Capitolul 7 -- Eliberarea şi Glorificarea Bisericii

„Prindeţi suflet şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea viastră s-a apropiat”.--Luca 21:28.

((C513)) Cu ajutorul profeţiilor am putut vedea minunatele evenimente ale „secerişului” de la începutul şi pînă la punctul lor culminant care va fi atins în timpul de mare strîmtorare; şi dacă ne gîndim că în această perioadă agitată vor avea loc simultan (în acelaşi timp) eliberarea şi glorificarea promisă a Bisericii, toată atenţia noastră trebuie să fie concentrată asupra timpului, formei şi împrejurărilor care vor aduce eliberarea credincioşilor.

((C514)) Domnul nostru ne-a învăţat că de îndată ce vom vedea desfăşurîndu-se evenimentele ce caracterizează sfîrşitul secerişului, trebuie să ne aşteptăm la o grabnică împlinire a glorioaselor noastre speranţe. De aceea, pe măsură ce vedem îngrămădindu-se dovezile tot mai evidente ale acestor evenimente, să ne ridicăm capetele şi să ne bucurăm în speranţa măririi ce trebuie să urmeze, căci cine dimineaţa, cu toate că va fi precedată de o noapte întunecoasă, dar din fericire scurtă. Această bucurie n-are în sine nimic egoist, deoarece eliberarea Bisericii lui Christos este înainte-mergătoarea unei grabnice eliberări a întregii omeniri din lanţurile tiraniei şi asupririi marelui înrobitor, păcatul, cu tot cortejul său de dureri, de suferinţe, de boli şi de moarte, căci „ştim că toată făptura suspină laolaltă şi este pînă acum ca în dureri de naştere . . . ăşteptînd . . . răscumpărarea (eliberarea) corpului nostru”--corpul lui Christos. (Rom. 8:22,23.) Potrivit planului lui Iehova, noua ordine de lucruri nu poate fi introdusă înainte ca marele Guvernator, Christosul întreg, Cap şi corp, să fi venit cu deplină putere.

((C515)) Este sigur că eliberarea sfinţilor va avea loc la scurt timp după 1914, căci eliberarea Izraelului trpesc trebuie să vină, după cum vom vedea mai departe, la acel moment; şi atunci neamurile înfuriate şi în delir (în beţia furiei) vor primi porunca să se potolească şi să recunoască puterea şi autoritatee Unsului lui Iehova. Nu ni se spune cît timp va trece după 1914 pînă în momentul glorificării ultimilor membrii vii ai corpului lui Christos, dar este sigur că aceasta nu se va întîmpla cîtă vreme lucrarea lor în trup nu va fi terminată. Schimbarea lor în glorie se va întîmpla însă curînd fupă terminarea acestei lucrări. Putem deci vedea cu approximaţie cînd va avea loc eliberarea sfinţilor.

((C516)) Indicaţiuni destul de precise arată că unii dintre membrii corpului lui Christos, încă în viaţă, vor vedea pregătirile uraganului ce se apropie şi vor avea parte de unele suferinţe ce vor veni; alte indicaţiuni, din contră ne fac să vedem că niciunul din membrii Bisericii nu va străbate în intregime marea strîmtorare. Invăţătorul spune: „Priveghiaţi dar şi rugaţi-vă . . . ca să văînvredniciţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină”. (Luca 21:36.) Noi stim că trecem deja prin primele turburări care însoţesc încercarea actuală a bisericii nominale. Şi scăpăm deja din aceasta, nu pentru că sîntem ridicaţi de pe scena turburărilor, ci prin aceea că noi nu cădem, ca cei mulţi, în rătăcire şi necredinţă; noi sîntem sprijiniţi, întăriţi şi apăraţi în mijlocul ei prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este pavăza şi platoşa noastră. (Ps. 91:4.) In timp ce admitem că unii din membrii „corpului lui Christos” ar putea să rămînă pînă la sfîrşitul timpului de strîmtoare, să-l străbatem şi totuşi să scape de el, noi credem, cu toate aceatea--potrivit anumitor indicaţiuni--că „turma mică” va fi în întregime eliberată, ridicată la mărire, înainte ca timpul de strămtorare să fi atins gradul cel mai înalt.

