SCRIPTURE STUDIES

„Vie Imparatia Ta”

((C340)) Insă, după cum clasa ce forma „pleava„ naţiunii vreeşti fu mistuită la sfîrşitul secerişului evreesc (Luca 3:17), tot astfel această clasă a „neghinei„ va fi mistuită la sfîrşitul secerişului veacului actual. După cum pleava a trebuit să părăsească orice pretenţiune la favoarea divină de a forma biruitoarea împărăţie a lui Dumnezeu înainte de sfîrşitul secerişului în marele foc al certelor religioase şi politice care mistui sistemul evresc, tot astfel se va întîmpla şi cu cei ce formează clasa neghinei, pretinsa „creştinătate„. Ei vor fi mistuiţi, vor înceta de amai fi neghină, de a se înşela pe ei înşişi şi de a înşela şi pe alţii; ei vor înceta de a-şi însuşi făgăduinţele peste măsură de mari şi de preţioase care aparţin numai şi numai sfinţilor învingători, şi de a pretinde titlul de „creştinătate„ pentru sistemele lor lumeşti, atunci cînd diferitele lor împărătii aşa-zise creştine şi diferitele lor oganizaţiuni religioase, sfîşiate de învrăjbirea pe care o produce lumina cescîndă a adevărului, vor fi mistuite in focul care e deja aprins, „focul geloziei lui Dumnezeu„--timpul de mare strîmtorare care va încheia veacul evanghelic.--Ţef. 3:8.

((C341)) După ce descrie nimicirea neghinei, parabola declară că „atunci drepţii (grîul) vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor„. (Mat. 13:43.) (Ce mărturie mai bună decît aceasta am putea avea că Biserica nu e încă înălţată la putere, ca impărăţie a lui Dumnezeu, şi că ea nu va fi înălţată ca atare înainte de a se termina acest seceriş?) Atunci acest soare al dreptăţii (a cărui glorie centrală va fi totdeauna Isus Christos) va răsări, aducînd vindecarea şi sanătatea în razele sale, pentru a binecuvînta, restatornici, curăţi şi spăla de păcat şi de greşeală întreaga omenire--incorigibilii fiind nimiciţi în a doua moarte.

((C342)) Să ne amintim că în secerişul iudaic tipic, adevăraţii Izraeliţi cît şi Izraeliţii numai cu numele, constituiau casa trupească a lui Izrael sau casa iudaică; numai adevăraţii Izraeliţi au fost aleşi, adunaţi în grînarul dispensaţiei evanghelice şi socotiţi vrednici de adevărurile ce aparţineau vîrstei Evanghelice. Să ne amintim de asemeni că toţi ceilalţi membri ai acestei naţiuni („pleava„) n-au fost literalmente nimiciţi (cu toate că mulţi îşi pierdură viaţa în turburările ce urmară), ci au fost tăiaţi (lipsiţi) de la toate favorurile împărăţiei cu care poporul se mîndrea şi pe care se bizuise totdeauna. Putem, prin urmare, să delimităm evenimentul paralel şi corespunzător al secerişului actual şi să ne dăm seama ce va fi nimicirea „neghinei„ în timpul actual al focului mistuitor.--Mat. 3:12.

((C343)) Domnul nostru nu numai că ne-a arătat ce trebuie să aşteptăm în acest „seceriş„ şi partea ce vom avea într-însul, în timp ce sîntem separaţi de neghină şi ca „secerători„, servindu-ne de secerea adevărului pentru a ajuta pe alţii să cîştige libertatea în Christos şi să se libereze de sistemele false şi de legăturile omeneşti, ci pentru a ne da o îndoită siguranţă că sîntem în adevăr şi că timpul secerişului care produce separarea a sosit, ne-a prevăzut cu bogate dovezi privitoare la anul exact al începerii lucrării secerişului, durata şi sfîrşitul lui. Aceste dovezi, deja examinate, arată sfîrşitul anului 1874 ca fiind începutul acestor patruzeci de ani de seceriş, iar sfîrşitul anului 1914 ca fiind încheierea lui, în timp ce toate amănuntele rînduelii şi muncii acestui seceriş fură zugrăvite în tipul său, secerişul vîrstei evreeşti. Să examinăm acum unele din trăsăturile caracteristice ale timpului acestui seceris tipic şi să punem în lumină învăţămintele care se pot aplica la timpul prezent şi pe care Domnul nostru le-a rînduit în acest scop, pentru ca să nu fim în îndoială, ci să înţelegem planul său şi să fim în stare a lucra cu putere, de acord cu acest plan, conlucrînd cu el la împlinirea voinţei sale descoperite.

((C344)) Toate caracteristicele cronologice privitoare la secerişul evreesc (cu toate că uneori se refereau indirect la credincioşi) priveau direct marea gloată nominală creştină şi indicau de asemeni perioadele judecării ei, lepădării ei, răsturnării şi nimicirii ei ca sistem sau naţiune-biserică. Astfel veni Domnul (în anul 29 al erei noastre) ca Mire şi Secerător, nu numai pentru adevăraţii Izraeliţi, dar şi pentru naţiunea întreagă. (Ioan 1:11.) Progresul realizat în munca secerişului descoperi atunci faptul că erau puţine boabe de grîu copt pentru grînar (dispensaţia evanghelică) şi că marea gloată a naţiunii nu avea decît înfăţişarea de grîu; în realitate ea era „pleava„ despuiată de adevăratele principii ale grîului. Trei ani şi jumătate mai tîrziu (în anul 33) Domnul îşi asumă funcţiunile de Rege al regilor şi Domn al domnilor, de data aceasta ca Rege spiritual, prezent cu toată puterea deşi nevăzut oamenilor.

((C345)) Faptele săvîrşite de Domnul, nostru în cursul celor cîteva ore a regalităţii sale (la întîia venire) au o adîncă însemnătate pentru noi, prefigurînd incontestabil ceea ce trebuie să aşteptăm aici. Ceea ce făcu Isus după ce a intrat ca Rege în Ierusalim, călare pe un asin--el alungă din templu, cu un biciu, pe schimbătorii de bani (zarafi) (Mat. 21:12,13) este tipul unui eveniment corespunzător actual ce se împlineşte pe o scară mult mai mare. Totuşi noi nu vedem aceasta decît prin ochii credinţei care ne permit să vedem pe Regele, biciul său de funii şi problamaţia autorităţii sale regale, lucruri ce se manifestă într-un mod foarte diferit astăzi. Tipul iudaic serveşte pentru a ne atrage atenţia asupra împlinirii acestor lucruri pe care nu le-am vedea altfel. Primul lucru al Regelui tipic fu de a lepăda întreaga naţiune-biserică a lui Izrael, devenită nevrednică de a forma împărăţia sa sau de a fi considerată mai departe ca moştenirea sa specială. Aceasta fu arătat prin cuvintele Invăţătorului: „Ierusalime, Ierusalime, cari omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi, cum îşi strînge găina puii sub aripi, dar n-aţi vrut! Iată, că vi se lasă casa pustie!„--Mat. 23:37-39.

((C346)) Aceasta ne învaţă că, dacă o aplicăm la secerişul prezent, întocmai cum în anul 33 Izraelul tipic, după ce fusese recunoscut ca popor al lui Dumnezeu prin favoruri, pedepse etc., timp de 1845 de ani, fu lepădat de către Rege fiindcă fu găsit nevrednic în urma judecăţii şi a inspecţiei de trei ani şi jumătate, tot astfel, paralel, în secerişul prezent, după un acelaşi interval de timp de trei ani şi jumătate de inspecţie şi la sfîrşitul unei perioade similare de 1845 de ani de favoruri şi de pedepse, creştinătatea nominală e lepădată de către Rege ca nevrednică de a primi mai departe favorurile sale sau de a fi recunoscută de el în vreun fel oarecare.

((C347)) Dar după cum lepădarea Izraelului trupesc nominal nu implica lepădarea individuală a „adevăraţilor Izraeliţi„ în care nu se afla vicleşug, ci o mai mare favoare le fu rezervată (prin aceea că ei fură eliberaţi de jugul „conducătorilor orbi„, şi învăţaţi mai de-a dreptul şi mai desăvîrşit prin noile canaluri spirituale (apostolii), tot aşa trebuie să ne aşteptăm acum la un eveniment analog. Favorurile spirituale răspîndite mai înainte asupra gloatei nominale creştine, nu aparţin de acum încolo decît credincioşilor şi ascultătorilor. In viitor, lumina, pe măsură ce se va ivi, şi „hrana la timp cuvenit„ pentru familia credinţei, nu mai trebuiesc aşteptate de la vechile canaluri ori care ar fi ele, ci de la servitorii credincioşi aflaţi în afara sistemelor decăzute şi lepădate.

