lumea, ei īnvăţau un pietism viu, o īncredere simplă şi sinceră īntr-un Dumnezeu atotputernic şi o credinţă absolută īn hotărīrile Sale nestrămutate. Ceva mai mult, că Christos este Domnul tuturor şi că el participă acum la natura divină. Ei părăsiră fireşte īnvăţătura absurdă şi nescripturală a trinităţii (sfintei Treimi).i toate pasajele biblice care se referă la el sīnt examinate acolo amănunţit. Ei īnţeleseră că viaţa veşnică şi nemurirea nu sīnt īn posesiunea noastră acum, dar că ele vor fi acordate ca un dar al lui Dumnezeu prin Christos, la īnviere.

((C288)) Chiar īn acel an, 1846, luă fiinţ㠄Alianţa Evanghelică”, organizaţiune a sectelor protestante. Acest nou sistem se īmpotrivi noilor vederi (cele ale sanctuarului curăţit), proclamīnd credinţa īn nemurirea sufletului şi adăugīnd acest articol de credinţă la crezul ei. Acest act marchează limpede separaţia ce interveni īn acel moment īntr-o mică turmă de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu--sanctuarul curăţit al Domnului, sanctuarul adevărului--şi restul creştinătăţii.

((C289)) De la 1846 alţi umili şi credincioşi copii ai lui Dumnezeu veniră īncetul cu īncetul să se alăture la această clasă a sanctuarului curăţit. In schimb cei ce pierdură spiritul umilinţei şi iubirea adevărului, fură eliminaţi. Pentru a-şi menţine locul īn sanctuarul curăţit, creştinul trebuie să susţină o serioasă luptă, o probă de curaj şi de credinţă ce numai un mic număr pare a fi īn stare să suporte, căci trebuie a suferi īmpotrivirea organizată a marilor sisteme religioase. Majoritatea caută aprobarea lumii.

((C290)) Clasa sanctuarului devenise relativ numeroasă. Dorind să evite defăimarea şi ruşinea, cīţiva creştini ieşiră afară dintr-īnsa, organizară un nou sistem, elaborară o confesiune de credinţă şi se īntitular㠄adventişti”. Ei crezură că ceea ce ştiau ei era tot ce se poate īnvăţa şi nu mai făcură nici-un progres; ca şi alţii, ei părăsiră calea pe care lumina creşte mereu īn strălucire pīnă se face ziuă deplină (Prov. 4:18) şi mulţi căzură īn rătăciri grave. Cei ce continuară să formeze sanctuarul rămaseră liberi de lanţurile confesionale; ei īnvăţară a „cunoaşte pe Domnul” mai bine, reprezentară mai departe sanctuarul său curăţit şi nu īncetară să facă parte din el, fiind mult binecuvīntaţi sub conducerea Sa.

((C291)) Deoarece uriciunile, murdăriile care mīnjeau sanctuarul au fost complet īnlăturate la 1846, timpul ce s-a scurs de atunci īncoace trebuie să fi fost consacrat dezvoltării gloriosului plan al lui Dumnezeu--adevărurile trebuind să ocupe locul lăsat liber prin īnlăturarea acestor rătăciri.

((C292)) Am ajuns vremea cīnd adevărul este descoperit şi putem să-i apreciem toată frumuseţea. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul ce ni l-a dăruit de a fi angajaţi īmpreună cu alţii īn lucrarea binecuvīntată de-a aduce vasele de aur ale casei lui Iehova (preţioasele adevăruri) din captivitatea Babilonului celui Mare (celui simbolic--Ezra 1:7-11; 5:14; 6:5), şi de a le aşeza iarăşi la locul lor īn sanctuar. Tuturor care sīnt folosiţi īn această lucrare măreaţă, tuturor membrilor corpului uns al lui Christos le adresăm salutările noastre frăţeşti. Fericiţi servitorii pe cari Stăpīnul, cīnd va fi venit, īi va găsi dīnd celor īmpreună cu ei servitori, hrană, la timp potrivit!--Luca 12:36,37; Mat. 24:46.

 

Prefaţa -- Capitolul 1 -- Capitolul 2 -- Capitolul 3 -- Capitolul 4 -- Capitolul 5 -- Capitolul 6 -- Capitolul 7 -- Capitolul 8 -- Capitolul 9 -- Capitolul 10

 
Illustrated 1st Volume
in 31 Languages
 Home Page Contact Information