((C517)) Am văzut îngrămădindu-se norii vijeliei timp de mai mulţi ani: armate puternice s-au format şi pregătit pentru bătălie, şi fiecare an ce trece ne apropie tot mai mult de criza prezisă --mărturie ne stau progresele rapide şi uriaşe în domeniul mijloacelor de distrugere. Dar cu toate că ştim că un dezastru fără asemănare va prăbuşi în curînd toate legile şi ordinea în abisul anarhiei şi al confuziei, totuşi nu avem teamă, căci „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în vremi de strîmtorare. De aceea nu ne temem cînd pămîntul (organizaţia actuală a societăţii omeneşti) se răstoarnă (se agudue, se desorganizează) şi munţii (împărăţiile) se clatină în inima mărilor (popoarele fără lege, fără frînă, cu neputinţă de guvernat). Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării (prin certurile şi neînţelegerile dintre diferitele partide, tabere), şi s-ar ridica pînă acolo de să se cutremure (în orgolioasă mînie --Laus.) a puternicelor partide sau tabere, revoltate şi ameninţătoare (munţii) guvernamentele actuale, tremurînd de frică şi de nesiguranţă”.--Ps. 46:1-4.

((C518)) „Este un rîu (Cuvîntul lui Dumnezeu care este un izvor de har şi de adevăr) ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu (Biserica--împărăţia în stare de emrbion, de formaţiune--înainte de ridicarea ei la putere şi la mărire), sfîntul locaş al locuinţelor Celui Prea Inalt (Sanctuarul--Biserica, Templul lui Dumnezeu, în care îi place Celui Prea Inalt să-şi facă locuinţa). Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină. Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor”.--Ps. 46:5,6.

((C519)) Deja astăzi, noi sîntem ajutaţi conform promisiunii divine, în măsura necesităţilor noastre actuale. Tatăl nostru ceresc ne-a încredinţat tainele sale, ne-a confirmat favorurile sale şi harul său dătător de putere. El a făcut din noi chiar colaboratorii săi. Acest ajutor divin ne va fi acordat pînă la afîrşitul alergării noastre şi, în acel moment, vom fi ajutaţi şi mai complet încă, cînd vom fi „schimbaţi”, înaălţaţi la cea mai înaltă poziţie la care sîntem chemaţi şi spre care alergăm de zor.

((C520)) Noi sîntem siguri că această „schimbare” a celor din urmă membri ai corpului lui Christos nu se va întîmpla înainte ca ei să fi terminat, în carne, lucrarea ce li s-a încredinţat. Cu toate acestea, sîntem informaţi, după cum am arătat mai înainte, că în curînd munca noastră va fi oprită pe neaşteptate--mai întîi treptat, apoi complet cînd „vine noaptea, cînd nimeni nu poate să lucreze”. (Ioan 9:4.) Intunericul gros al aceatea „nopţi” nu va fi împrăştiat decît de soarele milenar. Cînd lucrarea noastră va fi terminată, cînd noaptea ne va înconjura, atunci nu numai că vom vedea norii furtunoşi devenind tot mai întunecaţi (ameninţători), dar vom auzi şi vom simţi primele adieri ale „vînturilor” care se vor transforma în curînd în uragan vijelios, într-un adevărat taifun (ciclon) al patimilor şi al urei. Atunci, în acel moment, munca noastră fiind terminată, ceea ce vom avea de făcut va fi „să stăm în picioare”, să fim liniştiţi, pînă cînd vom fi „schimbaţi”.--Efes. 6:13.

((C521)) Cît timp va găsi de bine Domnul să lase pe sfinţii săi într-o inactivitate forţată, cînd ei vor trebui „să stea în picioare”, noi nu ştim, dar în tot cazul va fi un timp suficient, de lung pentru a permite credinţei şi răbdării să-şi desăvîrşească lucrarea în inimi. Atunci aceste virtuţi vor fi pe deplin dezvoltate, încercate şi manifestate (date pe faţă). Această încercare a răbdării va fi judecata finală a Bisericii. Atunci, „Dumnezeu o ajută la revărsatul zorilor dimineţii (sale)”. (Ps. 46:6--trad. engleză de Leeser.) Nu a dimineţii care se va revărsa asupra lumii la lumina strălucitoare a înălţării Bisericii cu Domnul ei--ca Soare al dreptăţii--ci la aurora dimineţii sale, cînd ea va fi schimbată la natura şi la asemănarea Domnului ei. Dimineaţa ei trebuie deci să preceadă dimineaţa milenară.