((C348)) In decursul misiunii sale pămînteşti şi pînă în momentul cînd, în calitate de Rege, lepădă sistemul iudeu, Domnul nostru recunoscu pe cărturari şi pe farisei ca pe învaţătorii legitimi ai poporului, cu toate că adesea îi acuza de a fi nişte făţarnici care înşelau poporul. Aceasta reiese cu evidenţă din cuvintele Domnului în Mat. 23:2: „Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le„. După cum înalţii cîrmuitori religioşi ai creştinătăţii nominale constituiţi în sinoade, conferinţe, concilii, etc., au şezut pentru un timp pe scaunul lui Christos ca învăţători ai poporului, tot astfel sanhedrinul evreesc ocupa odinioară scaunul lui Moise. Cu toate acestea după anul 33, cărturarii şi fariseii nu mai fură recunoscuţi de Domnul, şi adevăraţii Izraeliţi nu mai fură instruiţi de aceşti oameni, ci de însuşi Dumnezeu, cu ajutorul altor unelte fără titluri, mai umilite, mai vrednice, alese din mijlocul poporului şi învăţate de el în mod special; tot astfel trebuie să ne aşteptăm la un eveniment paralel în acest seceriş paralel.

((C349)) Primul act oficial al Domnului nostru, ca Rege, în anul 33, fu de a lepada biserica naţională a Izraelului trupesc, aceasta e în legătură cu toate paralelele importante ale celor două vîrste, şi arată foarte clar că în momentul paralel al secerişului actual, adică în 1878, Babilonul mistic, numit altfel „creştinătatea„, antitipul iudaismului, fu lepădat. In acel moment fu trimis mesagul: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui spirit necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urîte„.--Apoc. 18:2.

((C350)) Căderea, plăgile, nimicirea etc., prezise că vor veni asupra Babilonului mistic erau prefigurate în timpul de mari turburări şi nimicire, ca naţiune, ce veni asupra Izraelului trupesc şi se termină în timpul răsturnării complete a acestei naţiuni în anul 70 al erei noastre. Perioada căderii corespunde deasemeni, căci din momentul cînd Domnul nostru zise: „Iată că vi se lasă casa pustie„ (Mat. 23:37-39), în anul 33, şi pînă în anul 70, se scurseră 36 de ani şi jumătate: tot astfel de la 1878 pînă la sfîrşitul lui 1914 sînt 36 de ani şi jumătate. La sfîrşitul lui 1914, ceea ce Dumnezeu numeşte Babilon şi ce oamenii numesc creştinătate, trebuie să înceapă a dispărea aşa cum a fost deja dovedit de profeţie.

((C351)) Starea socială şi religioasă iudaică fu rînduită de Dumnezeu ca tip al împărăţiei milenare a lui Christos care trebuie să conducă şi să pună în ordine toate lucrurile; prin urmare, iudaismul fu, propriu-zis, o unire a Bisericii cu Statul--un guvernament religios şi civil. Insă, după cum am dovedit deja, Biserica evanghelică nu trebuia să aibă nimic comun cu guvernamentele acestei lumi, nici să se unească cu ele înainte de venirea Domnului ei, Regele regilor, şi ca el să-şi fi luat autoritatea şi să fi înălţat Biserica în glorie ca Mireasă a sa pentru ca ea să participe împreună cu el la această domnie de dreptate. Dispreţuind învăţăturile Domnului pentru a urma teoriile şi planurile oamenilor, marele sistem numit „creştinătate„, care cuprinde în sine toate guvernamentele şi crezurile ce mărturisesc a fi ale lui Christos (dar care nu sînt decît o mizerabilă imitaţie a adevăratei împărăţii a lui Christos) fu organizat înainte de timpul cuvenit, fără Domnul şi cu elemente absolut nepotrivite. Căderea Babilonului, sau a acestei îmbinări lipsită de armonie, Biserică şi Stat, din mijlocul căruia grîul bun a fost adunat, corespunde admirabil căderii sistemului iudaic.

((C352)) La început, cuvîntul Babilon însemna portalul lui Dumnezeu; dar mai tîrziu în derîdere, el însemna amestecătură sau confuzie. In cartea Apocalismului, acest nume se aplică în mod special bisericii nominale care, din portalul gloriei ce era, deveni un portal al rătăcirii şi al confuziei, o mizerabilă amestecătură compusă în special din neghină şi făţărnicie, o mulţime confuză de oameni lumeşti ce mărturisesc credinţă sub care giuvaerele Domnului sînt înmormîntate şi adevărata lor frumuseţe ascunsă. In profeţia simbolică cuvîntul „Babilon„ se aplică, de cele mai multe ori la biserica Romei, numită „Babilonul cel Mare„, „mama desfrînatelor„. Timp de veacuri acest nume se aplica numai ei, deoarece ea fu singurul sistem de amestecătură şi nu îngădui alte sisteme; însă, mai tîrziu, alte sisteme ecleziastice, mai mici decît „mama„, nu atît de rele, nu atît de greşite, se născură din ea prin diferite încercări de reforme imperfecte, Rătăcirile, neghina şi spiritul lumesc predominînd în mare masură în aceste organizaţiuni, numele de Babilon se întrebuinţează în general pentru a designa toate sistemele creştine nominale, şi astăzi el cuprinde nu numai biserica romană (catolică), ci şi toate bisericile protestante, pentru că din moment, ce papalitatea e arătată ca mama sistemelor, trebuie să privim diferitele denominaţiuni protestante, care au ieşit din ea, ca fiicele sale. Acest lucru e în general admis--şi uneori chiar cu mîndrie--de către protestanţi.

((C353)) Mult înainte de timpul secerişului, numeroşi copii ai lui Dumnezeu din marele Babilon, descoperiră caracterul său anticreştin--mai cu seamă valdenşii din Piemont, hughenoţii, anabaptiştii şi reformatorii din veacul al 16-lea atraseră atenţia la mulţi alţii asupra acestui fapt şi se desfăcură de sistemul-mamă atrăgind după dinşii pe alţii, care erau majoritatea neghină, astfel cum prezise profetul: „Şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie„. (Dan. 11:34.) Aceste fură începuturile dezbinării politice şi doctrinele care aduse atîtea conflicte înainte de timpul secerişului. Neghina predominînd încă printre ei, alte sisteme babilonice se formară, deşi nu atît de stricate.

((C354)) Astfel grîul, în vreme ce se străduia de la un timp la altul să se libereze de coşmarul neghinei (şi mai cu seamă de grosolanele erori ce o hrăneau şi o produceau) şi cu toate că binecuvîntat prin aceste strădanii grîul, zicem continuă să sufere influenţa elementelor predominante ale neghinei cu care rămînea amestecat. Insă, din iubire pentru grîu, favoarea lui Dumnezeu se întinse chiar şi asupra acestor snopi amestecaţi sau sisteme ale Babilonului, şi nu fură lepădate complet şi pentru totdeauna din orice favoare divină şi osîndit la o grabnică nimicire, decît la timpul rînduit de Dumnezeu pentru a efectua o separare completă şi finală--la timpul secerişului în 1878--şi atunci tot poporul lui Dumnezeu fu clar şi imperios învitat să iasă afară din el. (Apoc. 18:4.) Incă de la începutul acestei vîrste, copiii lui Dumnezeu fură puşi în gardă împotriva înşelăciunilor lui antichrist şi sfătuiţi să stea departe de el. Cu toate acestea, pentru încercarea şi judecarea lor, Dumnezeu îngădui ca ei să fie, într-o oarecare măsură, amăgiţi şi întrucîtva amestecaţi cu el. De fiecare dată cînd o deşteptare aducea reforme în principiile, doctrinele şi practicile religioase, era un mijloc de a judeca şi a încerca clasa grîului, şi de a o curăţi din ce în ce ce mai mult de murdăriile lui antichrist. Insă chemarea formală de la sfîrşitul veacului şi ultima judecată, rostind lepădarea completă a acestor sisteme despuiate de favoarea divină (de care se bucurau înainte din cauză că grîul era încă la un loc cu ele) trebuie să aducă separarea finală a clasei grîului de toate sistemele şi principiile anticreştine. Cele cîteva adevăruri ce aceste sisteme conţineau la început dispar acum cu iuţeală şi sînt înlocuite prin teorii omeneşti distrugătoare a oricărui element de adevăr divin, şi adevărata iubire însufleţită dispare repede pentru a face loc iubirii de plăceri şi spiritului lumesc.