((C522)) Noi sîntem avertizaţi că această noapte întunecată se apropie, nu numai de Scripturi, dar şi de semnele grave ale timpului. Soarta Bisericii, cel puţin în ceea ce priveşte restul carierei sale pămînteşti, pare a fi perfect zugrăvită în ultimele etape ale vieţii lui Ilie şi Ioan Botezătorul, despre care s-a vorbit deja (vezi Vol. 2, cap. 8). Decapitarea unuia, carul de foc urmat de vîrtejul care ridică la cer pe celălalt, arată probabil violenţa ce vor suferi ultimii membri ai corpului lui Christos. Totuşi Sionul nu trebuie să aibă nicio teamă, căci Dumnezeu este în mijlocul lui şi-l va ajuta; el e consacrat la moarte, şi privilegiul său este să-şi dovedească credincioşia. „Ucenicul nu este mai pe sus de Invăţătorul său, nici servul mai pe sus de Domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca Invăţătorul lui şi servul să fie ca Domnul lui”.--Mat. 10:24,25.

((C523)) Cînd puterea politică, religioasă şi de superstiţie a „Babilonului celui Mare”--„Crestinătatea”--va dispărea, atunci probabil că, într-un suprem efort de a se apăra şi de a se autoconserva, ea va opri lucrarea de răspîndire şi de săţire a adevărului, considerîndu-l ca vătămător şi periculos sistemului său. Şi e probabil de asemenea că, în această împrejurare, clasa Ilie, stăruind pînă la capăt să proclame adevărul, va suferi violenţa şi va trece în glorie, scăpînd astfel de suferinţele cele mai grele ale timpului de strîmtorare--aceasta tocmai în momentul critic cînd cei mari şi puternici ai zilei vor recurge la măsuri, disperate pentru a salva edificiul şubred al „Creştinătăţii”.

((C524)) Datae exactă a eliberării sau a momentului cînd vor fi „schimbaţi” cei din urmă membri ai corpului lui Christos nu este indicată; dar timpul aproximativ este totuşi clar arătat ca trebuind să aibă loc puţin timp după ce uşa se vafi închis (Mat. 25:10), atunci cînd adevărul, pe care Babilonul îl consideră acum ca duşman al său şi ca menit a-i aduce completa şi definitiva nimicire, va fi mai general cunoscut şi răspîndit; cînd „grindina” va fi măturat în mod năpraznic „adăpostul minciunii” şi cînd ura contra adevărului care mocneşte încă se va manifesta într-o opoziţie ireductibilă, pentru a opri progresele marei lucrări în care sfinţii sînt angajaţi. Dumnezeu va permite aceste lucruri de îndată ce aleşii săi vor fi „pecetluiţi”. Dar oricare ar fi tulburările sau dezastrele aparente la care trebuie să se aştepte sfinţii în timp ce sînt încă în carne. Tulburări care pot să fie o oprire a lucrării a cărei implinire este pentru ei hrana şi băutura. De fiecare zi--să avem curaj, amin--tindu-ne că nimic nu ni se poate întîmpla fără voia şi ştirea Tatălui nostru, şi că în fiecare probă a credinţei şi a răbdării noastre harul său este suficient pentru cei ce rămîn într-însul, şi în care rămîne Cuvîntul său. Să privim dincolo de văl şi să ne fixăm ochii credinţei asupra premiului înaltei chemări pe care Tatăl îl păstrează pentru cei ce-l iubesc, adică pentru cei chemaţi, pentru cei credincioşi pe cari i-a ales potrivit planului său.--Apoc. 17:14; Rom. 8:28.

((C525)) Dacă deci, bazaţi pe sfintele Scripturi, noi putem defini cu aproximaţie timpul şi împrejurările deplinei eliberări a Bisericii, modul cum va fi ea glorificată este o chestiune de un interes cu atît mai profund; şi din nou alergăm la cuvintele divine.

((C526)) Mai întîi apostolul Pavel declară: „Toţi vom fi schimbaţi (atît sfinţii în viaţă cît şi cei ce sînt morţi). Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în numerire; căci carnea şi sîngele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, şi putrezirea nu poate moşteni neputrezirea”. Apostolul spune mai departe că această schimbare a muritorului în nemurire nu se va face treptat ci instantaneu, „într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trîmbiţă” care a început deja să răsune.--1 Cor. 15:53,50,52.

((C527)) Mai mult, o anumită ordine va fi observată; unii vor fi glorificaţi sau „schimbaţi” primii, alţii mai tîrziu. „Scumpă este în ochii lui Iehova moartea credincioşilor săi” (Ps. 116:15); mulţi dintre ei vor fi dormit mult, timp, dar nici unul nu va fi uitat. Numele lor sînt înscrise în ceruri ca fiind membrii admişi ai Bisericii celor întîi născuţi. Apostolul declară că cei vii care vor „rămînea pînă la venirea (pentru prezenţa--Laus). Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi”. (1 Tes. 4:15.) Cei admormiţi în Isus nu trebuie să aştepte în somnul morţii pînă ce membrii în viaţă îşi vor termina alergarea, căci ei sînt înviaţi imediat; acesta este unul din primele acte ale Domnului nostru, cînd îşi ia în stăpînire puterea-i suverană. Şi astfel membrii corpului lui Christos, cari au dormit în morminte, vor intra cei dintîi în glorie.

((C528)) Data exactă a deşteptării sfinţilor cari dorm nu e precizată, dar ea e arătată destul de clar de Domnul în parabola omului de neam mare. Cînd acesta (Domnul) se înapoiază după ce a fost investit cu autoritate regală, primul său lucru este de a face socoteala cu servitorii (Biserica sa) cărora le încredinţase via în absenţa sa, şi de a răsplăti pe cei credincioşi. Şi fiind--că apostolul ne spune că cei morţi în Christos vor învia întîi, putem conchide cu temei că ei au fost răsplătiţi de îndată ce Domnul nostru, după reîntoarcerea sa, şi-a luat în mîini frînele marei sale puteri.

((C529)) A găsi data la care Domnul nostru începe să-şi exercite autoritatea-i suverană înseamnă a descoperi timpul cînd sfintii care dormeau în mormînt au fost desteptaţi la viată şi la mărire. Pentru aceasta, să ne întoarcem cu gîndul la evenimentele paralele ale dispensaţiunilor iudaică şi evanghelică. Revenind la tip, vedem că în primăvara anului 33, trei ani şi jumătate după începerea secerişului evreiesc (în anul 29), Domnul nostru luă asupră-şi puterea şi exercită autoritatea-i regală. (Vezi Mat. 21:5-15.) Fără îndoială, singurul scop al acestei acţiuni (al acestei intrări triumfale în Ierusalim) fu de a fixa, de a stabili o dată paralelă în acest seceriş, în care trebuie în realitate să-şi ia titlul şi puterea regală. Acest eveniment avu loc în 1878, trei ani şi jumătate după venirea sa a doua, la începutul perioadei secerişului, la sfîrşitul anului 1874. Anul 1878 marchează deci data la care Domnul nostru Isus luă în stăpînire puterea şi putem admite în mod logic că acel moment fu începutul stabilirii împărăţiei sale a cărei primă lucrare era eliberarea corpului său, Biserica, ai cărei membrii adormiţi în Christos trebuiau răsplătiţi cei dintîi.

((C530)) Deoarece învierea Bisericii trebuie să aibă loc la un oarecare moment din această perioadă a „sfîrşitului” său a „secerişului”, spunem că este o concluzie dintre cele mai rezonabile şi în perfectă armonie cu tot planul lui Dumnezeu că în primăvara anului 1878 toţi sfinţii, apostoli şi „învingători” din vîrsta evanghelică, cari dormeau în Isus, fură înviaţi, fiinţe spirituale, asemenea Domnului şi Invăţătorului lor. Dacă deci conchidem că învierea lor este acum un fapt împlinit şi că aceşti învingători sînt, ca şi Domnul nostru, presenţi pe pămînt, faptul că nu-i vedem nu este o piedecă pentru credinţa noastră fiindcă ei sînt fiinţe spirituale şi, ca şi Domnul lor, nevăzuţi oamenilor. Faptul că aceşti sfinţi înviaţi sînt nevăzuţi, că nu se văd mormintele lor deschise şi goale, că nimeni nu i-a văzut ieşind din cimitire, nu este nicidecum împotriva aceea ce aşteptam noi; să ne amintim că Domnul înviat nu lasă nici o deschizătură în pereţii camerei de sus în care intră şi pe care o părăsi în timp ce uşile erau toate încuiate. Nimeni n-a văzut pe Răscumpărătorul înviat afară de cîţiva ucenici cărora el li s-a arătat în mod special şi miraculos pentru ca să poată fi martori irecuzabili (oculari) ai învierii sale. Domnul nostru apăru sub diferite înfăţişări trupeşti spre a dovedi acestor martori că el nu mai este în trup, şi de asemeni spre a-i face să înţeleagă că diferitele forme ce îmbrăca nu erau corpul său spiritual glorios. Numai Saul din Tars văzu corpul spiritual glorios a lui Christos, şi aceasta printr-un miracol şi în detrimentul vederii sale, pe cînd cei din jurul său nu-l văzură. Faptul deci de a nu vedea pe sfinţii înviaţi nu este o dovadă că ei n-au înviat sau că Domnul nu este personal prezent în decursul acestui seceriş; noi n-am văzut nici odată îngeri (care sînt de asemeni fiinţe spirituale), „spirit . . . ţrimise ca să slujească celor ce vor moşteni mîntuirea”, în decursul epocii Evangheliei.