((C355)) Odată cu proclamaţia căderii Babilonului, poporul lui Dumnezeu care se află încă într-însul primeşte de asemeni porunca de a ieşi afară din el: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ieşiţi din mijlocul ei, poporul meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu plăgile ei„. (Apoc. 18:4.) Cuvintele „a căzut Babilonul; ieşiţi din mijlocul ei, poprul meu„, arată clar două cugete deosebite de care trebuie să ţinem seama. Mai întîi vedem că la un moment dat, Babilonul nu era căzut, scăpătat din favoarea dumnezeiească, căci un anumit timp el îşi păstră o oarecare măsură din această favoare, cu tot caracterul său amestecat. Pînă la epoca fixată pentru separare--secerişul--el nu era cu totul lepădat, cu toate numeroasele erori ce conţinea şi slaba măsură a spiritului lui Christos ce manifesta. Proclamaţia indică deasemeni că la un moment dat, o lepădare subită şi completă, ca acea care avu loc în 1878, trebuie să vină asupra Babilonului, cînd orice favoare va înceta pentru totdeauna. Ea mai arată că în momenţul lepădării Babilonului un mare număr din copiii lui Dumnezeu vor fi încă în mijlocul lui şi asociaţi cu el, căci într-adevăr numai după lepădarea Babilonului, după ce el a căzut din favoarea dumnezeiească, primesc ei porunca: „Ieşiţi din mijlocul lui, poporul meu„.

((C356)) Contrastul între numeroasele şi treptatele mişcări de reforme ale ultimelor patru veacuri şi separaţiunea finală şi absolută de astăzi ar trebui să fie limpede deosebite; primele mişcări fură încercări de a reforma Babilonul, pe cînd ultima mişcare arată că nu există pentru el nici-o speranţă de reformă--„Babilonul era în mîna lui Iehova o cupă de aur, care îmbăta tot pămîntul. Neamurile au băut din vinul lui; de aceea au fost neamurile într-o nebunie, (intoxicate de învăţăturile lui rătăcite). Deodată cade Babilonul şi este zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi leac alinător pentru rana lui; poate că se va vindeca! Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiţi-l, şi haidem fiecare în ţara noastră (la adevărata Biserică, pentru grîu, sau în lume, pentru neghină); căci pedeapsa lui a ajuns pînă la ceruri„.--Ier 51:7-9; compară cu Apoc. 17:4; 14:8; 18:2,3,4,5,19.

((C357)) Incurabilul Babilon e acum condamnat la nimicire, sistemul întreg--un sistem al sistemelor--e lepădat, şi toţi copiii lui Dumnezeu care nu simpatizează cu falsele lui doctrine şi practici sînt invitaţi să se deosebească de el. Profetul arată motivul acestei lepădări şi cauza pentru care el nu este înţeles de unii:

((C358)) „Chiar şi cocostîrcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rîndunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul meu nu cunoaşte legea lui Iehova (ei nu ştiu că un timp de seceriş, un timp de întreagă şi completă despărţire a grîului de pleavă şi de neghină trebuie să vină. In aceasta ei arată mai puţin discernămînt decît păserile călătoare). Cum puteţi voi să ziceţi: Sîntem înţelepţi, şi legea lui Iehova este cu noi? (fiindcă voi nu puteţi deosebi timpul secerişului şi schimbarea de dispensaţie ce trebuie să aibă loc atunci). Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor (fiindcă cuvîntul Domnului, prin profeţii şi apostolii săi, e fără efect şi dat fără socoteală la o parte, şi fiindcă crezurile instituite în veacurile întunericului sînt întunecatele lumini ale acelora ce umblă în întuneric). Inţelepţii (savanţii) sînt daţi de ruşine, sînt uimiţi (fiindcă planurile omeneşti pe care le iubeau au dat greş), sînt prinşi; căci au nesocotit cuvîntul lui Iehova, şi ce înţelepciune au ei (acum)? (Vezi Is. 29:10.) De aceea, femeile (bisericile) lor le voiu da altora, şi ţarinele lor (de lucru) altor stăpîni. Căci de la cel mai mic pînă la cel mai mare, toţi sînt lacomi de cîştig mîrşav (avantajul lor particular), de la prooroc (predicator) pînă la preot, toţi înşeală. (Compară cu Is. 56:10-12; 28:14-20.) Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului meu (Sionul nominal--Babilonul) zicînd: Pace! Pace! Şi totuşi pace nu este (cînd întreg sistemul său e bolnav şi are nevoi de a fi în întregime curăţit printr-un remediu eficace, Cuvîntul lui Dumnezeu--adevărul). Vor fi daţi de ruşine, căci săvîrşesc astfel de urîciuni; nu roşesc, şi nu ştiu de ruşine; de aceea, (cei ce învaţă Cuvîntul) vor cădea împreună cu cei ce cad, şi vor fi răsturnaţi, cînd îi voi pedepsi (sau cînd îi voi cerceta--la timpul «secerişului»), zice Domnul. Vreau să isprăvesc cu ei, zice Domnul. Nu vor mai fi struguri în vie, nici smochine în smochin, şi frunzele se vor veşteji; bunurile pe care le-am dat (toate favorurile divine şi privilegiile) se vor duce de la dînşii„.--Ier. 8:7-13.

((C359)) Versetul următor arată că mulţi dintre cei lepădaţi vor cunoaşte turburările ce vin peste ei, totuşi vor fi orbiţi în ce priveşte cauza lor adevărată. Ei vor zice: „De ce şedem? (Ier. 8:14.) Strîngeţi-vă şi haidem în cetăţile întarite (stăpînirile) şi să tăc em acolo„. Ei înţeleg întrucîtva că nici raţiunea, nici Scripturile nu sprijinesc învăţăturile lor false şi că metoda cea mai înţeleaptă este de a păstra tăcerea la umbra vechilor superstiţii şi sub protecţia stăpînirilor aşa zise creştine. Cuvîntul îi zugrăveşte minunat, zicînd: „Căci Iehova, Dumnezeul nostru, ne-a redus la tăcere şi ne dă să bem ape otrăvite„. Intr-adevăr, singura băutură răcoritoare ce o pot avea este păharul pe care l-au amestecat (otrava rătăcirilor lor amare, „învăţăturile demonilor„, amestecată cu apa curată a vieţii--1 Tim. 4:1)--adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu. Cei ce ţin de Babilon, care-l iubesc şi care din cauza aceasta nu sînt gata să asculte de porunca: „Ieşiţi dintr-însul„ (Apoc. 18:4; Ier. 51:6-9), nu vor fi oare obligaţi de a bea paharul pe care ei înşişi l-au pregătit? Nu vor fi ei de asemeni obligaţi să admită falsitatea doctrinelor lor? De sigur, şi vor fi foarte scîrbiţi de el. Versetul următor vorbeşte de decepţia pe care o încearcă; ei sperau că doctrinele lor amare (apele otrăvite) vor converti lumea şi vor aduce domnia milenară. Ei zic: „Aşteptăm pacea, şi nu vine nimic mai bun--un timp de vindecare, şi iată groaza!„ (Ier. 8:15.) Boala Sionului nominal se va înrăutăţi din momentul cercetării şi lepădării lui, cînd „adevăraţii Izraeliţi„, ascultînd chemarea divină, vor începe să iasă din sistemele nominale.

((C360)) Unii se miră de ce nu pune Domnul la cale o reformă mai mare decît acele din trecut care avură un atît de mic rezultat şi fură de aşa scurtă durată. Ei se întreabă: De ce nu revarsă el o binecuvîntare asupra tuturor marilor secte şi nu le adună pe toate la un loc? Sau: De ce nu curăţă el în mod special una din aceste secte de toate murdăriile ei şi nu atrage la ea pe toate celelalte? Dacă este aşa pentru ce dar nu uneşte el toate împărăţiile şi cîrmuirile păîntului într-una singură, apoi s-o curăţe?

((C361)) Cît despre copiii lui Dumnezeu le este deajuns să ştie că un asemenea plan nu este acela pe care Dumnezeu îl descopere în Cuvîntul său. Ceva mai multă chibzuială ne arată cît de neînţeleaptă este o asemenea sugestiune şi puţin conformă cu Cuvîntul divin. Consideraţi numărul celor ce fac parte din biserica nominală (patru sute de milioane) şi întrebaţi-vă cîţi dintre aceştia pot pretinde că sînt pe deplin consacraţi Domnului şi serviciului în lucrul său--cu spiritul şi cu trupul? Observaţiunile voastre proprii trebuie să vă aducă la concluzia că despărţind „grîul„ de „neghină„, prin înlăturarea „neghinei„, n-ar ramînea în tot cazul decît o mînă de credincioşi, chiar printre cei ce se adună în cele mai măreţe temple sau catedrale.

((C362)) Motivul pentru care este fără folos a încerca curăţirea sistemelor nominale, este că nici-un fel de curăţire nu ar fi în stare să potrivească (să adapteze) mulţimea neconsacrată a „creştinătăţii„ şi organizaţiunile sale civile şi ecleziastice la opera Domnului care trebuie să înceapă acum pe pămînt. In decursul celor optsprezece veacuri, Dumnezeu a ales pe adevăraţii consacraţi, pe cei care erau vrednici de a fi puşi de o parte, şi astăzi tot ce a mai rămas de făcut este de a alege dintre cei vii (cari trăiesc astăzi) pe cei ce aparţin aceleiaşi clase--şi de aceştia numai puţini sînt--care trebuie să completeze numărul dinainte hotărît al membrilor corpului lui Christos.

((C363)) Cauza pentru care Dumnezeu elimină toate organizaţiunile omeneşti, şi că nu se mărgineşte să reformeze pe cea mai bună dintre ele pentru ca apoi să le aducă pe toate celelalte la aceasta, este arătată în modul de comportare al Domnului nostru faţă de diferitele secte evreeşti în decursul secerişului sau încheierii dispensaţiei lor; căci atunci, ca şi astăzi, toate fură lepădate şi „adevăraţii Izraeliţi„ învitaţi să iasă afară din ele pentru a fi iberi şi a învăţa să cunoască voinţa şi planul lui Dumnezeu prin diferitele vase pe care le-a ales.

((C364)) Lămurind acest subiect Evreilor, Domnul arată înţelepciunea judecăţii sale prin doua parabole: Mai întîi, că un petec de postav nou cusut la o haină veche n-ar putea decît să facă mai vizibilă reaua stare a acesteia şi că inegalitatea de rezistenţă ar face ruptura mai mare; al doilea, că vinul nou pus în burdufuri vechi care şi-au pierdut tăria şi elasticitatea n-ar putea decît să aducă pagubă, nu numai prin aceea că burdufurile s-ar sparge şi ar fi pierdute, dar deasemeni că vinul cel nou şi bun s-ar vărsa (scurge).

((C365)) Vinul nou închipuia noile învăţături ale Domnului nostru, pe cînd sectele jidoveşti erau burdufurile vechi. Presupunînd că Domnul nostru s-ar fi alăturat la una din aceste secte şi ar fi început s-o reformeze, care ar fi fost rezultatul? Este sigur că adevărurile noi, dacă ar fi fost acceptate, ar fi dărîmat complet această sectă. Puterea organizaţiei sale, clădită în mare parte pe orgoliul sectar şi cimentată prin erorile, superstiţiunile şi tradiţiunile omeneşti, ar fi fost nimicită imediat şi noile învăţături părăsite--împiedicate deopotrivă de toate vechile erori şi tradiţiuni ale acestei secte, iar lumea în general ar fi făcut responsabile de acest eşec noile învăţături.

((C366)) Pentru aceleaşi motive, în secrişul prezent, Domnul introducînd lumina deplină a adevărului, la aurora vîrstei milenare, n-o aşează ca pe un petec nou pe unul din vechile sisteme, nici ca vin nou în vechile burdufuri; în primul rînd, fiindcă nici unul din aceste sisteme nu se află într-o stare potrivită de a fi cîrpit sau de a primi noile învăţături; în al doilea rînd, fiindcă dacă noile adevăruri ar fi primite, ele ar acţiona repede şi ar manifesta o forţă care ar nimici orice sectă, oricare ar fi organizaţia şi întăriturile ei. Dacă ar fi puse la încercare unele după altele, rezultatul ar fi acelaşi pentru toate şi la urmă, vinul cel nou (noile învăţături) n-ar mai găsi un vas sau o sectă care să-l poată ţine şi păstra.

((C367)) Metoda cea mai bună şi mai potrivita este aceea pe care a urmat-o Domnul nostru la întîia venire. El făcu dintr-o stofă nouă o haină cu totul nouă şi puse vinul nou în burdufuri noi, adică chemă pe adevăraţii Izraeliţi (pe nesectari) şi le încredinţă adevărurile care puteau fi atunci cunoscute. Tot astfel se întîmplă şi acum: Cei ce flămînzesc şi însetează după adevăr sînt la fel invitaţi de Domnul să iasă din mijlocul Izraelului spiritual nominal, şi ei sînt fericiţi să primească adevărul după metoda Domnului şi să colaboreze din toată inima cu el la executarea planului său fără să se îngrijească dacă vechile burdufuri (secte) sînt ignorate şi lepădate ca improprii a conţine vinul nou. Bucuraţi-vă mai de grabă că aţi fost găsiţi vrednici ca acest vin nou al adevărului prezent să vă fie descoperit; primiţi-l de îndată ce l-aţi recunoscut şi urmaţi-l cu bucurie.

((C368)) Cei ce, la prima venire, doreau înante de toate să cunoască părerea conducătorilor sectari şi urmau sfaturile lor, şi ziceau, „Cine dintre fruntaşi sau dintre farisei a crezut în el?„ (Ioan 7:48), nu primiră adevărul pentru că ei urmară mai de grabă oamenilor decît lui Dumnezeu, şi membrii cei mai de vază ai sectelor de atunci nu primeau învăţătura lui Christos. Aceeaşi clasă a fost totdeauna şi este încă cea mai oarbii conducătoare de orbi. In loc de a primi adevărul şi de a fi binecuvîntaţi, ei cad în momentul încercării. Şi astfel hainele vechi şi burdufurile vechi sînt cu totul de neîntrebuinţat.

((C369)) Decarece Domnul este acela care chiamă pe poporul său afară din Babilon, noi nu ne îndoim că toţi acei cari sînt poporul său adevărat vor auzi această chemare, oricare ar fi agenţii pe care-i întrebuinţează el pentru a o face că răsune; şi această chemare va dovedi nu numai dacă ei sînt ascultători, ci şi iubirea lor pentru Babilon precum şi afinitatea (înrudirea, legătura, potrivirea) ce o au cu rătăcirile lui. Dacă ei îi aprobă învăţăturile, metodele etc., sau dacă simt o părere de rău a-l părăsi, atunci ei mărturisesc prin aceasta că sînt nevrednici de adevărul prezent şi merită să participe la plăgile ce trebuie să vină asupra lui. Dar înseşi termenii chemării arată că membrii adevăratului popor al lui Dumnezeu, care sînt în Babilon, sînt consideraţi că nu participă la păcatele lui şi nu dispreţuiesc adevărurile divine pînă în momentul cînd vor afla că Babilonul a căzut, e lepădat. Dacă, şi după aceasta persistă să rămînă într-însul, ei sînt consideraţi ca aparţinînd lui, prin faptul că ei aprobă faptele lui rele şi învăţăturile lui din trecut şi din prezent, şi că, participînd la păcatele lui, ei merită prin urmare să împărtăşească pedeapsa lui--plăgile ce vor veni asupra lui.--Vezi Apoc. 18:4.

((C370)) Cît de viguroase sînt cuvintele „A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui spirit necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urîte (scîrboase)„. (Apoc. 18:2.) Cît de adevărat este aceasta! Mulţi indivizi dintre cei mai depravaţi ai societăţii se mîndresc cu titlul de creştin şi practică formele exterioare ale cultului vreuneia din numeroasele denominaţiuni (secte) ale Babilonului. Intr-un fel sau altul, toate principiile şi învaţăturile necurate sînt în careva măsură reprezentate în el. El e chiar o „colivie„ ce oferă siguranţă nu numai blînzilor şi drăgălaşilor porumbei ai Domnului, dar şi numeroaselor păsări necurate şi scîrnave. Printre toţi delicvenţii, aceşti seducători de oameni şi de femei, cîţi nu sînt oare care mărturisesc că sînt membri ai Bisericii lui Christos!? Cîţi dintre ei nu se servesc de acest titlu ca de o haină sub care îşi ascund planurile lor mîrşave!? E un fapt bine cunoscut că majoritatea celor mai mari criminali executaţi, mor în comunitatea bisericii romano-catolice.