((C531)) Noi sîntem convinşi că împărăţia începu a se stabili în putere, în Aprilie 1878; baza acestei convingeri este aceeaşi care ne dovedeşte prezenţa Domnului nostru în Octombrie 1874, şi începutul secerişului la aceeaşi dată. In acel moment, „muntele (împărăţia) casei lui Iehova”, care este Biserica, începu să fie glorificat, „întemeiat pe vîrful munţilor” (împărăţiilor pămîntului); în acel moment începu de asemeni judecata „Babilonului”--creştinătatea--şi a tuturor naţiunilor din lume înainte de prăbuşirea lor finală.

((C532)) Nimic nu e îndezacord cu acest gînd, că cea mai mare parte a sfinţilor sînt glorificaţi în timp ce unii din ultimii membrii ai Bisericii sînt încă în viaţă şi rămaşi pe pămînt, căci--potrivit declaraţiei apostolului--evenimentele se succed în această ordine. A fi unul din cei ce rămîn nu e o dezonoare, şi faptul de a fi „schimbat” ultimul nu va fi nicidecum un semn de dezaprobare. Potrivit Scripturilor, ultimii membrii ai corpului lui Christos în carne au de îndeplinit o lucrare specială înainte de a trece dincolo de văl; această lucrare e tot atît de importantă şi tot atît de esenţială ca şi aceea a membrilor glorificaţi de cealaltă parte a vălului. In timp ce Capul glorificat şi membrii deja înviaţi dirijează marile schimbări ce se produc acum şi cari vor fi în curînd terminate, membrii corpului lui Christos rămaşi în carne sînt agenţii împărăţiei pentru a vesti cu cuvîntul, cu condeiul, prin cărţi şi tractate, „vestea bună de mare bucurie care va fi pentru tot poporul”. Ei vestesc lumii mesajul binecuvîntat al divinului şi gloriosului plan al vîrstelor şi timpul apropiat cînd acest milostiv plan se va împlini; ei arată nu numai marea strîmtorare care se afirmă din ce în ce mai mult, ci şi binecuvîntările ce urmează, ca fiind rezultatul stabilirii împărăţiei lui Dumnezeu în lume. O lucrare mare şi importantă s-a dat astfel membrilor rămaşi--cu adevărat o lucrare a împărăţiei, însoţită de bucurii şi de binecuvîntări. Cu toate că sînt încă în carne şi-şi continuă lucrarea pînă la jertfirea de sine, înfruntînd multă împotrivire, ei intră deja în bucuria Domnului lor; ei au bucuria de a preţui mai bine planul lui Dumnezeu şi privilegiul de a colabora la împlinirea lui. Asociaţi cu Răscumpărătorul lor, ei oferă viaţa şi binecuvîntările veşnice tuturor familiilor de pe pămînt.

((C533)) La ei şi lamesajul lor face aluzie profetul Isaia cînd vorbeşte despre „picioarele” sau despre cei din urmă membrii ai corpului lui Christos în carne: „Ce frumose sînt pe munţi (împărăţii), picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mîntuirea (eliberarea) . . . Celui ce zice Sionului: Dumnezeul tău domneşte (domnia lui Christos a început, ea aduce eliberarea Sionului mai întîi, şi în sfîrşit la toată făptura care geme! (Rom. 8:19-21.) Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor (în mod clar) cum se întoarce Domnul (Iehova) în Sion”.--Is. 52:7,8.