((C371)) Babilonul a conţinut în acelaşi timp cea mai bună şi cea mai rea, floarea şi drojdia populaţiei lumii civilizate. Floarea cuprinde numărul mic al adevăraţilor consacraţi amestecat în mod jalnic cu marea massă a pretinşilor creştini şi cu drojdia necurată şi criminală; dar în timpul secerişului actual, în condiţiuni favorabile, floarea, sau clasa consacraţilor, va fi despărţită pentru a fi pregătită pentru glorificare.

((C372)) Pentru a ne da seama de numărul mare de păsări necurate şi desgustătoare ce trăiesc afară şi în Bibilon, să examinăm raportul oficial ce urmează şi vom vedea starea societăţii într-o parte aţarinei cu grîu unde, timp de veacuri „ortodoxia„ s-a lăudat cu calitatea fină şi cu puritatea grîului ei, cum şi cu mica cantitate de neghină, şi unde acea care se numeşte „biserică„ s-a unit cu stăpînirea pentru a elabora legile şi a guverna naţiunea. Starea Societăţii în Anglia şi în ţara Galilor

((C373)) Raport prezentat parlamentului în 1873

((C375)) Dar acum, la primele raze ale dimineţii milenare, cînd erorile doctrinale ale întunecatei nopţi din trecut sînt dezvăluite şi cînd adevăratele giuvaere ale adevărului sînt scoase la lumină, conform planurilor lui Dumnezeu, o despărţire completă trebuie să aibă loc între grîu şi neghină. Şi după cum învăţăturile false produseră o dezvoltare murdară, tot astfel desfăşurarea adevărului, la lumina secerişului, va produce separaţiunea. Cu toate acestea neghina şi cîtva grîu au frică; ei îşi închipuie că sfărîmarea Babilonului va însemna prăbuşirea lucrării lui Dumnezeu şi falimentul cauzei sale. Dar nu este aşa. Neghina n-a fost niciodată grîu şi Dumnezeu nu s-a gîndit niciodată s-o recunoască ca atare. El numai cît le-a „lăsat„ să crească împreună pînă la seceriş. Din „închisoarea„ Babilonului, plină de păsări necurate este chemat poporul lui Dumnezeu să iasă afară pentru a fi liber, pentru a participa la lumina şi la lucrarea secerişului şi pentru a dovedi astfel că s-a eliberat complet de învăţăturile greşite şi de falsele practici religioase; în acest chip el va fugi de păcatele Babilonului şi va scăpa de plata lor--plăgile ce trebuie să vină peste toţi cei ce locuiesc într-însul.

((C376)) Aceste plăgi, sau strîmtorare, prefigurate de tulburările venite peste casa lepădată a lui Izrael, sînt descrise în simboluri atît de minunate în cartea Apocalipsului încît mulţi dintre cei ce au studiat-o au tras din ea idei ciudate şi exagerate, ceea ce i-a împiedecat să se pregătească pentru lucrurile reale pe punctul de a se împlini. Adeseori aceste simboluri sînt interpretate literal şi prin urmare împlinirea lor nu şi-o pot închipui prin tulburări religioase, sociale şi politice, prin conflicte, răscoale, reacţiuni, revoluţii etc.

((C377)) Dar să observăm aici un alt amănunt: Intre timpul lepădării, al căderii Babilonului (1878) şi momentul cînd plăgile sau tulburările cad asupra lui, se află o scurtă perioadă în decursul căreia credincioşii din poporul Domnului trebuie toţi să fie informaţi despre aceste evenimente şi adunaţi din Babilon. Aceasta se arată clar în acelaşi verset, căci la measjul: „A căzut Babilonul„ e adăugată chemarea: „Ieşiţi din mijlocul lui, poporul meu, ca să nu fiţi loviţi cu plăgile lui (care vin)„. Aceeaşi perioadă şi aceeaşi lucrare ce se înflăptuieşte sînt de asemeni arătate simbolic în Apoc. 7:3. Porunca este dată mesagerilor mîniei: „Nu vătămaţi pămîntul, nici marea, nici copacii, pînă nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru„. Semnul sau pecetea pe frunte este o întipărire de ordin mintal şi arată că o înţelegere spirituală a adevărului va despărţi şi deosebi pe servitorii lui Dumnezeu de servitorii şi sectatorii Babilonului. Aceasta se potriveşte cu mărturia lui Daniel: „Şi niciunul din cei răi (necredincioşi legămîntului lor) nu va înţelege, dar înţelepţii (din poporul tău) vor înţelege„. (Dan. 12:10.) Astfel deci clasele vor fi pecetluite şi despărţite înainte de a veni plăgile asupra Babilonului celui lepădat, celui decăzut.

((C378)) Versetul citat mai sus arată clar că această cunoştinţă va fi o pecete şi un agent separator, căci mai întîi este spus că: „A căzut Babilonul„ şi că nişte plăgi sau pedepse au să vină peste el înainte de a ne putea aştepta la aceea ca poporul Domnului să asculte de porunca: „Ieşiţi afară din mijlocul lui„ bazînduse pe această cunoştinţă. Stim într-adevăr că toţi vor trebui să fie „pecetluiţi pe frunte„--să dobîndească o cunoştinţă mintală despre tot ce interesează planul lui Dumnezeu înainte de a putea recunoaşte cu adevărat porunca şi să asculte de ea.

((C379)) Nu e oare vădit că această lucrare de pecetluire a servitorilor lui Dumnezeu e acum în curgere? N-avem noi oare semnul pecetei pe frunţile noastre? Şi aceasta n-a avut oare loc la timpul cuvenit? N-am fost noi oare călăuziţi, pas cu pas, ca de mîna Domnului--prin Cuvîntul său--să apreciem valoarea adevărului şi toate lucrurile din punctul său de vedere, ceea ce a răsturnat vechile noastre concepţii asupra unor chestiuni şi care proveneau din alte izvoare? Nu e de asemeni adevărat că diferitele subdiviziuni sau secte ale Babilonului n-au fost canalele prin care am primit această pecete, ci din contră ele au fost mai de grabă nişte obstacole care au împiedecat aplicarea cea mai repede a ei? Nu vedem noi oare exactitatea declaraţiei Domnului că o despărţire a grîului de neghină trebuie să se facă în cursul secerişului? Şi aceasta nu ne arată oare că planul său este să descopere toate aceste lucruri credincioşilor săi, apoi să aştepte de la ei o grabnică ascultare prin arătîndu-şi simpatia lor sinceră pentru acest plan, puţin importantă dacă, pentru a asculta şi a ieşi din Babilon noi trebuie să pierdem consideraţia, stima oamenilor, un salariu ridicat, un post oficial, un presbiteriu, ajutorare financiare în afaceri, poate pacea căminului nostru sau alte lucruri încă? De ce să ne temem deci? Cel ce zice: „Ieşiţi„ („Veniţi la mine„) este acelaşi care a zis lui Petru: „Vino!„ cînd aceste, voi să umble pe ape. Petru, ascultînd, s-ar fi scufundat dacă braţul întins al Domnului nu l-ar fi susţinut: Şi acelaşi braţ susţine acum pe cei ce la porunca sa ies din Babilon. Să nu ne uităm la marea agitată, la toate greutăţile, ci să ne uităm direct la Domnul şi să avem curaj deplin.

((C380)) Porunca este: Veniţi, iar nu mergeţi, căci ieşind din robia tradiţiunilor omeneşti, a crezurilor, sistemelor şi a învăţăturilor rătăcite, noi venim direct la Domnul pentru a fi învăţaţi şi hrăniţi de el, pentru a fi întăriţi şi formaţi pentru împlinirea voinţei sale, pentru a avea puterea de a sta şi de a nu cădea împreună cu Babilonul.

((C381)) Cuvîntul lui Dumnezeu descoperă faptul că biserica nominală, după ce va fi pierdut favoarea sa şi cînd nu va mai fi purtătoarea cuvîntului său (Apoc. 3:16) va cădea încetul cu încetul într-o stare de necredinţă care va aduce mai tîrziu acea completă abandonare a Bibliei, păstrînd-o numai de formă, şi că în acel moment speculaţiunile filosofice de orice natură vor fi singurele crezuri. Numai credincioşii pecetluiţi vor scăpa de o asemenea cădere, căci ei vor fi „socotiţi vrednici--a scăpa de toate aceste lucruri care se vor întîmpla şi să stea în picioare„--să nu cadă în timpul prezenţei Domnului nostru. (Luca 21:36.) Mulţi sînt deja în această tristă situaţie spirituală--păstrînd formele evlaviei şi credinţa într-un Creeator şi într-o viaţă viitoare, însă considerînd aceasta din punctul lor de vedere sau după filosofiile şi teoriile omeneşti şi nesocotind Biblia ca învăţătorul infailibil al planurilor lui Dumnezeu. Aceştia, cu toate că păstrează Biblia, nu cred în cele arătate în ea, în special în cele cu privire la Eden şi la căderea omului. In timp ce se ţin de numele lui Isus şi-l numesc Christosul, Mîntuitorul, ei îl consideră doar ca pe un om model, minunat, însă nu fără greşeli şi resping în întregime doctrina preţului de răscumpărare plătit prin jertfa de pe Golgota. Ei pretind că Dumnezeu este tatăl păcătoşilor; astfel ei tăgăduiesc blestemul şi resping pe Autorul împăcării.

((C382)) In general, nu s-a observat că la întîia venire misiunea Domnului nostru care ţinu trei ani şi jumătate înainte de lepădarea naţiunii evreeşti (biserica şi naţiunea lor formînd unul şi acelaşi lucru) fu mai de grabă o încercare, o judecată a acestui popor sau a acestui sistem în ansamblul lui decît judcata individuală a membrilor. Clasa clericală--preoţii, cărturarii şi fariseii--reprezenta acest sistem în totalitates lui; ea pretindea de altminteri acest rol (Ioan 7:48,49) şi poporul îi considera astfel. De aceea înţelegem importanţa întrebării: „A creut în el vreunul din mai marii noştri sau din farisei?„ Iar Domnul nostru îi trata ca atare; rareori mustra el poporul pentru că nu l-a primit, însă de repetate ori îi făcu responsabili pe „conducătorii orbi„ cari nu numai că nu voiau să intre ei înşişi în împărăţie, dar împiedecau şi pe popor să intre care fără aceasta, ar fi primit pe Isus ca Messia şi Rege.--Ioan 7:47,48; 9:39-41; Mat. 15:12-14.

((C383)) Domnul nostru se silea mereu să evite popularitatea--să împiedece ca minunile şi învăţăturile sale să aţîţe poporul ca să-l ia cu forţa şi să-l proclame rege. (Ioan 6:15.) Cu toate acestea, prezinta fără încetare clerului evreu mărturiile sau dovezile autorităţii sale ca Messia, pînă în momentul cînd încercarea lor ca biserică-naţiune fiind terminată, casa lor (sau sistemul) fu lepădată--„lăsată pustie„. De atunci, sub conducerea Invăţătorului şi învăţăturilor apostolilor, toate eforturile fură îndreptate spre popor individual, iar sistemul-biserică, lepădat împreună cu conducătorii săi, fu cu totul ignorat.

((C384)) Ca dovadă evidentă că în decursul misiunii sale pămînteşti, şi pînă la lepădarea naţiunii, preoţii şi învăţătorii legii reprezentau oficial întreg sistemul evreesc, să observăm modul de procedare a Domnului nostru faţă de leprosul vindecat, astfel cum se arată în Matei 8:4. Isus îi zise: „Vezi să nu spui nimănui; ci dute de te arată preotului, şi adu darul, pe care l-a rînduit Moise pentru ca aceasta să le servească de mărturie„. Domnul doria ca această dovadă sau mărturie să rămînă ascunsă cîtva timp de popor, dar că, în schimb, să fie dată de grabă „conducătorilor„ care reprezentau întreaga biserică evrească, în încercarea, în cercetarea ce avea loc atunci.

((C385)) Să notăm în special scopul şi rezultatele judecării bisericii evreeşti ca sistem din cauza însemnătăţii lor tipice, paralel cu judecarea actuală a sistemelor-bisericii din epoca evanghelică şi legătura ce-o au cu planul complet al lui Dumnezeu. In conformitate cu făgăduinţele dumnezeieşti, Evreii pretindeau a fi poporul gata să primească pe Messia care trebuia să-l organizeze, să-l autorizeze, să-l conducă şi să-l întrebuinţeze ca „popor al său„ pentru a binecuvînta toate celelelalte naţiuni ale pămîntului, aducîndu-le la o deplină cunoştinţă de Dumnezeu şi oferindu-le toate posibilităţile de a intra din nou în armonie cu dreptele legii divine. Dumnezeu, în preştiinţa sa, ştia că Izraelul trupesc va fi nevrednic de înalta poziţie ce-i fusese oferită în această lucrare măreaţă, Totuşi, îi acordă toate ocaziunile şi toate avantajele ca şi cum n-ar fi cunoscut rezultatul final. In decursul dispensaţiei evreeşti, Dumnezeu descoperi preştiinţa sa prin declaraţiuni profetice pe care Evreii nu le puteau înţelege. El a procedat astfel pentru ca noi să nu presupunem că, în felul său de purtare cu poporul evreesc, a voit să încerce o experienţă care apoi a dat în totul greş.

((C386)) Atîta vreme cît Izrael ca biserică-naţiune pretindea a fi gata, aşteptînd cu ardoare să-şi împlinească partea sa din programul divin, nu era decît drept ca el să fie încercat înainte ca planul ulterior al lui Dumnezeu să se efectueze. Acest plan era că, în decursul vîrstei evanghelice, să se facă o selecţiune, o alegere de persoane vrednice de înalta cinste de a fi sămînţa făgăduită a lui Avraam şi comoştenitori cu Messia în împărăţia făgăduită, a căror lucrare va restabili şi binecuvînta toate familiile pămîntului (Gal. 3:16,27-29,14), dacă încercarea ar fi dovedit că sămînţa naturală a lui Avraam nu e vrednică de înalta cinste făgăduită şi pe care o căuta.

((C387)) Cele „şaptezeci de săptămîni„ (490 de ani) de favoruri dumnezeieşti făgăduite poporului evreu trebuiau să se împlinească; de aceea nici Neamurile, nici chiar Samaritenii, nu fură învitaţi să se facă discipoli sau să se asocieze la împărăţia lui Christos pe care o predicau apostolii. (Fapte 3:26.) „Căci vouă mai întîi„, zice apostolul Pavel adresîndu-se Evreilor, „trebuia vestit cuvîntul lui Dumnezeu„ (învitaţia de a participa la împărăţie). (Fapte 13:46.) „Să nu mergeţi la Păgîni şi să nu intraţi în nici-o cetate a Samaritenilor; ci duceţi-vă mai de grabă la oile pierdute ale casei Izrael„; şi mai departe; „Eu nu sînt trimes decît la oile pierdute ale casei lui Izrael„ grăi Domnul cînd îşi trimise ucenicii.--Mat. 10:5; 15:24.

((C388)) „A şaptezecea săptămînă„ la mijlocul căreia muri Christos--cei şapte ani cari se scurseseră de la începutul misiunii Domnului nostru pînă în momentul cînd Petru fu trimes către Corneliu, primul Păgîn convertitfu rînduită de Dumnezeu pentru judecarea (încercarea) poporului evreu. Insă în loc de a-l încerca în totalitatea lui ca „naţiune-biserică„, această judecată de şapte ani fu „prescurtată în dreptate„ (Rom. 9:28), adică în avantajul lor. Este fără îndoială că în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor este clar că fariseii, preoţii şi cărturarii nu numai că au lepădat pe Isus, dar la urmă chiar l-au urît şi au căutat să-l omoare. De aceea, cînd la timpul hotărît, Isus se înfăţişă pe sine în mod public ca Rege, cînd intră în Ierusalim călare pe mînzul unei asine, şi cînd nu fu primit de reprezentatţii naţiunii-biserică el lepădă numaideît acest sistem, cu toate că poporul de jos îl aclamă şi ceru cu insistenţă să fie recunoscut ca rege. (Marcu 12:37.) Astfel Domnul nostru scurtă încercarea ulterioară devenită inutilă, pentru ca ceea ce a mai rămas din „a şaptezecea săptămînă„ să poată fi închinată în mod special şi exclusiv poporului, persoanelor aparţinătoare acestui sistem lepădat; ceea ce avu loc într-adevăr înainte ca slujitorii noii dispensaţii să poată duce Evanghelia la toate neamurile, căci Domnul nostru, după învierea sa, explicînd ucenicilor săi că munca lor nu trebuia să se mărginească numai la Evrei, ci să se întindă la toate neamurile, nu lipsi să adauge: „Incepînd din Ierusalim„. (Luca 24:47.) El ştia bine că convingerile lor îi va împiedeca să meargă la alţii afară de Evrei înainte ca el să fi deschis drumul hotărît, ceea ce şi făcu la sfîrşitul timpului lor de favoare, cînd trimese pe Petru la Corneliu. Din acel moment, Evrei şi Neamuri, individual au avut deopotrivă parte la privilegiile favoarei lui Dumnezeu, fiind deopotrivă acceptabili în Christos şi prin Christos; căci chemarea prezentă pentru Dumnezeu nu există „nicio deosebire„; într-adevăr, deosebirea defavorabilă Evreilor, ce dăinueşte încă, provine din propria lor prejudecată deoarece ei nu vor să primească drept un dar prin Christos, binecuvîntările oferite lor odinioară cu condiţia de a se supune cu totul legii lui Dumnezeu, condiţie pe care niciunul nu o putuse împlini dată fiind starea lor decăzută.