((C534)) Sărmane „picioare” zdrobite, astăzi dispreţuite de oameni, nimeni afară de voi nu poate cu adevărat aprecia privilegiile voastre. Nimeni altul nu poate aprecia bucuria ce simţiţi voi proclamînd adevărul prezent şi spunînd Sionului că timpul stabilirii împărăţiei a venit, şi vestind că domnia de dreptate a lui Emanuel, ce în curînd are să fie inaugurată, va aduce binecuvîntare tuturor familiilor de pe pămînt. Dar, cu toate că sînt dispreţuite de oameni, „picioarele” lui Christos şi misiunea lor actuală sînt în mod demn apreciate de cealaltă parte de văl de către membrii corpului deja glorificaţi şi de Capul lor, care va face o bună mărturie despre astfel de credincioşi înaintea Tatălui şi înaintea tuturor sfinţilor.

((C535)) Misiunea „picioarelor” lui Christos, care este o parte importantă a lucrării împărăţiei, va fi împlinită. Cu toate că mesajul lor este respins şi dispreţuit şi că ei înşişi sînt priviţi de lume ca nebuni (pentru cauza lui Christos)--aşa cum au fost priviţi toţi credincioşii slujitori de-a lungul veacului evanghelic--totuşi, înainte de a fi fost toţi „schimbaţi” şi adăugaţi la membrii glorificaţi de cealaltă parte de văl, ei vor fi lăsat, ca agenţi ai împărăţiei, informaţiuni folositoare cu privire la această împărăţie şi la opera ei prezentă şi viitoare, lumii şi copiilor lui Dumnezeu consacraţi, dar supraîncărcaţi şi nedezvoltaţi, cari nu vor fi alergat aşa fel ca să cîştige premiul chemării cereşti.--vezi Fapte 26:29; Ioan 10:20; 1 Cor. 1:23; 2:13-14; 4:10.

((C536)) Să nu uităm că toţi cei ce formează „picioarele” lui Christos sînt ocupaţi cu răspîndirea acestor veştu bune şi cu vestea către Sion: „Dumnezeul tău domneşte”, împărăţia lui Christos a început! Toţi cei ce sînt adevărate sentinele pot astfel să vadă clar şi să cînte de comun acord cîntecul nou al lui Moise sî al Mielului --cîntecul restatornicirii tuturor lucrurilor atît de unanim cîntat de scriitorii sfinţi, de la legea lui Moise, care era „umbra bunurilor viitoare”, pînă la revelaţiunile mai clare ale Mielului Dumnezeu cuprinse în scrierile Noului Testament--care zice: „drepte şi adevărate sînt căile Tale . . . Toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta”.--Apoc. 15:4.

((C537)) Unul cîte unul, „picioarele” vor trece din condiţiunea prezentă, unde au fost păziţi cu toate că adesea au fost obosiţi, sleiţi de puteri, răniţi dar totdeauna voioşi, la ceea care-i aşteaptă dincolo de văl; ei vor fi „schimbaţi” într-un moment, într-o clipeală din ochi, vor trece de la starea muritoare la nemurire, de la slăbiciune la putere, de la necinste, la mărire de la starea (condiţiunea) pămîntească la starea cerească; ei vor părăsi un corp animal (din carne) pentru a îmbrăca un corp spiritual. Dar lucrarea lor nu va înceta cu această schimbare, căci toţi cei ce vor fi judecaţi vrednici de această condiţiei glorioasă vor fi fost deja înrolaţi în serviciu împărăţiei, de aceasta parte a vălului; numai oboseala va înceta şi orice urmă de muncă grea va dispărea cu această schimbare: „Ei se repauzează de ostenelile lor, dar lucrările lor urmează cu dînşii”.--Apoc. 14:13.

((C538)) „Schimbarea” ultimilor membrii--„picioare” ai lui Christos îi va duce în comuniunea, în gloria şi puterea de care se bucură deja membrii corpului lui Christos care au dormit în mormînt. Ei vor fi „răpiţi” din condiţia pămîntească spre a fi uniţi „împreună” cu „Domnul, în aer” (D), adică înălţaţi la autoritatea spirituală asupra lumii întregi. După cum am văzut „aerul” despre despre care se vorbeşte aici simbolizează domnia sau puterea spirtuală. Satan a ocupat multă vreme poziţia de „domn al stăpînirii aerului” (Efes. 2:2); el folosi ca colaboratori, ca asociaţi în domnia sa, pe mulţi dintre mai marii Babilonului care, orbiţi de amăgirile şi rătăcirile lui, erau convinşi că servesc lui Dumnezeu. Dar la timpul hotărît, „domnul (actual) al stăpînirii aerului” va fi legat şi nu va mai însela pe nimeni; iar cerurile actuale, marele sistem al lui antichrist, „vor trece cu zgomot năpraznic”, în timp ce noul Prinţ (Domnitor) al aerului, adevăratul cîrmuitor spiritual, Christos Isus, îşi va lua domnia şi va stabili „cerurile noi”. In această stăpînire sau împărăţie a „aerului”, el îşi va asocia Mireasa sa formată din „învingătorii” veacului evanghelic. Şi astfel, „cerurile noi” vor înlocui stăpînirea actuală a „aerului”.