((C389)) Această a „şaptezecea săptămînă„, arătînd diferitele faze ale încercării Izraelului trupesc, avea ca scop nu numai să judece acest sistem, ci de asemenea--şi aceasta în mod special--să reprezinte în mod tipic o judecată asemănătoare a bisericii nominale din epoca evanghelică, Izraelul spiritual numit „creştinătate„, sau încă „Babilon„, în decursul celor şapte ani corespunzători cari fură începutul secerişului veacului Evangheliei--perioada începînd din Octombrie 1874 pînă în Octombrie 1881. „Creştinătatea„, „Babilonul„ pretinde a vedea căderea prototipului său, Izraelul trupesc, şi declară că ea e adevărata sămînţă spirituală a lui Avraam şi că e gata, într-o aşteptare arzătoare, să convertească lumea păgînă, să cîrmuiască după dreptate, să înveţe şi să binecuvinteze toate neamurile, întocmai după cum pretindea sistemul evreesc. Veacul actual e aidoma veacului tipic, prin faptul analog că conducătorii de atunci ajunseră să considere făgăduinţele despre venirea lui Messia drept nişte expresiuni simbolice, şi numai clasa poporului de rînd aştepta un Messia personal. Evreii învăţaţi de atunci, dimpotrivă, tăgăduiau un Messia personal şi se aşteptau la aceea că, graţie superiorităţii legilor lui Moise, biserica-naţiune a lor va triumfa asupra tuturor celorlalte şi va împlini astfel tot ceea ce poporul de rînd considera ca lucrarea lui Messia personal. (Această credinţă subsistă încă la Evreii cultivaţi, sau rabinii din zilele noastre cari aplică profeţiile messianice la naţiunea-biserică a lor şi nu la un Mîntuitor individual al lumii. Chiar şi profeţiile referitoare la suferinţele lui Christos ei le aplică la suferinţele lor ca popor.) Pentru a răspîndi teoriile lor, ei trimiteau misionari în lume pentru a o converti la legea lui Moise, crezînd să reuşească şi să „binecuvinteze toate familiile pămîntului„ fără ajutorul unui Messia personal. Ei au mers atît de departe pe acest tărîm încît Domnul nostru le zise: „Voi înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă„. --Mat. 23:15.

((C390)) Cît de mult se aseamănă aceasta cu teoria „creştinătăţii„ nominale din zilele noastre! Cînd se spune poporului de rînd că Domnul a promis că va veni iarăşi şi că aposţolii şi profeţii au prezis că a doua prezenţă a Domnului va aduce domnia milenară sau epoca de restatornicire (Fapte 3:19-21), el e aplecat să premească adevărul şi să se bucure de el, întocmai cum o aceeaşi clasă făcu la prima venire. Insă astăzi, ca şi înainte du nouăsprezece veacuri, conducătorii spirituali, mai marii poporului, au idei mai înaintate(?). Ei pretind că făgăduinţele de fericire milenară, de pace pe pămînt şi de bună voire între oameni, pot şi trebuie să fie aduse prin munca lor, misiunile lor etc., fără prezenţa personală a Domnului Isus; astfel ei anulează făgăduinţele cu privire la cea de a doua venire şi la împărăţia viitoare.

((C391)) „Clerul„, capii şi conducătorii spirituali de astăzi ai „creştinătăţii„ înşelîndu-se pe ei înşişi şi amăgind poporul, pretind--şi după cît se pare cred--că străduinţele lor misionare au să fie încununate de succes, că sînt pe cale să introducă în lume, fără Domnul, toate binecuvîntările milenare descrise în Scripturi.

((C392)) Ceea ce contribui la propagarea acestei iluzii fu înmulţirea cunoştiinţei, cum şi alergarea extraordinară încoace şi încolo a oamenilor, fenomene prezise pentru „această zi a pregătirii sale„; toate acestea au fost cu deosebire favorabile expansiunii comerţului naţiunilor civilizate şi creşterii prosperităţii lumii ce urmă după aceasta. Babilonul îşi atribuie cu sînge rece meritul tuturor acestor progrese, declarînd că ele se datorează influenţei sale religioase şi energiei sale. Cu mîndrie arată „naţiunea creştină„, Marea Britanie, bogăţia şi prosperitatea ei ca rezultat al principiilor sale creştine. Dar care este adevărul? Toate progresele înfăptuite de această naţiune sau de altele s-au făcut în măsura în care ele s-au străduit să lepede jugul opresiunii Babilonului. Marea Britanie a progresat în măsura în care s-a liberat de legăturile opresiunii papale; ea s-a degradat în măsura în care a continuat să menţină principiul papal al unirii bisericii cu Statul şi să se lase influenţată de el; în măsura în care admite o autoritate asupritoare şi ideea că regalitatea e stabilită de Dumnezeu, în măsura în care se supune tiraniei avidităţii (poftei nesăţioase) şi a egoismului.

((C393)) Doar setea de aur şi ambiţia de putere au deschis porturile ţărilor păgîne pentru comerţul naţiunilor aşa zise creştine. Anglia şi Germania putură astfel să-şi exporteze opiul şi alcoolul lor, iar americanii whisky-ul şi tutunul. Toate aceste strădanii n-au fost desigur izvorîte din iubirea dumnezeiască, nici n-au adus binecuvîntări naţiunilor păgîne. Redăm aici un mic paragraf de istorie contemporană care ar trebui să trezească conştiinţele naţiunilor pretinse creştine, dacă în adevăr ele au una. Emirul mahomedan din Nupa, Africa occidentală, a trimes de curînd mesajul următor episcopului Crowther al misiunii Nigerului:

((C394)) „N-am să vă spun multe; este vorba de barasa (rom). Barasa, barasa, barasa! El ne--a ruinat ţara, a ruinat complet poporul nostru; l-a făcut nebun. Vă implor, Malam Kik, nu uitaţi aceste rînduri; fiindcă noi ne rugăm fierbinte ca el (Crowther) să roage pe înalţii preoţi (comitetul Societăţii misiunilor bisericii anglicane) ca ei să roage pe regina Angliei (şeful bisericii din Anglia) să nu mai trimită barasa (rom) in această ătară.

((C395)) Pentru cauza lui Dumnezeu şi a Profetului! Pentru cauza lui Dumnezeu şi a Profetului, trimisul său, el trebuie să ne ajute în această afacere a barasa-ului. Spuneţi-i ca Dumnezeu să-l binecuvinteze în munca sa. Aceste sînt cuvintele din gura lui Malika, emirul din Nupa„.

((C396)) Comentînd acest mesaj, un ziar baptist face următoarele observaţiuni:

((C397)) „Acest umil cîrmuitor negru destăinueşte în această scrisoare un grad de interes pentru poporul său pe care monarhii şi guvernele «creştine» nu l-au atins niciodată, căci nici un cîrmunitor creştin din Europa şi niciun preşedinte al Statelor Unite n-a proclamat încă în acest chip grija sa pentru fericirea poporului său. Nu se găseşte niciun fragment care să aibă acest caracter în cuvîntările de deschidere a parlamentelor sau în mesajele preşidenţiale, şi aceasta spre ruşinea guvernelor noastre creştine! Cîştigul, afurisita poftă de aur, e unica lege a negustorilor, şi aceştia sînt copiii alintaţi şi stăpînii cîrmuirilor„.