((C539)) Dar oare membrii--„picioare” ai corpului lui Christos cari vor trăi atunci şi cari vor fi rămas pentru prezenţa Domnului, vor trebui ei toţi să moară? Da, de sigur; toţi s-au consacrat „pînă la moarte” şi este scris în mod formal că ei toţi trebuie să moară; Dumnezeu zice prin profetul său: „Eu am zis: sînteţi dumnezei (adică puternici), toţi sînteţi fii ai Celui Prea Inalt (ai lui Dumnezeu)! Insă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare”.--Ps. 82:6,7.

((C540)) Cuvîntul tradus aici prin „domnitor” înseamnă conducător sau cap. Adam şi Domnul nostru Isus sînt cei doi capi sau domnitori la cari se face aluzie. Amîndoi muriră, însă pentru motive de osebite: Adam muri pentru păcatul său propriu: Christos, din contră, muri ca jertfă de bună voie pentru păcatele lumii întregi. Toţi membrii Bisericii lui Christos au fost justificaţi (îndreptaţi) prin credinţă în jertfa sa; ei sînt consideraţi de Dumnezeu ca liberaţi (descărcaţi) de păcatul lui Adam şi de osînda morţii rezultată din acest păcat pentru ca să poată avea parte de suferinţele lui Christos, jertfindu-se împreună cu el. Şi fiindcă aceşti credincioţi s-au jertfit împreună cu Christos moartea sfinţilor este de mare preţ în ochii lui Dumnezeu. (Ps. 116:15.) La moartea lor membrii corpului lui Christos sînt recunoscuţi de Dumnezeu ca „morţi cu Christos”, deveniţi „asemenea lui în moartea sa”. Ei vor cădea ca unul dintre domnitori, nu ca primul, ci ca al doilea Adam, ca membri ai corpului lui Christos, împlinind ceea ce lipseşte suferinţelor lui Christos.--Colos. 1:14; Rom. 6:3-5; Ps. 82:6,7.

((C541)) In Ioan 10:34-36 Isus arată clar că cuvîntul dumnezei (puternici) se aplică tuturor fiilor Celui Prea Inalt cari vor fi împreună-moştenitori cu Christos--moştenitorul tuturor lucrurilor.

((C542)) „Veti muri ca nişte oameni” (Ps. 82:6,7) dar „iată, taină vă spun: nu Toţi vom adormi”. (1 Cor. 15:51,52.) A muri este un lucru, dar a „dormi” sau a rămînea înconştient, mort, este altceva. Potrivit mărturiei lui Dumnezeu toţi sfinţii trebuie deci să moară, dar nu toţi vor adormi. Domnul nostru muri, apoi el dormi pînă în a treia zi, şi atunci Tatăl l-a înviat. Pavel şi ceilalţi apostoli muriră şi „adormiră” spre a se repausa de lucrurile şi oboselile lor; ei „adormiră în Isus” şi aşteptară învierea făgăduită precum şi o parte în împărăţie la a doua prezenţă a Domnului. Este de tot firesc ca sosirea timpului pentru stabilirea împărăţiei să fie pentru ei deasemeni momentul deşteptării din somnul morţii. De ce ar mai continua aşteptarea şi somnul lor cînd Invătătorul este prezent şi timpul stabilirii împărăţiei sale a sosit? Nu ar di nici-un motiv temeinic, de aceea noi credem că ei nu mai „dorm”, ci au înviat acum şi sînt împreună cu Domnul, făcuţi asemenea lui. Şi dacă nu mai e necesar ca aceşti sfinţi să mai rămînă în somnul morţii, atunci nu mai e necesar nici ca vreunul din sfinţii cari mor acuma, la timpul prezenţei Domnului şi al stabilirii împărăţiei sale, să „doarmă” sau să aştepte in moarte o înviere viitoare. Nu, mărit să fie Dumnezeu, Dătătorul vieţii este acum prezent, şi de la 1878, din momentul cînd îşi luă în stăpînire marea sa putere şi începu să-şi exercite autoritatea, niciunul dintre membrii corpului său nu mai e de lipsă să doarmă. De aceea toţi membrii--„picioare” ai lui Christos cari mor de la această dată sînt schimbaţi în momentul morţii lor. Ei mor ca oameni, şi mor pentru totdeauna în ceea ce priveşte natura lor umană; dară în aceeaşi clipă ei sînt făcuţi asemenea Domnului lor. Ei devin fiinţe spirituale glorificate. Ei sînt răpiţi din starea pămîntească spre a fi totdeauna cu Domnul lor, „în aer”, în puterea şi gloria împărăţiei.