((C398)) Atunci în numele adevărului, ne întrebăm: De ce se numesc creştine aceste cîrmuri? Cea a Statelor-Unite nu face excepţie cu toate că, spre marele regret al celor mai zeloşi partizani ai săi, nu pretinde absolut acest titlu nemeritat. Incărcături grele de rom sînt trimise mereu din Bostin în Africa fără ca guvernul să se împotrivească trimiterii lor; tocmai dimpotrivă, nu acordă el licenţe la mii de persoane pentru a fabrica şi vinde la proprii ei cetăţeni grozava băutură numită „rachiu„ făcută de două ori mai vătămătoare şi mai atrăgătoare prin „rectificare„, adică prin amestecul său legal cu otrăvuri din cele mai voilente? Toate acestea, şi multe alte lucruri încă, sînt justificate şi apărate de bărbaţii de Stat şi de cîrmuitorii „creştini„ ai naţiunilor aşa zise creştine în scopul de a scoate venituri, căci este una din metodele cele mai uşoare de a face poporul să contribuie la cheltuielile necesare guvernului. Desigur aceasta e o prostituţie de genul cel mai abject, cel mai nelegiuit. Orice om inteligent va înţelege cît de pe nedrept se aplică numele de creştin chiar şi celui mai bun dintre guvernele actuale. Incercarea de a potrivi acest nume „împărăţiilor acestei lumi„ cîrmuite de „prinţul acestei lumi„, Satan, şi îmbibate de „spiritul lumii„, a nedumerit toate inimile cu adevărat creştine care trăiau în iluzia că împărăţiile actuale ale lumii sînt într-un înţeles oarecare împărăţia lui Christos.

((C399)) Cannon Farrar zice în „Contemporary Review„: „Vechei patimi a traficului cu negri i-a urmat una mai lacomă şi mai ruinătorare incă, a vînzării bauturilor alcoolice. Părinţii noştri au smuls de pe grumazul Africei jugul biciului. Cît despre noi, noi am supus rassele negre unui jug de scorpioni. Noi am deschis fluviile. Africei comerţului numai pentru a introduce acolo alcoolismul. Oare conştiinţa naţiunii noastre a murit?„

((C400)) Răspundem: Nu! Naţiunea n-a fost niciodată creştină, şi prin urmare, n-a avut niciodată o conştiinţă creştină sau un spirit creştin. Cel mai mult ce se poate spune este că lumina fiilor lui Dumnezeu cu adevărat consacraţi, a luminat, a purificat şi a menţinut simţul ruşinii, pînă la un oarecare grad de reformă morală, sentimentul public al acestor naţiuni în care ei „luminează ca nişte făclii aprinse„.

((C401)) In acelaşi chip, aceleaşi guvernamente creştine (?) au impus Chinei şi Japoniei un trafic la fel de josnic, cu toate protestele lor cele mai energice. In 1840, Marea Britanie începu cu China ceea ce se numia „războiul opiului„ pentru a constrînge guvernul chinez, care voia să-şi ferească poporul de acest groaznic flagel, să accepte această marfă. Razboiul fu cîştigat în profitul agenţilor diavolului. Vasele de războiu britanice nimiciră mii de vieţi şi de locuinţe şi siliră guvernul păgîn chinez să deschidă porţile imperiului unei morţi mai încete prin opiuunei intoxicări a Chinei. Potrivit rapoartelor oficiale publicate în 1872, guvernul britanic încasă din acest ruşinos comerţ un venit de 185 milioane franci. Acest cîştig sperat şi rîvnit fu cauza acestui războiu; nu era vorba desigur aici de dorinţa pentru fericirea generală prezentă sau viitoare a chinezilor. In tratatul ce interveni existau, e drept, clauze ce asigurau protecţia misionarilor creştini, însă aceasta nu era decît un tablou înşelător cu dibăcie întocmit pentru a linişti conştiinţa oamenilor iubitori de dreptate--era vorba de a da unei crime aparenţa unei fapte de milostnie, de bunăvoinţă. Cîteva rezultate bune au fost totuşi asigurate prin acest tratat prin aceea că pentru comerţul britanic s-au deschis cîteva porturi, iar mai tîrziu şi alte naţiuni au fost privilegiate în acelaşi chip. Unul din aceste rezultate fu acela că s-a deschis pentru China porţile influenţei civilizatoare. Dacă cîţiva creştini, bărbaţi şi femei, veniră ca să înveţe pe chinezi cîteva principii de dreptate, acest fapt n-ar trebui pus pe seama naţiunii britanice, căci este un fapt că Anglia porni un război nelegiuit şi nedrept împotriva unui popor care nu era atît de iscusit în arta diabolică a războiului, cu intenţia de a-şi dezvolta comerţul ei, sacrificînd viţelul de aur fericirea Chinei şi slava lui Dumnezeu.

((C402)) Printre numeroasele vicii, „creştinătatea„ a arătat naţiunilor cele mai rele forme ale idolatriei, ale egoismului şi bogăţiei şi a puterii pentru care oamenii şi naţiunile ce mărturisesc a fi creştine au fost şi sînt gata să înşele, să ruineze sau chiar să ucidă pe aproapele lor. Ea le-a învăţat de asemenea să hulească numle lui Christos şi să comită adevărate sacrilegii. Insă cu toate că influenţa acestor naţiuni a fost astfel, totuşi au ieşit din mijlocul ei şi cîţiva nobili misionari ai crucii, cîţiva adevăraţi servitori ai lui Dumnezeu, apoi cîţiva mai puţin nobili servitori ai oamenilor--în total o mînă de oameni care vorbesc păgînilor despre Christos şi despre o adevărată civilizaţie.

((C403)) Nu misionarii sinceri şi devotaţi sînt aceia cari îşi fac iluzii asupra convertirii lumii păgîne şi cari cred că strădaniile lor vor duce la binecuvîntările milenare la a doua venire a Domnului, ci tocmai comitetele societăţilor misionare care nu au decît o slabă idee (şi adesea chiar un slab interes) despre situaţia adevărată în ţările păgîne. Părerea lor e bazată în special pe cifra marilor sume adunate anual şi cheltuite pentru misiuni. Misionarii cari su mers pe cîmpul de bătălie mărturisesc în general profunda lor descurajare afară doar dacă îşi mai pot menţine speranţa împotriva experienţei reale şi a bunului simţ. Unul din aceştia, reverendul J.C.R. Ewing, D.D. care a lucrat nouă ani în Indii, vorbea recent tinerilor din Uniunea creştină din Pittsburg, Pennsylvania, şi admitea că actualmente civilizaţia şi eforturile misionare, dărîmă nu numai religiunile păgîne, dar nimicesc de asemenea toată adevărata credinţă religioasă transformînd pe păgîni în necredincioşi. In schimb, el speră că etapa (faza) următoare va duce de la necredinţă la creştinism--speranţă neînţeleapţă de sigur, după cum dovedesc cu prisosinţă toate experienţele făcute aici în ţările civilizate. Extragem dintr-un ziar cîteva părţi din cuvîntarea sa:

((C404)) „India datorează (progresele ei) mai mult influenţelor directe şi indirecte ale creştinismului decît oricărui alt lucru. El a făcut mult pentru a răsturna vechile idei despre zeii materiali şi pentru a ridica în locul lor ideea unui singur Dumnezeu suprem sprijinită de popoarele din occident (Europa şi America). (Ceea ce vrea să zică mai lămurit că ei au primit ideea comună a ateismului, că Natura este singurul şi supremul Dumnezeu.)

((C405)) Printre cei 263 milioane de locuitori din această ţară, sînt 10 milioane de tineri cari vorbesc limba engleză şi cari sînt crescuţi în ideile Occidentului, propovăduite şi nouă. Cele mai înalte caste sînt instruite în literatura, religia şi ştiinţele care formează baza educaţiei acestui popor. Vechea concepţie despre un Dumnezeu răzbunător, care trebuie îmblînzit prin numeroase sacrificii şi multe rugăciuni, a fost biruită de spiritul modern al necredinţei. Oamenii cultivăti ai Orientului nu mai cred în zeii părinţilor lor. Ei i-au părăsit pentru totdeauna şi i-au înlocuit cu învăţăturile colonelului Robert G. Ingersoll, Paine, Voltaire, Brandlaugh şi ale altor meşteri ai ateismului şi panteismului. Această epocă de scepticism se va sfîrşi în curînd; şi după cum Occidentul a dat Indiei ideile sale, t