((C543)) Numai după ce-şi îndeplini jertfa naturii sale umane şi după invierea sa, schimbat fiind în fiinţă spirituală, a declarat Isus: „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt”. (Mat. 28:18.) Şi numai după ce toţi membrii corpului lui Christos, cari au urmat exemplul Capului, îşi vor fi sfîrşit jertfa în moarte, ca Christos, complet şi investit cu puteri suverane pentru a împlini opera măreaţă a restatornicirii tuturor lucrurilor.

((C544)) Numai dacă cugetăm la aceste lucruri, vom înţelege întreaga însemnătate a declaraţiei: „Fericiţi de acum morţii cari mor în Domnul! Da, zice Spiritul, ei se vor repausa de ostenelile lor, căci lucrurile lor urmează cu dînşii”. (Apoc. 14:13.) Nici într-o altă parte a Scripturilor moartea nu este înfăţişată ca o binecuvîntare; şi aici ea este în mod deosebit limitată la un timp special minunate vedenii ale Apocalipsului şi explică clar că timpul indicat aici prin cuvintele: „de acum”, se referă la anul 1878.: „De acum”--şi la o clasă deosebită: „morţilor cari mor”;--numai ei sînt cei fericiţi. Această expresiune nu trebuie considerată ca o eroare, ci ca o descriere puternică şi plină de înţeles despre mica clasă pentru care moartea va fi într-adevăr o binecuvîntare. Această clasă formează „picioarele” lui Christos, şi după cum am arătat deja, fiecare membru al corpului lui Christos trebuie să-şi termine jertfa în moartea adevărată.

((C545)) Numai aceştia sînt morţii cari mor. Ei sînt recunoscuţi de Dumnezeu ca fiind deja morţi şi sînt îndemnaţi a se considera ca atari: „Socotiţi-vă că morţi faţă e păcat”. (Rom. 6:11.) Despre oricare alt om mort nu se poate spune că el trebuie să moară; această specificare se aplică deci numai morţilor cari, potrivit Scripturilor, trebuie să desăvăirşească consacrarea într-o moarte efectivă.

((C546)) Astfel, Dumnezeu va ajuta Sionul la revărsatul zorilor dimineţii--a dimineţii zilei de triumf etern al lui Christos. Şi aşa îl ajută el deja. Unul după altul, fără ca lumea să bănuiască, sfinţii sînt acum schimbaţi şi adăugaţi la adunarea Bisericii triumfătoare, iar cei care rămîn pînă la sfîrşit propovăduiesc Evanghelia cea veşnică pînă cînd se va închide uşa şi nu va mai exista ocaziune de a lucra. Pînă atunci ei trebuie să-şi păstreze „cu tărie” credinţa şi răbdarea şi să aştepte schimbarea lor, acceptînd cu bucurie eliberarea lor oricare ar fi mijlocul prin care Dumnezeu ar vedea de bine să facă aceasta.

((C547)) Ei vor fi astfel feriţi de formidabilul uragan al timpului de strîmtorare ce va urma după plecarea lor; Dumnezeu îi păzise în prima fază a bătăliei în care mii cădeau în necredinţă, biruiţi de ciuma rătăcirilor celor mai felurite alături de unul sta in picioare.--Ps. 91:6,7.

((C548)) Trebuie deci să ne aşteptăm ca pe măsură ce timpul de strîmtorare se apropie, adevărata Biserică în condiţi--unea ei prezentă--clasa simbolizată prin Ilie şi Ioan Botezătorul--să scadă în număr şi în influenţă, în timp ce Christos glorificat--Biserica triumfătoare de cealaltă parte de văl--să crească şi să domnească, potrivit mărturiei profetice a lui Ioan Botezătorul.--Ioan 3:30.